Într-o situație aparte a fost Gheorghe Ștăineanu, alintat Jorj, matematician-informatician, care a strălucit la toate întrebările comisiei marocane și nici nu i s-a refuzat pașaportul pentru a pleca la Casablanca. "Pila" lui nu a fost P.C.R. sau Securitatea, ci Golda (Aura), mama lui, cu părinții originari din Saint-Denis, centru industrial situat în proximitatea nordică a Parisului, care l-a învățat franceza ca o limbă maternă.

***

Golda, cu numele de fată – Dreyfus, se mândrea că este o rudă îndepărtată a lui Alfred Dreyfus, ofițerul de etnie evreiască, condamnat pe nedrept de spionaj în favoarea Germaniei în 1894 în celebrul scandal, care a împărțit societatea franceză în două; în prima tabără se situau dreyfusiștii, antimilitariștii, anticlericiștii grupați în jurul Ligii Drepturilor Omului, iar în a doua se numărau antidreyfusiștii, militariștii, clericiștii, organizați în Liga Patriei Franceze și apoi în Comitetul de Acțiune Franceză. "Afacerea Dreyfus" a propulsat la putere Blocul de Stânga condus de Émile Combe, președintele Consiliului Republicii între 1902 și 1905, care a propus legea separării bisericii de stat, neaprobată, însă, de Adunarea Națională.
Mama lui Jorj s-a născut la Oran pe 2 noiembrie 1917, când Arthur James Balfour, în calitate de ministru la "Foreign Office", a trimis o scrisoare ("declarația Balfour") către baronul Walter Rotchild, un lider al mișcării sioniste, prin care se stipula că "Guvernul Majestății Sale este în favoarea stabilirii în Palestina a unui cămin pentru poporul evreiesc". Această declarație a fost încorporată în Tratatul de Pace de la Sèvres din 10 august 1920 dintre Aliați și Imperiul Otoman. O altă coincidență remarcabilă: Golda a văzut lumina zilei cu aproximativ un an înainte de Ahmed Muhammad Ben Bella, născut pe 25 decembrie 1918, cel care va deveni în 1963 primul președinte al Algeriei.

***

Parinții Goldei, Hérisson și Hermine Dreyfus, s-au hotărât să părăsească Franța pe 1 iulie 1911, când Germania a trimis în golful Agadir canoniera "SMS Panther" și cuirasatul "Berlin", provocând criza marocană, demonstrând clar intențiile belicoase ale împăratului Wilhelm II al Germaniei, marea perdantă a Tratatului de la Algesiras din 6 aprilie 1906, în urma căruia Franța și Spania au rămas stăpâni pe Maroc. În aer mirosea a praf de pușcă, a război mondial, Germania dorea să se revanșeze. Ei aveau o căsuță în Saint-Denis, pe strada Ursullines, la câteva sute de metri depărtare de "cathèdrale royale de Saint-Denis", unde sunt mormintele marii majorități a monarhilor Franței. Edificiul dădea impresia că este scund, chiar dacă avea un etaj. Era construit din cărămizi la vedere, netencuite la exterior. Un balcon îngust, din fier forjat, ruginit de vremuri, se întindea de-a lungul întregii fațade. Acoperișul era din țigle groase, de dimensiuni mari, cu jgheaburi din tablă spartă pe alocuri, înfundate de depunerile de praf, pe care se vedeau mușchi și licheni. Burlanelor de scurgere a apei, devenite inutile, mâncate de rugină, le lipsea partea inferioară pe porțiuni mai mari sau mai mici. Sub balcon se afla o placardă întinsă cât să încapă niște litere cândva roșii, abia vizibile pe un fond albastru spălăcit: "Beaujolais", denumirea bistroului care ocupa parterul. În local predomina lemnul lăcuit de culoarea coniacului. Pereții erau acoperiți pe jumătatea inferioară cu lambriuri, iar tavanul era fals, îmbrăcat și el tot cu lemn, dar în întregime. Pardoseala era din gresie de culoare neagră-cenușie, suferitoare la murdărie. Barul era din lemn masiv mărginit de o bară de protecție din alamă, singurul ornament strălucitor din încăpere. Sala cuprindea o duzină de mese specifice, mici, cu tăblia rotundă, din lemn masiv și patru picioare curbate. Scaunele - și ele – tot din lemn masiv, cu patru picioare curbate așișderea. Lumina zilei intra prin două ferestre mici, zăbrelite. Seara se aprindea singurul bec al unei lustre din centrul plafonului. După închidere, ușa și ferestrele se asigurau cu câte două obloane din blaturi groase de lemn și un drug greu, de oțel forjat, pus în curmeziș. La fiecare intrare a unui client se auzea un clinchet cristalin de clopoțel. La bar stătea Hermine, iar chelner era Hérisson. Vindeau băuturi și cafele. Vânzările scăzuseră dramatic, datorită crizei economice, în general, și șomajului, în special. Doar toamna bistroul era mai animat, când oamenii doreau să guste vinul nou, roziu, cu foarte puțin tanin, ușor acidulat, obținut din strugurii Gamay, o încrucișare dintre vița neagră Pinot și cea albă Gouais.
- Este un vin născut din cer și pământ, din dragostea pe care i-o purtăm ("C-est un vin naît du ciel et de la terre, de l'amour qu'on lui porte"), se lăuda adesea Hérisson în fața clienților.
- Da... da... desigur... desigur, dar…prețul ("Oui... oui... bien sûr... bien sûr, mais, le prix "), intervenea câte unul, plescăind în timp ce vorbea, pentru a savura mai bine vinul.
- Este cel mai bun raport dintre plăcere și preț, domnule ("C'est le meilleur rapport entre le plaisir et le prix, monsieur").
- Da, da, eu știu, tu și ai tăi... sunteți foarte, foarte buni negustori ("Oui, oui, je sais, toi et les tiens... vous êtes de très, très bons commerçants").
În această atmosferă de criză economică, antisemitism și de pregătiri de război, familia Dreyfus a hotărât să se refugieze în "Algeria franceză", numele dat Algeriei în perioada stăpânirii franceze, între 1830 și 1962. A mers la sinagogă, unde a discutat problema cu rabinul. Așa a aflat că la Oran un confrate, proprietar al unui bistrou situat foarte central, între port și cartierul Casbah ("Fortăreața"), căuta să facă schimb de proprietate cu unul similar din regiunea pariziană. Hérisson a fost doar parțial de acord în sensul că dorea să fie o închiriere reciprocă de spații. Tot acest schimb de mesaje a durat câteva săptămâni, dar, până la urmă, a venit răspunsul afirmativ din Oran. Rabinii celor două comunități au confirmat înțelegerea.
Mai întâi, pentru a pleca în calitate de colonizatori, soții Dreyfus au făcut o cerere la primăria din Saint-Denis, care le dădea și dreptul de a avea transportul gratuit până la destinație. Statul francez încuraja colonizarea Algeriei, oferind gratuitatea transportului și a materialelor de construcție pentru locuință. Pentru a face propagandă ținuturilor din Africa de Nord, scriitorul Alexandre Dumas – "tatăl" – a fost invitat în 1853 să participe la o croazieră cu o fregată, pe o rută care a cuprins toată coasta magrebiană a Mării Mediterane. În așteptarea aprobării, ei și-au pregătit bagajele, doar doi saci cu haine; la Oran îi așteptau un bistrou și un apartament la etaj cu toate utilitățile. După încă o săptămână au primit aprobarea și biletele de drum. Înainte de a pleca au lăsat rabinului dublurile cheilor de la casa lor, pentru a fi date familiei, care urma să vină din Oran.
