agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-12-17 | [This text should be read in romana] |
Muștele bâzâiau la borcanul cu untură, lăsat fără capac pe pervaz. Pisica s-a strecurat și ea pe fereastra întredeschisă și le-a stricat festinul. A lins borcanul și pare-se că i-a plăcut. A pus o lăbuță să-l sprijine și a încercat să ajungă la bunătatea dinăuntru. N-a reușit. S-a supărat, a dat cu capul și borcanul s-a făcut țăndări pe prispă. Pisica a coborât să se-nfrupte din bucățile de cârnați și de carne ce stătuseră ferecate sub untura tare, dar câinele zbughit de sub balansoarul popii a izgonit-o lătrând furios.
Grădinarul și-a lăsat treburile deoparte și a dat fuga să vadă ce supărare o fi având nebunul de câine al popii, că numai belele făcea. Cât era ziua de lungă, Anel, că așa-l botezase popa pe câine, dormea prin grădină pe pământul reavăn al zorilor, pe sub nucii din fundul curții la amiază și în amurg, pe prispă, sub balansoarul popii. Noaptea sărea gardul și lătra bețivii ce stătuseră la crâșmă până la închidere. O dată unul nu așa de beat a smuls o ulucă din gard și l-a pocnit pe Anel în cap, de i-a despicat o ureche. Asta era într-o vineri. A treia zi popa și-a ținut slujba ca de obicei, iar la predica de încheiere a vorbit despre binecuvântarea cerească de a avea și animale prin preajmă, nu doar oameni. În loc să dea pilde din sfintele catastife, el a povestit mulțimii o carte citită, despre un câine care-și însoțea mereu stăpânul de-acasă până la serviciu, stătea cuminte la poarta fabricii până ce omul ieșea, apoi se întorceau împreună acasă. Asta vreme de câțiva ani, până într-o zi când omul a făcut infarct la muncă și a fost dus cu salvarea la spitalul din orașul vecin. Acolo a murit sărmanul om și cum n-avea rude, primăria și spitalul s-au ocupat de incinerarea trupului fără viață. Câinele, însă, a rămas încă doi ani la poarta fabricii, așteptându-și stăpânul, până ce-a murit și el. La așa poveste, bătrânele satului au început să plângă și să șușotească care cu care, că da, sufletul unui câine poate fi mai curat decât al unui om. Una și-a amintit despre vecina de peste drum cu care s-a certat că nu i-a înapoiat nici măcar ulcica, după ce că ea, creștinește, i-a împrumutat-o plină cu mălai, că n-avea ce pune pe masă la trei copii și la bețivanul ăla de om cu care șade de când a lăsat-o tatăl copiilor. Mai bine făcea o mămăligă și o dădea câinelui, că stă toată ziua în lanț, a concluzionat ea și lumea i-a dat dreptate. Nevasta primarului, cu afectul specific poziției soțului în sat, a povestit cum bunicului ei, în război, a fost salvat de-un câine, de care se milostivise cu bucățele din rația zilnică de hrană ostășească. Omului îi ieșise un buboi în cap și felcerii l-au tăiat, l-au scobit cu ustensilele lor, dar nu i-au dat de leac. Unitatea lui trebuia să înainteze și omul a fost lăsat singur într-o baracă de lemn, pe un pat de campanie. Îi lăsaseră o pâine și o gamelă cu apă. Bunicul, cu puroiul gata să-i intre în sânge, cu fiebințeli și frisoane date de infecție, a crezut că i-a venit sfârșitul. Dar câinele pe care-l hrănise a venit lângă el și s-a apucat să-i lingă creștetul capului. Așa o zi, două, trei și uite că-ntra patra zi fierbințelile-au trecut și rana a început să se închidă. Credincioșii au aplaudat emoționați la cele auzite. Unul, care pesemne dăduse cep la butoi de la prima oră, a început să cânte ”Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om ș-un câine”, până ce un țârcovnic l-a muștruluit, că