M-am așezat la masa de lângă geam pentru a vedea mai bine cutia poștală. Ospătarul s-a apropiat de mine timid, dorind să arate disperarea prin fiecare gest.
- Știți, noi închidem, nu mai este timp ...
Eram pus la curent cu ultimile noutăți ale orașului și faptul că tremuram fără oprire l-a făcut să fie înțelegător.
- Vă aduc dar să consumați repede, mi-a zis. Era tânăr, îmi devenise simpatic și dacă nu era toată nebunia asta cred că îl invitam la o bere într-o seară. S-a dus la bar uitându-se în spate din mers.
Pe stradă trecea o mașină lungă și subțire ca o sfoară, pentru câteva secunde cutia poștală nu mai putea fi văzută și eu mă gândeam dacă nu aș fi putut să schimb masa pentru acele câteva secunde. Localul era gol, fețele de masă erau de un galben pătat de băuturi, deși ieri totul arăta impecabil. La câteva mese, sub unul din scaunele din care ieșea buretele, stătea un trandafir de butonieră. Era galbenă ca o melodie veche la patefon.
Un alt ospătar aduse băutura, mi-a spus că primul fugise ne mai suportând tensiunea, a lăsat cu limbă de moarte ordinul să vină cineva să fiu servit. Nu am adăugat nimic, nu a adăugat nimic, parcă totul era firesc. Parcă mă așteptam să se întâmple așa. Noul ospătar s-a întors la locul lui, trecând pe lângă geamuri și trăgând perdelele groase din draperii. Localul a devenit brusc mai mare, cutia poștală parcă s-a apropiat.
Din când în când se auzeau farfurii sparte însoțite de țipete de femei, parcă le mureau bucătarii, parcă trecea un animal și își lua prada meritată. De la prima gură am simțit că nu era ce comandasem. Orcium norii se adunau afară și cutia poștală se clătina în vânt. Să chem ospătarul era o adevărată aventură, mesele libere formau un munte în mijlocul sălii, perdelele erau puse în jur ca o apă mare, sticle goale și scaune așteptau parcă să alunec pe ele în mers în întunericul care s-a pus. Începusem să zgândăr eticheta de pe sticlă absent.
Dacă aș fi fost fumător probabil nu aș fi fumat nimic, din oglinda mare, spartă, mă privea tot personalul, ca niște poze la panoul fruntașilor. Afară se întuneca tot mai mult, o vreme o femeie și-a legat câinele de cutia de scrisori până și-a făcut cumpărăturile, apoi a alerga practic pe câmpia din față.
Îmi aduceam aminte de o emisiune de la televizor în care era arătat cum atacă animalele de pradă, ziceau că pot influența simțurile animalelor atacate astfel încât să aibe impresia că se apropie frutuna. Toate simțurile le sunt date peste cap și nu se mai comportă firesc, devenind prăzi ușoare.
Primul rând de geamuri s-a spart, vântul a luat mesele de pe terasă, câțiva angajați fugeau să împingă obiectele mari spre mare, pentru a nu răni pe cineva. Le priveau apoi cu satisfacție cum se scufundă în valuri.
Eu beam încet, sarea și piperul fuseseră luate, ca și fața de masă, eram împins și pus la loc precum un bolnav paralizat căruia i se schimbă așternuturile.
Mă gândeam dacă nu au nevoie de ajutor, aș putea schița un pod și să îi ajut să-l construiască dar am observat că aveau alt plan, și ar fi fost poate stânjeniți dacă aș fi venit eu cu propunerea. Într-un final, din politețe, poate ar fi acceptat.
Cutia de scrisori era luminată, m-am apropiat de ea și am ciocănit ușor pentru a vedea materialul acela suspect. Parcă am auzit sunete din copilărie sau din filmele vechi. Înăuntru nu era nicio scrisoare, doar o foaie pusă de cel care a construit-o, ceva gen instrucțiuni de folosire. Orchestra își lăsase instrumentele muzicale pe scenă, se mai auzeau vag câteva acorduri.
Ospătarul se apropia de mine cu nota de plată pe care o freca de inimă pentru a o șterge de unsoare. Știu că i-am cerut o lopată, cutia de scrisori avea o fundație solidă care trecea pe sub bar, pe sub oraș, se pierdea undeva pe sub pădurea din zare, acolo unde se încurca prin țevile de gaz. Asta e, mi-am zis, mai pierd ceva timp dar reușesc eu, chiar dacă reușesc în ultimul moment tot reușită se numește.
Ploua cu stropi mari, cădeau pe pielea mea și îi simțeam ca pe niște melci, săpam, pământul ud îmi dădea de furcă, se lipea de lopată și amintiri, pe lângă mine treceau din ce în ce mai puțini oameni. Când oboseam, stăteam la marginea gropii imense sprijinit de stâlpul cutiei, măsuram cât mai am, beam din băutura rămasă și scriam poezii. Apa formată în urma ploii aducea spre mine, unul câte unul, instrumentele muzicale.