În acest drum spre condiția de "pieds noirs" (picioare negre: termen utilizat de francezi pentru locuitorii Africii, care sunt de origine europeană), soții Dreyfus au avut unele peripeții despre care și-au amintit toată viața. Prima încercare teribilă a fost în trenul companiei P.L.M. (Companie des Chemins de Fer de Paris à Lyon et à la Mediteranéé). Din "gare de Lyon" ei au luat trenul spre Marsilia: vagoane mici, necompartimentate, bănci de lemn, incomode, locomotivă cu abur, viteză redusă. Aglomerația făcea călătoria un calvar. Cei mai mulți dintre călători nu aveau loc, stătea întinși pe bagaje sau direct pe podea. Lumea - diversă, colonizatori, dar și oameni de afaceri sau vilegiaturiști cu direcția Coasta de Azur. Datorită căldurii de august, toate geamurile erau deschise, prin care, în loc de aer, intra fumul înecăcios de la locomotivă, cu miros de sulf, încărcat cu particule de cărbune și de zgură, care le lăsau dâre negre pe piele și, mai rău, nimereau în ochii și gurile călătorilor. În cele două zile de drum, de nemișcare le-a trecut os prin os, blestemându-și încă o dată ideea de a pleca în Algeria.
Trenul a ajuns la gara Saint Charles, care, încă din 8 ianuarie 1848, a fost construită pe o colină din Marsilia. Când au coborât pe peron, soții Dreyfus, cu fețele pătate cu negru de fum, păreau ca ieșiți din iad; un alt iad îi aștepta fără ca ei să știe, pe vapor, confirmând o butadă a lui Murphy: "Un lucru început bine se termină prost; un lucru început prost se termină și mai prost".
"Timgad", un vapor în adevăratul sens al cuvântului, având motoare cu abur, abia lansat la apă, proaspăt vopsit, deținut de "Compagnie Transatlantique", devenită puțin mai târziu "Compagnie Generale Transatlantique", îi aștepta în rada Portului Vechi, pentru o cursă de o zi până la Alger. Când Hermine și Hérisson au ajuns pe chei, au remarcat imediat coloanele de fum, originând din cele două coșuri imense, negre ca dracii, și i-a cuprins un soi de teamă – reflex căpătat în cele două zile de călătorie în tren. Lângă balustrada punții principale sute de oameni priveau curioși în jos, de la înălțimea celor peste zece metri, la cei care se înghesuiau pe scara de îmbarcare sau, pur și simplu, căscau gura. Când s-au apropiat mai bine de vapor, cei doi Dreyfus și-au dat seama de dimensiunile lui gigantice; cu cei 10000 de cai putere și o capacitate de 2000 pasageri, pachebotul era unul dintre cele mai mari care navigau în Marea Mediterană în acea vreme.
Urcați la bordul navei, având bilete gratuite de clasa a III-a, fără să fi cumpărat suplimente de loc în cabine de clasa a II-a sau de I-a, ei s-au grăbit să ajungă în salonul-bar al punții principale, unde s-au așezat pe o canapea. Acolo s-au hotărât să rămână pe toată perioada traversării Mării Mediterane. Biletele lor le asigurau trei mese pe zi, identice cu cele ale mateloților, așa că s-au gândit că le va fi mai comod să mănânce acolo. Au mai văzut câte o tăbliță metalică pe fiecare perete lateral al salonului, care indicau câte două grupuri sanitare, unul pentru femei și unul pentru bărbați, ceea ce i-a făcut să se felicite pentru alegerea acelui loc strategic. Dacă se ridicau în picioare, vedeau prin hublouri întreg ansamblul portuar. O ușoară legănare în sus și în jos le amintea că s-au îmbarcat.
Uuuu, uuuu, uuuu! s-au auzit semnalele sirenei, cu un volum atât de puternic, încât părinții Goldei au simțit sub tălpi podeaua metalică vibrând. În sfârșit, vaporul s-a urnit din loc. Încăperea nu era prea populată, ceilalți pasageri preferând să admire peisajul sub cerul liber. Vaporul a trecut pe lângă insula If cu pitorescul ei castel, după care a ieșit în larg. Era ora mesei de prânz, dar nu se vedea nici o mișcare că s-ar face pregătiri în acest sens. În curând toată lumea a înțeles de ce: o hulă de circa trei metri, urmare a unei furtuni care tocmai măturase Riviera italiană, a început să ridice sacadat stomacurile spre gâturile bieților oameni, provocându-le un reflex teribil de vomă. Hermine și Hérisson au început să treacă din poziția "în șezut" în cea "culcată", sprijinindu-se cu coatele pe canapea și întinzând picioarele pe podea; stomacurile lor nu se mai ridicau spre gât, ci spre buric. Alți pasageri se întindeau direct pe jos, în căutarea unei poziții mai puțin chinuitoare. La intrarea în grupurile sanitare au început să se formeze cozi, care se măreau văzând cu ochii. Unii dintre nerăbdători nu se mai puteau abține și vomau pe unde apucau, în batistă, pe haine, pe jos. Numărul lor creștea neîntrerupt. Podeaua devenise alunecoasă, mărind numărul celor întinși la orizontală. Priveliștea devenise dantescă: ochi măriți, gata să iasă din orbite, priviri disperate, fețe murdare, corpuri contorsionate, trântite pe jos, gemete, țipete, strigăte după ajutor. În jurul grupurilor sanitare nu mai era loc nici pentru a arunca un ac. Calvarul a durat până seara. Pasagerii, în marea lor majoritate, epuizați, n-au mai avut puterea să se ridice de pe puntea principală și au adormit acolo unde i-au prins crizele de vomă.

***

Golda și-a cunoscut viitorul soț, Sami Ștăineanu, în Guernica, localitatea unde părinții ei au plecat din Oran pe 17 iulie 1936, când au auzit că guvernul republican spaniol, ajutat de U.R.S.S. și Mexic, a fost atacat de forțele naționaliste conduse de Francisco Franco, sprijinite de Germania nazistă și Italia fascistă; orientarea antisemită a lui Hitler și Mussolini a fost factorul decisiv care i-a determinat să ia această hotărâre. Întâlnirea a avut loc pe 26 aprilie 1937, când 40 de avioane cu însemnele "Luftwaffe" sau "Aviazione Legionaria" au atacat în cinci valuri, aruncând 22 de tone de bombe peste micuța localitate bască, cruzime exemplară pentru a demoraliza populația civilă. Clădirile cădeau una după alta, trei sferturi dintre ele au fost distruse în ziua aceea, dar casa învățătorului Héron Vallelejana, în care se găsea grupul armat local al Brigăzilor Internaționale, rezista neatinsă, poate datorită camuflajului oferit de coardele de vița de vie, care acoperiseră aproape toate olanele. Voluntarii se adăpostiseră în beci, de fapt, o cramă adâncă săpată în stâncă, dar neutilizată de noii proprietari. Vechii proprietari, podgoreni, simțind că în Europa vor veni vremuri grele, de război, au vândut repede tot ce aveau, casă, terenuri agricole, pe nimica toată și au plecat în Statele Unite ale Americii, unde economia începuse să se revigoreze puternic, datorită politicii "new deal" a președintelui Franklin Delano Roosevelt. Beciul oferea o oarecare siguranță celor prezenți, dar priveliștea era sumbră, de paragină. La lumina unei singure lumânări prinse pe unul din cele șapte brațe ale candelabrului evreiesc ("menora") se distingeau vag, printre pânze de păianjen, mai multe butoaie aliniate, care sunau a gol, unele cu doagele desprinse. Héron Vallelejana adusese pentru invitați niște scaune ("assientes") pe care pusese, parcă presimțind că vor avea mult de așteptat în subteran, niște perne de canapea ("almohadones").
- Dumnezeu să ne aibă în pază, se ruga cu glas tare Hermine.
- Dumnezeu este mânios pe Spania ca pe vremea patriarhului biblic Avraam, când "a slobozit peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și foc din cer", a citat din "Geneza", cu mult năduf, Héron Vallelejana, în mod oficial, evreu convertit la catolicism, "cristiano nuevo" (creștin nou), dar care era suspectat de localnici a fi un "marrano" (porc), denumire dată de spanioli creștinilor care practicau pe ascuns religiile mozaică sau musulmană.