sfânta biserică nu-i crâșma unde lui i-ar șade mult mai bine. Bucuros de reacția sătenilor și cum îl aflase pe cel care-i despicase urechea lui Anel, omul se lăudase cu isprava lui la unii din sat, după slujbă, popa s-a dus direct la crâșmă și l-a bătut pe făptaș cu așa patimă, încât a trebuit să vină șeful de post să-l lege, că altfel îl omora pe nefericit. Pe-atunci câinele abia de făcuse un an și părintele era încă în puteri. Apoi un beteșug a început să-l sleiască de puteri și sătenii ziceau că l-a bătut Dumnezeu, așa cum îl bătuse el pe omul ce-i lovise câinele. Asta până într-o altă duminică, când, tot la biserică, nevasta bătutului a spus femeilor că de la bătaia primită omul ei n-a mai pus strop de alcool în gură și că cei de la Poștă l-au chemat înapoi la muncă, vâzând că și-a revenit. - Minune! au strigat credincioșii, iar preotul nu i-a contrazis. De-atunci multe din femeile satului și-ar fi dorit ca popa să-i bată nițel și pe oamenii lor, doar-doar or mai lăsa paharul și și-or vedea mai cu spor de gospodărie. Așa s-a ales preotul cu mare respect din partea sătenilor, dar și cu o poreclă. În urma bătăii, lumea începuse să-i zică ”Popa Bătăușu” și așa i-ar fi rămas numele în sat dacă nu se întâmpla minunea. Rezolvarea a venit tot din familia bătutului, când pruncul acestuia, lăsând țâța plină de lapte a mă-sii, s-a trezit să zică și el două vorbe îngânându-și mama: Popa Ușu. Și-așa i-a rămas porecla printre săteni... Grădinarul nu se temea de Anel. Totuși, pentru siguranță, a luat o coadă de lopată în mână și s-a apropiat. Câinele lătra furios și se arunca în zidul casei, de lângă care tocmai fugise pisica. Popa zăcea nemișcat în balnsoar. - Părinteee! a strigat grădinarul gândind că de-l atacă Anel, popa îl astâmpără. Când a văzut că popa nu-i răspunde, s-a speriat c-a murit și s-a repezit la pieptul sfinției sale. L-a luat de haine și a început să-l zgâlțîie și să strige a disperare, să-l audă și vecinii de peste gard. - Părinteee, muriși părinteeeeee? Ce mă fac io acuuu? Trezește-te, părinteeee! Popa sări în picioare, speriat de strigătele grădinarului. - Cine muri, Ioane? Cine muri? Fugi de adu-mi odăjdiile și să mergem... Când a înțeles că el era cel jelit l-a împins pe Ion de pe prispă și s-a așezat la loc în balansoar. - Dracu să te ia, Ioane, că rău m-ai speriat. Ești dus și tu, pe cât e și dobitocul ăla de latră de nebun. Aneleee! se răsti popa la câine, dar cum câinele avea furie mare pe zid, nu și-a luat în seamă stăpânul. Lua-te-ar boala de jiganie ce-mi ești! i-a strigat popa și s-a ridicat iar din balansoar să domolească nebunul. Părintele îl ocăra pe câine, dar ținea mult la el. Anel era singurul suflet care îl aștepta pe popa Ușu acasă, după ce preoteasa a plecat în lumea drepților. Seara când venea de la vecernie părintele încălzea ceva mâncare gătită și-i punea și câinelui în castron o porție sănătoasă. Vara mâncau afară, pe prispă; iarna, la cină, îl primea și pe Anel în bucătărie, să se mai încălzească. Apoi deschidea ușa să plece la cotețul lui. Și, de fiecare dată, cum Anel nu mai voia să iasă în curte, își lua și șutul de noapte bună din partea popii. De când cu beteșugul, părintele nu-l mai prea nimerea pe Anel, dar gestul rămânea cu importanța unui ritual între om și cîine. - Aneleee! l-a strigat iar popa și cum câinele nu se domolea l-a prins strâns de cureaua de piele ce-i înfășura gâtul. Anel s-a potolit ca prin minune și atunci a văzut și părintele borcanul spart sub fereastră. L-a chemat pe Ion