Peste România năvălise revoluția. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piața Universității și, după șocul schimbării, reintraserăm cu toții în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal.

Ion Ianoși scosese o carte nouă, despre care auzisem că ar conține o propoziție anume, într-atât de simplă și atât de armonioasă în sonoritatea ei, încât rîvneam la ea cu o sîrguință greu de egalat. Carmen, prietena mea într-ale suferințelor literare, coborî din treisutetreișpe cu tașca plină cu casete trase la a țâșpea mână.

Abia acum, când mă pot delecta cu claritatea mp3-ului am capacitatea reală de a aprecia la adevărata valoare foșnetul acela parazit care se suprapunea peste Mama, do you think they’ll drop the bomb…?, Mama, do you think they’ll like my song?… acoperind pe alocuri mesajul, vocalistul și chitara solo.

Destinația era clară. Librăria Eminescu fusese înființată anume pentru noi, cele două liceene care furau cărți de la biblioteca școlii, după care își făceau procese de conștiință, deși niciodată nu asistaserăm la vreun elev nenorocit pe viață pe motiv că din raft lipsea cartea de-o luaserăm noi mânate de un apetit nu atât spre furat, cât – desigur – spre beletristică.

Cartea lui Ianoși era însă prea mult pentru ce găzduiau buzunarele noastre. Dăduserăm câte doi lei pe cartelele de metrou, cumpăraserăm pătrunse de istoria trăiată pe viu lumânări și le aprinseserăm în pasaj la Universitate pentru eroii căzuți în Relvoluție. Așa că, în buzunar, cei doi galbeni rămași trebuiau agitați bine ca să mai zornăie.

Casierița ne-a zâmbit, dar nu a ezitat nici o secundă înainte să ne dea lovitura de grație. Am ieșit călcând ca prin vată peste treapta librăriei. De fapt, ce poate fi mai neplăcut decât să fii deprimat și afară să te întâmpine soarele, lucios exact ca ban de nu-l ai. E clar, nici măcar mama natură nu-ți pătrunde drama. La dracu cu romanticii care aduceau ploaia la momentul oportun.

Ne-am ostoit oasele pe-o bordură și ne-am pus pe scormonit după mărunțiș prin fundul rucsacului. În afară de un caiet cu toate versurile din The Wall copiate de mâna răbdurie a lui Carmen, mormanul de casete și vreo două cărți vechi, citite și răscitite, nu mai era decât o napolitană cu înveliș auriu cu albastru, adusă de mama din Irak. La vremea aia să ai o napolitană pe care să nu scrie „Eugenia”, să fie trasă în ciocolată adevărată și să fie vizibil din Străinezia era ca și când te-ai duce astăzi la grădiniță cu elicopterul.

Ne-am ridicat semihotărâte, semiîmpinse de la spate de setea de cultură și ne-am postat cu napolitana pe centrul trotuarului pândind mușteriii. Am vândut-o primei femei cu copil de mână pe doi lei de ne lipseau să luăm cele două exemplare din Ianoși ca să fugim acasă și să căutăm propoziția aia, anume, într-atât de simplă și atât de armonioasă în sonoritatea ei: „Marea e mare”.

Am adormit în seara aia fără să mă gîndesc că, în fond, tocmai am dat tonul unor ani lungi și colorați de bișniță în cel mai pur stil românesc postrevoluționar.