- De ce s-a mâniat Dumnezeu pe Spania?
- Cu siguranță voi bănuiți la ce mă refer, am în vedere așa-numitul "decret de Alhambra" de pe 31 iulie 1492, prin care au fost expulzați din Spania toți evreii, care nu s-au convertit la creștinism. Estimările variază între 50000 și 300000 de evrei care, sub amenințarea pedepsei cu moartea și a confiscării tuturor bunurilor, au luat drumul exilului. Singura concesie a cuplului regal Isabela de Castilia și Ferdinand de Aragon a fost făcută în derâdere, să amâne cu o zi data plecării, până pe 2 august, adică pe 9 av în calendarul ebraic, dată tristă pentru poporul nostru, când aniversăm distrugerea Primului cât și a celui de al Doilea Templu.
- Atunci s-a convertit la creștinism până și Abraham Senior, marele rabin al Spaniei.
- Dar, Isaac Abrabanel, trezorierul regal, a preferat exilul.
Tinerei Golda i-au rămas neșterse în memorie orele când, în decorul rupestru al beciului, la lumina slabă, de lumânare, în sunetul sinistru al singurei sirene de alarmă aeriană din oraș și al exploziilor bombelor, a început să simtă primul fior de dragoste pentru Sami Ștăineanu, descoperind în el un povestitor atrăgător, deosebit de documentat. Tocmai le vorbea despre mișcarea comunistă din România:
- Precursorii comuniștilor din România Mare, întregită în timpul domniei regelui Ferdinand I la 1 decembrie 1918, au fost, ca și în Rusia, de-ai noștri...
- Cum adică?
- Evrei. În primul rând menționez pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, cu numele adevărat Solomon Katz, membru marcant al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R), creat pe 31 martie 1893, care pe 31 ianuarie 1910 s-a transformat în Partidul Social Democrat Român, abreviat - P.S.D.R. De asemenea, fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, a fost membru fondator al Partidului Comunist din România, abreviat P.C.d.R., înființat pe 8 mai 1921, prin transformarea aripii bolșevice a Partidului Social Democrat Român. Apoi, amintesc anarhiștii Max Goldstein, Saul Ozias și Leon Lichtblau, care pe 8 decembrie 1920, au fost autorii atentatului cu bombă din sala Senatului. Atunci au murit ministrul de justiție Dimitrie Greceanu și senatorii Radu Demetru și Spirea Gheorghiu. Acțiunea a fost coordonată de Abraham Grinstein, șeful celulei de terorism din Odessa, al rețelei cu sediul la Moscova.
- Dar, primul mare teoretician al comunismului, Karl Marx, nu a fost tot un evreu? a întrebat cu mândrie nedisimulată și elan tineresc Golda, trăgându-și scaunul mai aproape de Sami, gest firesc, de altfel, pentru a auzi mai bine sau...
- Desigur, Karl Marx a fost de-al nostru, a aprobat tânărul venit de pe plaiuri mioritice, luând apropierea franțuzoaicei ca un semnal de îndemn la povestire. Prin "Manifestul Partidului Comunist", publicat în februarie 1848, Karl Marx, împreună cu Friedrich Engels, au fundamentat rolul istoric al proletariatului de făuritor al societății comuniste.
- Dar, din detașamentul de voluntari români din Spania, care sunt de-ai noștri, aș vrea să-mi spuneți.
- Eu cunosc doar câțiva: Mihai Florescu, cu numele adevărat Iacobi Iancu, Mihai Patriciu, cu numele adevărat Mihai Weiss și Walter Roman, cu numele adevărat Ernö Neuländer. Apropo! Ernö Neuländer s-a împrietenit cu o activistă spaniolă, Hortensa Vallejo. Este rudă cu dumneavoastră, domnule Vallelejana?
- Este o aparentă asemănare de nume. Pe noi ne cheamă Vallelejana, care se traduce "vale îndepărtată", în timp ce Vallejo este intraductibil.
- Mulțumesc pentru precizare. Să continui, așadar. O nouă venită este Betty Birman, care a devenit secretara și hm... amanta reprezentantului Comitetului Central al Partidului Comunist din România, unul numit Petru Borilă, de fapt, un cetățean român de etnie bulgară cu numele adevărat de Iordan Dragan Rusev.
- Sunt și brigadieri români, care să aparțină etniei majoritare?
- Desigur, dar ei sunt puțini, ca, de exemplu, Mihai Burcă, Constantin Doncea și Gheorghe Stoica, despre care, însă, se spune că l-ar chema Moscu Kohn, adică și el este de-al nostru.
- Dar, a îndrăznit Golda o întrebare incomodă, dar importantă pentru ea, Sami Ștăineanu este numele dumneavoastră adevărat?
- Nu, evident că nu, stimată Golda Dreyfus, adevăratul meu nume a fost Samuel Stein. Pe mama o cheamă Ana, dar, inițial, o chema Hanna, iar pe tata îl cheamă Marcel, însă inițial îl chema Mark. Pot să vă fac un compliment?
- …
- Semănați foarte mult cu o militantă comunistă din România, Golda Bancic, pe care am întâlnit-o la Chișinău. Era fanatică. Și-a schimbat prenumele în Olga.
O explozie deosebit de puternică, asurzitoare, produsă în apropiere, a întrerupt conversația. Raidurile avioanelor se succedau parcă fără întrerupere. Cei din beci se obișnuiseră cu pericolul. Era ora prânzului și li se făcuse foame. Din ziua precedentă rămăsese un teanc de pască evreiască ("pan judio") și o tavă mare, rotundă, în care lucea gălbenușul rumenit al unei omlete spaniole cu cartofi ("tortilla de patatas"). Amfitrioana casei, Hirondelle Vallelejana, a început să taie omleta în cubulețe de dimensiunea unor cutii de chibrituri. Un miros strident de ceapă și usturoi s-a împrăștiat în încăpere.
- Această omletă o fac după o rețetă îmbunătățită de mine, foarte picantă, cum îi place soțului meu, a comentat gazda.
- Ceapa și usturoiul sunt antiseptice, bune pentru sănătate, în plus, au calități energizante și afrodiziace; soția face această omletă personalizată, în special, vineri seara, a venit cu precizări amfitrionul casei.
- Da, bănuim motivul: bărbații trebuie să fie în formă pentru a-și îndeplini obligațiile conjugale de sabat, l-a completat, zâmbind, Hérisson Dreyfus.
Exploziile bombelor nu conteneau. Sami Ștăineanu a dorit să destreseze atmosfera:
- Hai să vă povestesc biografia amantei lui Petru Borilă!
- Betty Birman? a întrebat Hérisson Dreyfus.
- Ce memorie de elefant aveți când este vorba de numele unor femei!
- Mda, nu chiar așa… mai întâi, aș vrea să știu mai multe despre Petre Borilă.
- Așa cum am mai spus, Petru Borilă este un român de etnie bulgară, având numele adevărat de Iordan Dragan Rusev. S-a născut pe 13 februarie 1906 la Silistra, orășel de pe malul Dunării, care a făcut parte din Bulgaria până pe 26 aprilie 1913 când, în urma Protocolului de la Sankt Petersburg, a fost anexat de România. Apoi, pe 10 august 1913, această anexare a fost confirmată de Pacea de la București, când întreg Cadrilaterul a trecut în cadrul statului român.
- Ce este Cadrilaterul? a auzit-o Sami pe Golda, șoptindu-i la ureche, ceea ce l-a făcut să-și piardă pentru scurt timp coerența discursului.
- Cadrilaterul? Ãă… este un teritoriu în formă aproximativă de patrulater, de unde și numele, care în timpul Imperiului Otoman era mărginit de patru cetăți fortificate: Silistra, Ruse, Șumen și Varna.
O explozie foarte puternică a oprit comunicarea preț de câteva minute, în care Sami a simțit-o pe Golda lipindu-se cu umărul de el, parcă cerându-i protecție.
- Ce-ar fi să revenim la Petre Borilă? A început Héron Vallelea un tir lung de întrebări.
- Din 1924, Iordan Dragan Rusev a devenit membru al Partidului Comunist din România. Pe la începutul anilor '30, Iordan Dragan Rusev a adoptat numele de Petre Borilă.
- Ce ne mai spuneți despre Betty Birman?
- S-a născut pe 1 ianuarie 1909 în comuna Balotica din raionul Bălți, pe când Basarabia era gubernie în Rusia țaristă.
- Basarabia este o țară?
- Ehei, istoria Basarabiei este lungă, cu multe schimbări dramatice de situație, care necesită explicații suplimentare, paranteze, iar eu n-aș vrea să vă plictisesc prea tare.
- Din contra, vorbiți, continuați să vorbiți. Așa suportăm mai ușor teroarea bombardamentelor, ne rugăm la Dumnezeu și ascultăm povestirile dumneavoastră.
- Basarabia este numele generic al unui teritoriu cuprins între râul Prut, brațul Chilia al Dunării, Marea Neagră, râul Nistru, cu o suprafață de 44422 kilometri pătrați. Sudul teritoriului pruto-nistrean, cu tot cu ieșirea la Marea Neagră, a aparținut mai întâi Þării Românești încă de pe timpul lui Basarab I, domnitor între anii 1310 și 1352, care, în urma luptelor cu tătarii, l-a cucerit, numindu-l Basarabia, după numele familiei domnitoare. În 1418, în timpul lui Mihai I, domnitor între anii 1418 și 1420, fiul lui Mircea cel Bătrân, care a domnit în perioadele 1386-1394 și 1397-1418, Basarabia trece în componența Moldovei lui Alexandru cel Bun, domnitor între anii 1400 și 1432. Astfel, întreg acest teritoriu pruto-nistrean, denumit și Basarabia Veche, a trecut în statul Moldova, reprezentând jumătate din întreg teritoriul său. În 1484, pe timpul lui Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei între 1456 și 1504, s-a produs prima mare fragmentare: turcii au ocupat malurile Dunării și Mării Negre, cu localitățile fortificate Cetatea Albă și Chilia. Apoi, în 1538, turcii au cucerit și localitatea Tighina și teritoriul aferent, iar totalității teritoriilor ocupate de ei, începând din 1484 până atunci, i-au dat denumirea de Buceac. În 1713, Imperiul Otoman a ocupat și Þinutul Hotinului, astfel că Moldovei, din teritoriul pruto-nistrean, i-a rămas numai partea centrală, cuprinzând actualele județe Bălți, Lăpușna, Orhei și Soroca. În urma Tratatului de Pace din București, semnat pe 28 mai 1812, întreg teritoriul pruto-nistrean, inclusiv Buceacul, la sud, și Þinutul Hotinului, la nord, cum spuneam, întreg acest teritoriu a fost denumit de ruși, prin extensie, tot Basarabia, trecându-l în componența statului lor. Astfel, deși Tratatul de la București a fost semnat doar de Imperiul Rus și Imperiul Otoman, Înalta Poartă a cedat țarului Alexandru I nu numai Buceacul și Þinutul Hotinului, teritorii care îi aparțineau în acea vreme, dar și pământuri care nu au fost niciodată în componența ei.
- Dacă nu mă înșeală memoria, Tratatul de Pace de la București a fost semnat sub amenințarea unei invazii a Rusiei de către trupele lui Napoleon, care a și început pe 12 iunie 1812.
- Așa este. Rușii aveau știință despre acest atac și, pentru a retrage armata de la Dunărea și să o aducă pentru apărarea Moscovei, unde s-ar fi îndreptat, cu siguranță, Napoleon, erau în stare să renunțe la tot șirul de pretenții teritoriale pe care le-au avut: mai întâi, atât Moldova, cât și Þara Românească, apoi, numai Moldova, după care, doar jumătate din Moldova, adică Basarabia. Dar, Gaspard Louis de Langeron, negociatorul din partea Imperiului Rus, în complicitate cu dragomanul, înaltul funcționar al sultanului, vândut țarului pentru moșii întinse și un inel prețios, a strecurat în condițiile tratatului ultima pretenție rusească.
- Cine erau domnitorii români din acea vreme?
- Principatele Dunărene, cum mai erau denumite Moldova și Þara Românească, nu mai aveau domnitori, ele fiind sub administrație militară rusească încă din 1806, când a început războiul ruso-turc.
- Vreți să ne descrieți, pe scurt, acest război?
- După victoria armatei lui Napoleon de la Austerlitz de pe 2 decembrie 1805 contra trupelor austriece și rusești, Înalta Poartă i-a detronat pe Alexandru Moruzi și Constantin Ipsilanti, domnitori fanarioți în Moldova, respectiv în Þara Românească, pentru motivul că ei ar fi rusofili. De asemenea, Franța, aliata Imperiului Otoman, ocupase Dalmația și reprezenta o eventuală amenințare de invazie a Principatelor Dunărene. În această situație, Imperiul Rus nu a stat cu brațele încrucișate și a intrat cu o armată de 40000 oameni în Moldova și Þara Românească. Ca răspuns, Imperiul Otoman a declarat război Imperiului Rus. Au avut loc mai multe bătălii în Þara Românească, Bulgaria, Armenia, la Marea Neagră și Marea Egee.
- Rușii au ajuns până la Marea Egee?
- Ei își urmăresc pas cu pas testamentul secret al țarului Petru I, prin care obiectivul pe termen lung este de a extinde Imperiul Rus până la Marea Mediterană. În Marea Egee ei au câștigat bătăliile navale din strâmtoarea Dardanele și de la muntele Athos. Dar, decisiv a fost atacul secret, în toiul nopții, din 2 octombrie 1811, al unui detașament al armatei conduse de generalul Kutuzov asupra garnizoanei de la Ruse, când 9000 de turci au fost uciși și comandantul Ahmed Pașa a fost nevoit să se predea pe 23 noiembrie. A urmat Tratatul de Pace de la București despre a cărui consecință principală tocmai am discutat: anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Mi se pare numai mie, ori zgomotul motoarelor este altul?
- Până adineaori ne-au atacat germanii cu bombardierele Junkers Ju87 Stuka și avioanele de escortă Messerschmidt Bf109. Acum au intervenit italienii cu bombardierele Savoia-Marchetti SM81 și avioanele de escortă Fiat CR32.
- Să continui istoria Basarabiei sau să vă povestesc despre Betty Birman?
- Povestiți-ne despre orice, așa parcă uităm de grozăvia de afară.
- După Tratatul de Pace de la București, Basarabia a devenit o provincie autonomă de graniță, stabilindu-i-se capitala la Chișinău. Limba română a rămas oficială, alături de limba rusă. A beneficiat și de anumite avantaje economice până pe 1 decembrie 1825, când s-a sfârșit în condiții misterioase țarul Alexandru I. Noul țar, Nicolai I, a transformat Basarabia în gubernie, adică provincie rusească, în care limba română a fost exclusă din administrație. Au început deportări masive de moldoveni în Siberia și aflux de ruși. Unul dintre aceștia, dar foarte special, a fost poetul Alexandre Sergheevici Pușkin, care între anii 1821 și 1823 a fost surghiunit nu în Siberia, ci la Chișinău. Acolo îi plăcea să vină în vizită la poetul Costachi Stamate pentru a se distra, participând la seri dansante și la antrenamente de scrimă.
- Surghiunul lui Pușkin trebuie pus între ghilimele, el fiind trimis, de fapt să facă un sejur la stațiune.
- Este foarte adevărat. Basarabia are un relief preponderent deluros, cu vii și livezi, unde verile sunt calde și iernile blânde, nu degeaba rușii își doresc atât de mult acest ținut. Se pare că mai avem de așteptat în adăpost. Să continui cu istoria Basarabiei sau să facem o pauză?
- Nu, nu, fără pauză, vreți să înnebunim? Mai bine vă ascultăm pe dumneavoastră, decât să fim atenți la ce se întâmplă afară!
- Istoria Basarabiei nu s-a schimbat semnificativ până la sfârșitul războiului Crimeii, aceeași rusificare brutală. Doar că, în urma Tratatului de la Adrianopol de pe 14 septembrie 1829, guberniei Basarabiei i s-a adăugat Delta Dunării și Insula Șerpilor. Ca o paranteză, sultanul a admis Imperiului Rus să ocupe Moldova și Þara Românească, ca gaj, până când Înalta Poartă va plăti uriașele despăgubiri de război.
- Războiul Crimeii. Aa… știu! Pe 28 martie 1853 a început un conflict armat între Imperiul Rus, pe de o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. A fost primul mare război la care un stat musulman s-a aliat cu state creștine. Am învățat asta pe când eram la liceul "Louis Pasteur" din Oran.
- Originea războiului a fost rivalitatea dintre catolici, reprezentați, în special, de Franța, și ortodocși, reprezentați, în special, de Rusia, privind dominația locurilor sfinte creștine din Palestina, aflată ca vilaiet de Sidon în cadrul Imperiului Otoman. De fapt, anglo- francezii au dorit o întârziere a prăbușirii Imperiului Otoman, care începuse să piardă toate războaiele cu Imperiul Rus, pentru ca, mai târziu, întăriți, să-și împartă în exclusivitate, fără ruși, imensul teritoriu al "muribundului Europei", a cărui prăbușire era tot mai iminentă.
- Ați vrut să spuneți că "muribundul Europei" a fost împărțit în numeroase bucăți mai mici sau mai mari, ca sfintele moaște?
- Apreciez efortul dumneavoastră de a face figuri de stil. Comparația ar merge dacă "muribundul Europei" ar fi fost un sfânt, ceea ce nu este cazul.
- Comparația mi se pare mai degrabă macabră, iar în situația noastră de oameni bătuți de grindina asta cu bombe în loc de boabe de gheață, această figură de stil se potrivește ca nuca în perete, ca și cum s-ar vorbi de săpun în casa spânzuratului, și-a dat cu părerea Hirondelle Vallelejana.
- Ce spuneți dacă prietenul Ștăineanu va continua să ne spună istoria Basarabiei? a reînceput Héron Vallelejana tirul lung de întrebări.
- În bătălia de pe 30 noiembrie 1853 de la Sinope, oraș-port în nordul peninsulei Asia Mică, flota rusă a distrus vasele de război turcești și exista pericolul debarcării trupelor țarului la Istanbul, visul lui Petru cel Mare. Parisul și Londra au reacționat rapid și au declarat război Sankt Petersburgului. Sevastopolul, principala bază navală rusească din Marea Neagră, a fost asediată, fiind cucerită în septembrie 1855. Tratatul de Pace de la Paris, semnat pe 30 martie 1855, a trecut Principatele Dunărene sub influența cancelariilor franceze și britanice. Județele Cahul, Ismail și Bolgrad din gubernia Basarabia au trecut în componența Moldovei.
- Astfel, Imperiul Rus a pierdut ieșirea la Dunăre, nu-i așa? a atras atenția asistenței Golda, atingând pentru o secundă brațul lui Sami.
- Aceste județe vor reintra în componența guberniei Basarabia, după războiul ruso-româno-turc. România a intrat în război pe 6 august 1877, ca urmare a telegramei prin care marele duce Nicolae I cerea ajutor principelui Carol I. Anterior, pe 9 mai 1877, Adunarea Deputaților a votat independența României. "Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare", a declarat atunci Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe. A doua zi a fost proclamată independența României, de principele Carol I și publicată în Monitorul Oficial.
- Cum a început acest război? s-a auzit vocea lui Héron Vallelejana.
- Mai întâi, pe 11 octombrie 1876 a fost încheiată la Livadia înțelegerea româno-rusă, urmată de convenția semnată pe 16 aprilie 1877 la București, prin care se permitea trecerea armatei ruse spre Imperiul Otoman prin România, respectându-se integritatea teritoriului românesc.
- Ați spus România?
- Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească România. Cum spuneam, România a intrat în război alături de Imperiul Rus, contra Imperiului Otoman, participând cu 58700 oameni și 190 de tunuri, pierderile de vieți omenești ridicându-se la peste 10000 persoane. Congresul de Pace de la Berlin, încheiat pe 13 iulie 1878, a cedat Imperiului Rus județele limitrofe Dunării: Cahul, Ismail și Bolgrad, care au intrat în gubernia Basarabia. România a căpătat Dobrogea de Nord, Delta Dunării și insula Șerpilor.
- Se pare că bombardamentele au încetat, a observat Héron Vallelejana, ce-ar fi să ieșim în curte?
- Este riscant, mai bine să rămânem în beci și să auzim continuarea istoriei Basarabiei, a opinat Golda.
- Mai este puțin, nu voi abuza de răbdarea dumneavoastră, urmează doar alipirea Basarabiei la patria-mamă, la România, a susținut Sami părerea persoanei de lângă el, care avea cotul lipit de al lui.
- Bine, bine, dar să nu se lungească prea mult.
- Basarabia s-a unit cu România în mai multe etape. În primul rând, pe 27 martie 1918, când în Sfatul Þării, al Republici Democratice Moldovenești, citez, "în hotarele ei dintre Prut și Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile hotare cu Austria", 86 deputați au votat pentru, 3 au fost contra, 36 s-au abținut și 13 au absentat. Această hotărâre a fost confirmată de Marea Unire, care a avut loc pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Pe 28 octombrie 1920, Consiliul Suprem al Conferinței de Pace de la Paris a consfințit Marea Unire, când România a ajuns de la 137000, la o suprafață de 295049 kilometri pătrați. Am terminat cu istoria Basarabiei.
- Eu rămân aici ca să ascult continuarea povestei domnișoarei Betty Birnbaum, a declarat Golda, prinzând între palmele ei palmele românului. Domnul Sami povestește foarte frumos!
După ce au rămas singuri în beci, românul a prins și el palmele franțuzoaicei în palmele lui, le-a sărutat cu respect și a spus:
- Mulțumesc pentru apreciere, domnișoară Golda. Voi continua foarte pe scurt. Betty Birnbaum l-a cunoscut la Cernăuți pe Avram Vaissman, student și membru al Partidului Comunist din România. Ea s-a înscris ca voluntară la Ajutorul Roșu, organizație internațională înființată în 1924, la inițiativa Uniunii Sovietice.
- Uniunii Sovietice?
- Sigur că da. În 1934 Uniunea Sovietică a virat 100000 de lei în contul filialei din România a Ajutorului Roșu. Astfel, în același an au fost ajutați deținuții politici cu câte 700 lei lunar din fonduri adunate pe plan local sau din U.R.S.S. Continui cu Betty Birnbaum. A fost arestată pe 11 mai 1934 la Cernăuți. Peste trei a fost eliberată pe baza cauțiunii plătite de Simca Birnbaum, fratele ei. În septembrie 1935 a fost primită în Partidul Comunist din România. Pe 7 noiembrie 1935 a fost arestată pentru a doua oară și eliberată după un an. Apoi, a venit în Spania, trecând prin Cehoslovacia, Austria, Elveția și Franța. Aici ea l-a cunoscut pe Petru Borilă…
- Aaaah… nu îmi place deloc explozia asta, prea a fost aproape! a strigat Golda.
- Nici mie, parcă bomba a căzut peste noi!
Dar, de ceea ce se temeau Golda și Sami nu au scăpat. Un avion în zbor de mare altitudine s-a strecurat nevăzut, neauzit peste Guernica și a aruncat doar o singură bombă, care a căzut chiar în curtea casei unde se aflau soții Vallelejana și părinții Goldei. Explozia a făcut un crater de șase metri diametru. Doar cei doi din beci au scăpat cu viață, fapt pe care ei l-au comentat frecvent:
- Dacă tu nu doreai să rămânem în beci, ca să termin povestirea, porumbița mea, Golda!
- Dacă tu n-ai fi povestit așa frumos, porumbelul meu, Sami!
Printre cele 1654 de victime raportate de guvernul basc, ca urmare a bombardamentului hitleristo-mussolinian de pe 17 iulie 1936, s-au numărat - Dumnezeu să-i aibă în grijă! - Hirondelle și Héron Vallelejana, precum și Hermine și Hérisson Dreyfus.

***

Golda și Sami și-au declarat unul celuilalt iubire eternă la Paris, pe 12 iulie 1937, când a avut loc ceremonia deschiderii pavilionului spaniol în cadrul Expoziției Internaționale de Arte și Tehnici Moderne. Era o zi de luni cu mult soare. Golda și Sami înaintau pe aleea principală, venind dinspre Turnul Eiffel. Pe partea stângă au fost plăcut impresionați de imensul pavilion al Uniunii Sovietice, conceput de arhitectul Boris Iofan, care a încoronat intrarea principală cu statuia "Muncitorul și colhoznica” realizată de Vera Ignatieva Muhina, unde apar simbolurile comunismului: secera și ciocanul. Exact pe partea opusă au admirat monumentala intrare în pavilionul Germaniei, proiectat de arhitectul Alfred Speer. Deasupra se găsea un vultur enorm și zvastica, simbolurile nazismului. Imediat, pe aceeași parte, au ajuns la pavilionul Spaniei, mult mai mic, realizat din fondurile sărace ale guvernului republican, dar proiectat cu mult gust de arhitectul Jose Luis Sert. S-au hotărât să-l viziteze. S-au oprit în curte, ca să privească statuia falică "Poporul spaniol în drum spre stele". Apoi, au intrat într-un hol, unde au fost atrași de "Fântâna lui Mercur", ansamblu arhitectonic conceput de Alexander Calder. Au trecut în camera alăturată și au fost surprinși de măreția tabloului "Guernica" de 7,8 metri lățime și 3,15 metri înălțime, dar, mai ales, de puternicul mesaj antirăzboinic, de trupuri măcelărite imaginat de Pablo Picasso. Tabloul în alb, negru și albastru, le-a adus aminte de ziua fatidică pe care ei au trăit-o împreună, parcă le era dedicat. Li s-au perindat în memorie înhumarea părinților Goldei și a gazdelor spaniole, traversarea pe jos a Pirineilor, pe la Andorra, stagiul de refacere în lagărul de refugiați de la Gurs, organizat de guvernul francez, sosirea în Parisul tot o sărbătoare, un fel de "după mine potopul" al lui Ludovic al XIV-lea, instalarea lor în casa-bistrou din Saint Denis. Emoționat, Sami a găsit momentul potrivit să-i declare Goldei scurt și concis:
- Te iubesc mult și doresc să ne căsătorim. Îți jur.
- Și eu te iubesc, îți jur din toată inima, dar nu ai cetățenie franceză, deci, deocamdată, mariajul nostru nu este posibil în mod oficial.
- Timpul contează mai puțin, importantă este dorința noastră profundă de a fi împreună toată viața. Vom discuta cu rabinul din Saint Denis. Va găsi el o soluție, sunt sigur!

***

Jorj, rodul iubirii dintre Sami Ștăineanu și Golda Dreyfus, a avut o copilărie fără griji, de "prinț" comunist. Întreaga familie locuia într-o casă naționalizată din București, în cartierul Primăverii, adiacent lacului Floreasca, unde își avea reședința majoritatea nomenclaturii dâmbovițene - "burghezia roșie", cum mai era denumită în popor. S-a născut pe 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a abdicat la presiunea regimului stalinisto-dejist. Tatăl lui a fost numit șef de departament la Consiliul de Stat al Planificării. Sarcina lui de serviciu era să coordoneze elaborarea unor indicatori de producție pentru cincinale astfel, încât ei să poată fi îndepliniți înainte de termen; în acest fel se dovedea atașamentul clasei muncitoare la cauza construirii noii societăți. Dacă indicatorii nu se realizau, atunci se trecea la raportări false. Încă de mic, Jorj a auzit un banc dintr-o serie lungă cu Bulă, un personaj rebel al comunismului, în folclorul acelor vremuri, glumă care l-a contrariat foarte mult și i-a zguduit pentru prima oară încrederea în propaganda partidului unic: "Cu ocazia aniversării vârstei de 15 ani, Bulă a promis prietenilor că va împlini 20 de ani în patru ani și jumătate". Mama lui Jorj era privită, pe de o parte, ca o curiozitate exotică, un cetățean al unei țări capitaliste dezvoltate, care prefera să trăiască în România și, în același timp, cu multă neîncredere de organele care vegheau să nu miște nimeni în front, să nu aibă devieri politice. Ea lăsase în administrarea comunității evreiești din Saint Denis casa-bistrou, iar banii rezultați să fie puși într-un cont strict secret la o bancă. Pe 27 aprilie 1948 a fost gata-gata să fie arestată în grupul format de soții Elena și Lucrețiu Pătrășcanu, soții Lena Constante și Harry Brauner, precum și de Bellu Zilber. Doar diagnosticul de cancer de colon, moarte sigură în acea vreme, a făcut ca Golda să fie scoasă de pe lista marilor epurări de tipul care au avut loc în toate țările din "arhipelagul Gulag". De ce să aibă loc un proces politic împotriva unei muribunde, când scopul lui era condamnarea la moarte? Ar fi fost un efort inutil. Operația chirurgicală a necesitat o rearanjare a traiectului digestiv printr-un "anus contra naturii", ea mai trăind încă șase ani, o performanță excepțională de longevitate în astfel de cazuri, timp în care a consumat, după spusele ei, "un vagon de vată". Întâmplător sau nu, ea a decedat pe 17 aprilie 1954, în chiar ziua când a fost executat Lucrețiu Pătrășcanu.
Dispariția ei a ușurat situația lui Sami, care a rezistat în post și după 16 Martie 1965, când a decedat Gheorghe Gheorghiu-Dej în urma unui cancer la ficat. Pentru a fi mai sigur că nu va fi arestat, Sami s-a recăsătorit repede, după un an, cu Iscusita Limbășan, o activistă foarte bine văzută în aparatul de conducere al Uniunii Tineretului Muncitor, pepiniera de cadre a Partidului Muncitoresc Român, dar și sursa de unde erau racolate "tovarășele de companie", pentru refacerea psihică a "mult iubiților conducători de partid și de stat", inclusiv a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mare amator de plăceri lumești, el având și o oarecare scuză, fiind divorțat încă din 1933 de Maria Stere Alexe, mama Vasilicăi și a Constanței. Astfel, Sami devenise unul dintre cei mai bine puși la curent cu intențiile politice ale "tovarășului Ghiță". De exemplu, el a fost printre primii care a aflat că la Moscova, pe 24 mai 1956, se va încheia un tratat prin care Nichita Hrușciov va fi de acord ca Armata Roșie să părăsească România. De asemenea, a știut că succesorul lui Dej la conducerea partidului va fi Nicolae Ceaușescu. A mai aflat și lucruri de altă natură, dar neverificate, cum că sus-pusul tovarăș suferea frecvent de dureri hemoroidale sau că același tovarăș ar fi fost puțin "homo", urmare a lungii detenții de la Doftana și Târgu Jiu, în ultima închisoare fiind coleg de celulă cu mult mai tânărul Nicolae Ceaușescu și că între ei ar fi avut loc anumite relații, cum se mai întâmplă între deținuți. Faptul că Iscusita venea, uneori, seara târziu acasă sau, chiar, dimineața devreme, nu îl prea deranja pe Sami, în primul rând, deoarece îl considera, pur și simplu, un exercițiu de supraviețuire într-un sistem totalitar, iar, în al doilea rând, a doua lui soție era stearpă cu acte în regulă, ea suferind de tânără o operație de extirpare a ovarelor, ca urmare a unei sarcini extrauterine.
Jorj a fost înscris în clasa I-a la Școala generală nr. 17, unde au învățat majoritatea odraslelor nomenclaturii dejiste, printre care s-au numărat Nicu Ceaușescu – fiul lui Nicolae Ceaușescu, Vlad Brucan fiul lui Silviu Brucan (Saul Bruckner), Lena Răutu, fiica lui Leonte Răutu (Lonea Augenstein), Petre Roman – fiul lui Walter Roman, precum și nepoții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: Mândra, Gheorghe și Sandu Popescu. Toată lumea vorbea cu glas tare că respectiva unitate de învățământ a fost Școală Rusă în perioada 1947-1950, dar pe șoptite că a fost donată statului pe 25 noiembrie 1925 de către Pia Brătianu, devenită prin căsătorie Alimăneștianu, fiica fostului prim-ministru al României, Ion C. Brătianu, cu destinația expresă de a fi "școală de educatoare".
Dimineața, la începutul primei ore, Jorj cânta alături de colegii de clasă imnul "Te slăvim Românie", compus de Matei Socor, pe versuri de Dan Deșliu și Eugen Frunză. Cu mintea lui de copil nu prea înțelegea sensul multor cuvinte din strofa: "Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor / Cu poporul sovietic eliberator. / Leninismul ni-e far și tărie și avânt, / Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt, / Făurim socialismul pe-al țării pământ". Devenise mândru de imnul țării, mai ales de când tatăl lui i-a spus că Matei Socor este "de-al nostru", cel care a compus și muzica la imnul anterior, în vigoare între anii 1948 și 1953, "Zdrobite cătușe", pe versuri de Aurel Baranga (Aurel Leibovici).
- Tată, a întrebat el odată, când a aflat că imnul utilizat între anii 1884 și 1947, denumit "Trăiască regele" a fost compus de Eduard Hübsch pe versuri de Vasile Alecsandri, Eduard Hübsch este tot de-al nostru?
- Eduard Hübsch a fost de-al nostru, doar în sensul că a fost român de etnie germană. El s-a născut la Trenèin, în Cehoslovacia. Când a fost avansat capelmaistru…
- Capelmaistru?
- Adică șef de fanfară. Să reiau ce-am început să spun. Un comandant de corp de armată l-a invitat pe proaspătul capelmaistru să vină în prima linie a frontului, dar el a refuzat spunând: "Am onoarea să vă raportez, că glonțul care vă ucide pe dumneavoastră, vă aduce glorie și o îngropăciune de demnitar, dar dacă mă găsește pe mine, moare muzica oștirii".
Când a fost făcut pionier, Jorj a vizitat, în cadrul unei excursii organizate de școală, închisoarea Doftana, din localitatea prahoveană Telega, un ritual al propagandei comuniste, unde ghidul ridica osanale eroismului deținuților comuniști, din perioada interbelică, pe un ton grav, pe fondul muzical (adaptat după o melodie rusească – se putea altfel?) al cântecului "Privesc din Doftana", al cărui text a fost compus de Teodor (Fedia) Rudenko, un spion sovietic și prieten al lui Gheorghiu-Dej. Când a ieșit din clădirea penitenciarului devenit muzeu, mai multe difuzoare transmiteau în eter neîncetat, cu sonorul dat la maximum, pentru a se întipări bine în creierul crud al copiilor, versurile din același imn dedicat proletarului, pe care tovarășii de la propagandă aveau sarcina să-l transforme în personaj mitologic, un model de urmat pentru tineri: "Privesc din Doftana prin gratii de fier. / Departe în zare e-un petec de cer, / E cerul sub care închisă și ea / Se mistuie-n chinuri, tovarășa mea / (…) Azi spargeți-mi zidul și lanțul sfărâmați, / Să zbor ca un șoim peste-nalții Carpați./ Să strâng înc-o dată tovarașa mea / Și iar să m-arunc în lupta cea grea!" Mult mai târziu el a aflat că cei din închisoarea Doftana au fost exclusiv în regim de deținuți politici, având dreptul să se întâlnească, să primească ziare, cărți, să fie informați. De asemenea, ghidul nu le-a spus că un deținut politic interbelic a fost și Corneliu Zelea Codreanu, liderul, "căpitanul" - cum i se mai spunea, al Gărzii de Fier sau al Legiunii "Arhanghelul Mihai". O altă omisiune a ghidului a fost că în perioada interbelică, la închisoarea Doftana, a avut calitatea de deținut politic și Richard Wurmbrandt.
- Richard Wurmbrandt a fost tot de-al nostru? și-a întrebat Jorj tatăl.
- În primul rând o observație: trebuie să vorbim de Richard Wurmbrandt la timpul prezent, deoarece el încă trăiește, doar că este încarcerat de pe 29 februarie 1948 în regim de temniță grea la diferite închisori din țară: Rahova, Jilava, Târgu Ocna.
- Pentru care motiv Richard Wurmbrandt a făcut închisoare atât în perioada interbelică cât și în prezent?
- Richard Wurmbrandt este de-al nostru în sensul că s-a născut într-o familie bucureșteană de evrei. În perioada 1927 – 1929 a făcut studii politice la Moscova. La revenirea în țară, el a fost închis la Doftana, pentru activitate comunistă, Partidul Comunist din România fiind interzis încă din 19 decembrie 1924, când parlamentul a votat legea Mârzescu, concomitent având loc arestări în masă ale comuniștilor.
- De ce?
- În urma evenimentelor teroriste din 12 – 24 septembrie de la Tatar-Bunar, guvernul liberal a acuzat Partidul Comunist din România de "acțiuni anti-românești". După eliberarea din închisoare, Richard Wurmbrandt s-a lepădat de comunism și s-a convertit la creștinism, devenind pastor luteran, activitatea lui ulterioară fiind considerată periculoasă pentru noii veniți la putere, începând cu 23 august 1944, înțelegi ce vreau să-ți spun.
- Da, am priceput. Și mai știu că nu trebuie să discut cu alte persoane, ceea ce mi-ai spus tu acum.
- Foarte bine, dragul tatii. Mă bucur că ai înțeles că trăim sub vremuri nesigure și că trebuie să ne ținem gura în anumite momente. Mama ta ar fi mândră de tine să te audă vorbind așa, ca un înțelept.
Într-o zi a anului 1957, Jorj a fost obligat să meargă cu clasa la cinematograful Patria pentru a o vedea pe Lica Gheorghiu în filmul "Erupția", regizat de Liviu Ciulei. Un spectator în vârstă, plictisit de moarte, a exclamat cu glas tare, fără voia lui, sau, poate, dimpotrivă: "Lica are grația unei ursoaice!", stârnind râsul sincer al publicului.
O amintire mai puțin plăcută a lui Jorj a fost Decretul 770 din 1967, denumit în șoaptă, fie "decretul decrețeilor", prin care se interzicea întreruperea de sarcină, dorința expresă a lui Nicolae Ceaușescu de creare a unei forțe de muncă numeroase și ieftine pentru realizarea construcțiilor megalomane, de care generațiile ulterioare să-i lege numele. Pentru a-și vedea îndeplinit acest vis, primul secretar al partidului unic interzisese importul prezervativelor. Singurele admise în comerțul socialist, denumite în argou "gume de mestecat", erau de fabricație indigenă, marca "Vulcan", cu miros puternic de cauciuc ars și sigure ca baloanele de săpun, se spărgeau când îți era lumea mai dragă. Și uite așa creștea natalitatea! Știa "geniul din Carpați" ce știa, nu degeaba pe seama lui circula și porecla "tovarășul Prezervativul Spart".
Jorj a ales să devină matematician-informatician, cu gândul că îi va fi mai ușor de găsit un post de lucru sau, cum îi plăcea lui să spună, un "boulot" ori un "job" în străinătate. Pentru Jorj, viața de student la universitatea bucureșteană a fost o experiență plină de distracții erotice, o continuare la nivel superior a ultimilor ani petrecuți la liceul "Ion Luca Caragiale". Avea relații cu aproape toate găștile de fii ai nomenclaturii de partid și de stat, chiar și cu aceea a "prințului roșu", Nicu Ceaușescu, personificarea ispitei comunismului dinastic în România. El nu a stat la cămin, ca cei veniți din provincie, nu a mâncat la cantină piure de cartofi și pârjoale cu trei sferturi resturi de pâine, reciclate, și restul – amestec tocat de carne și zgârci, proteine inferioare, nu a dormit în camere cu cel puțin încă trei colegi. Colege prietenoase a găsit, mai ales că își făcuse din apartamentul vilei în care locuia, un cuibușor de nebunii; acest aspect a fost în toate ocaziile un argument puternic pentru studentele venite de pe cuprinsul întregii țări, să înceapă cât mai repede viața sexuală, calea cea mai sigură pentru a-și găsi o jumătate bucureșteană.
Dar, printre cele scumpe amintiri ale lui Jorj din acea perioadă au fost așa-numitele "ceaiuri", acele seri dansante pe muzică occidentală, de la Adamo, la Adriano Celentano, de la Elvis Presley, la Johnny Halliday, de la Rolling Stones, la Beatles, unde se consumau țigări fine, de obicei, Kent, considerate valută forte, whisky, ciocolate de import obținute de la magazinul pentru diplomați, bunătăți dispărute de multă vreme din galantarele "alimentarelor". Petrecerile erau organizate, în special, în casele unor eleve ai căror părinți se gândeau – grijă de părinte - să le mărite cu invitații - odraslele potentaților zilei. "Ceaiurile" deveniseră un "modus vivendi" pentru Jorj, le-a continuat acasă ori invitat la alții și după ce s-a angajat ca profesor de matematică la o școală generală, din București.

***

În seara premergătoare interviului de la "Romconsult", Jorj s-a gândit să-și invite prietenii și prietenele pentru un "ceai". La proiectul casei în care locuia, se spunea că ar fi participat și Marcel Iancu, celebrul arhitect, pictor și eseist, unul dintre inițiatorii, alături de Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), ai mișcării dadaiste, cel care în 1941 a părăsit România pentru a se stabili definitiv în Palestina – viitorul stat Israel. Clădirea cu numai două nivele – înălțimea maximă aprobată încă din 1930, de primarul Demostene Dobrescu, pe baza proiectului general elaborat de arhitectul Octav Doicescu, pentru cartierul Jianu, devenit ulterior Primăverii - părea neîncăpătoare pentru invitați. La etaj locuiau părinții, iar apartamentul lui Jorj ocupa întreg parterul, cu excepția casei scării. Mobilierul era în întregime din perioada interbelică, din lemn masiv de nuc, așa cum l-au lăsat proprietarii, în momentul în care au fugit în Occident, de teama Armatei Roșii. Lui Jorj îi plăcea cel mai mult patul matrimonial executat în stilul Renașterii flamande, copie după cel din dormitorul regal al castelului Peleș, având sculptate pe tăblia din față cinci figuri feminine - alegorii ale simțurilor. O piesă de mobilier atât de monumentală și de "istorică" nu putea să nu fie atrăgătoare, așa că doar puține dintre invitatele lui Jorj își refuzau plăcerea de a rămâne întinse măcar pentru câteva clipe sau chiar… mai mult, închipuindu-și că sunt Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabetei, consoarta lui Carol I.
La "ceaiuri" se vorbea amestecat cu multe cuvinte în engleză și franceză, o formă de protest împotriva izolării informaționale a românilor impuse de politica vremii, dar și din exces de snobism.
- Astăzi vom vorbi numai în franceză! a propus Jorj invitaților lui, gândindu-se că nu i-ar strica puțin exercițiu înainte de interviul de angajare.
- "Bien sûr!" l-a aprobat unul dintre prieteni, cam slobod la gură de felul lui. "A propos! Vous savez la blague avec les trois ressemblances entre les roumains et les pingouins?" (Știți voi gluma cu cele trei asemănări dintre români și pinguini?)
- ...
- "Nous mangeons que de la viande du poisson, nous sommes habitués avec le froid et nous applaudissons toujours, sans avoir un motif." (Noi mâncăm doar carne de pește, noi suntem obișnuiți cu frigul și noi aplăudăm mereu, fără a avea un motiv.)
- "Pourqoi vous avez une mine patibulaire, des hommes condamnés à la mort?" (De ce aveți o mină patibulară, de oameni condamnați la moarte?)
- "Mais tu a oublié que les murs en Roumanie ont des oreilles?" (Dar tu ai uitat că pereții în România au urechi?)
- "Je vous dis une chose: nous sommes eduqués dans un esprit d’un troupeau, pas d’un digne peuple, nous avons peur même de notre ombre!" (Eu vă spun ceva: noi suntem educați într-un spirit de turmă, nu de un popor demn, noi avem frică chiar și de umbra noastră!)
- ...
- "Je vous dis une autre chose: le roumain ç’est une langue que l’on doit utiliser seulement quand on injure!" (Eu vă spun un lucru: româna este o limbă pe care să o folosim cel mult când înjurăm!)
- ...
- "Pourqoi vous avez la même mine patibulaire?"
- "T’est surprenant, comme toujours! Mais, ça suffit avec cette conversation! Qu’est qu’on boit ce soir?" (Tu ești surprinzător, ca de obicei! Dar, destul cu această conversație! Ce bem în această seară?)
…Se făcuse aproape de miezul nopții și invitații nu se dădeau plecați. Jorj a intervenit energic:
- "Le bouffer c’est finit. Demain j’ai l’entrevue d’emploi." (S-a terminat cu halitul. Mâine am interviu de angajare.)
În sfârșit, au plecat toți invitații, doar Renée Annie Cordescu, o colegă de școală, profesoară de franceză, care cocheta cu poezia, mândră că avea același prenume cu mentorul ei, Nina Cassian (născută Renée Annie) i-a șoptit lui Jorj la ureche:
- "Laisse-moi dormir dans ton lit royal parce que j’aimerais bien de m’imaginer que je suis la poétesse Carmen Sylva, au moins pour une nuit…" (Lasă-mă să dorm în patul tău regal deoarece mi-ar plăcea mult să-mi imaginez că sunt poeta Carmen Sylva, măcar pentru o noapte…)
Jorj nu știa ce să răspundă, oscila între plăcerea unei nopți erotice și nevoia de a se prezenta odihnit la interviul din ziua următoare. Admiratoarea poetei Carmen Sylva l-a șocat plăcut, spunându-i:
- "Je peux faire ta virilité extrémement captive" (Eu pot să îți fac virilitatea extrem de captivă).
- "Casse-noisette?" (Clește de spart nuci?)
- "Tu est un fin connaisseur…" (Tu ești un cunoscător fin…)
- "Alors, d’accord!" (Atunci, de acord!)
- "Tu vois? Le bonheur ne se trouve pas toujours dans un ciel éternellement bleu, mais aussi dans les choses les plus simples de la vie” (Tu vezi? Fericirea nu se găsește mereu într-un cer mereu albastru, ci în lucrurile cele mai simple din viață.)
- "Très bien dit!" (Foarte bine spus!)
- "J’ai cité une pensée de la reine Carmen Sylva" (Am citat un gând al reginei Carmen Sylva.)
A doua zi Jorj a dorit să impresioneze comisia marocană, citând din gândirea reginei Carmen Sylva:
- "Le bonheur ne se trouve pas toujours dans un ciel éternellement bleu, mais aussi dans les choses les plus simples de la vie."
- "Mais, je peux vous dire que vous aller trouver le bonheur dans un ciel éternellement bleu, celui de Casablanca" (Dar, eu pot să vă spun că dumneavoastră veți găsi fericirea într-un cer mereu albastru, cel din Casablanca), i-a spus șeful comisiei marocane, dându-i să înțeleagă că a trecut foarte bine de interviul de angajare.