și i-a zis să strângă cioburile cu mare băgare de seamă, apoi cârnații, carnea și untura să le pună în castronul câinelui. - Dar vezi să nu scape vreun ciob, că de-mi omori câinele, te pun pe tine în lanț să latri la bețivii de pe drum. Ion a râs, că-l știa pe popă că nu-i așa de rău pe cât e de slobod la gură. Se mai acrise o dată cu beteșugul, și mai ales după moartea doamnei. Până trăia coana preoteasă, popa Ușu era pâinea lui Dumnezeu. Nu-i vorbă, și ea avea o inimă mare, că nimeni nu pleca de la poarta lor neajutat ori fără o vorbă bună. Copiii în special se bucurau de dragostea lor, că pe ei nu-i miluise Cerul cu prunci. Și-atunci, cum lângă casa popii era un teren viran unde copiii satului se-adunau pentru joacă, dar nici o fântână nu era prin apropiere, coana preoteasă s-a gândit să agațe un ulcior plin cu apă într-un cui bătut în gard. Copiii încinși de la alergat veneau și-și astâmpărau setea la poarta lor și nu de puține ori preoteasa ieșea la poartă și le dădea mere, struguri ori nuci, ce-avea și ea la îndemână. Anel ieșea și el cu preoteasa și mare-i era bucuria când se vedea alintat de mulțimea de copii. - Da’ mai lăsați-l în pace! le striga popa când copiii îl trăgeau de coadă sau îl strângeau de bot, speriat ca nu cumva Anel să-i muște. Dar pe copii nu-i lătra niciodată, ori cât l-ar fi necăjit. Nici pe cei mai năbădăioși dintre ei nu-i lătra, chiar dacă aceștia suflau cu cornete de hârtie după el, printre ulucile gardului. Doar o dată unuia i-a tras din mâini țeava de plastic și a ros-o ca pe-un os de pui. Ion a adunat cioburile mari și le-a pus în făraș. Apoi s-a dus la colțul casei unde-și agățase haina într-un cui și a scos dintr-un buzunar ochelarii. I-a potrivit bine pe nas. Ochelarii nu mai aveau toarte, dar el, ingenios, le legase un elastic de balamalele metalice, și acum dădea elasticul peste cap, pentru siguranță. A ales cu mare grijă și cele mai mici cioburi și acolo unde nu era sigur lua cu furculița o bucată mai mare de untură și-o arunca în făraș. În timp ce punea în castronul lui Anel bunătățile curățate de cioburi, s-a trezit să glumească: - Nici nu s-au murdărit cârnații prea tare, puteam să-i mănânc eu, dar mi-e frică să nu fi rămas vreun ciob... Părintele a aruncut cu bastonul după grădinar și l-a muștruluit: - Mănânci pe dracu! Ce, tu ești animal? Apoi pe un ton mai blând: Zi, ești animal sau grădinar, Ioane? ”Animal, nu-s, ce vorbă-i asta?” și-a spus Ion, dar nu i-a mai zis popii că de mâncat tot ar fi mâncat și el ceva bunătăți de-alea din untură. - Nu-s animal! Ce, animalele vorbesc? s-a oțărât el la popă. A luat bastonul de pe jos și i l-a înapoiat părintelui. Acesta i-a mulțumit din priviri, apoi s-a ridicat, icnind scurt de durere. S-a dus în bucătărie și a luat din cămară un borcan ca cel pe care-l spărsese pisica și unul cu gogoșari în oțet. I le-a dat lui Ion. - De udătură n-am ce-ți da Ioane, dar te duci la Vasile, la magazin și-i zici să-ți dea un vin de-ăla la litru și-o franzelă, că i le-oi plăti eu. Ion a pupat mâna popi și a dat să plece. - Nu ești animal! i-a strigat părintele în urmă. Da’ ști de ce nu ești animal? Ion s-a gândit că tocmai îi răspunsese. ”Ori n-o fi auzit părintele?” și ca să-l lămurească s-a întors și i-a strigat: - Că vorbesc, părinte. Că vorbesc, d-aia! Popa Ușu a dat din cap că lucrurile nu stau chiar așa. Intrigat Ion s-a întors, și-a îndesat borcanele în buzunarele hainei și și-a proptit mâinile în masa de pe prispă. - Și animalele vorbesc, Ioane, dar nu le pricepem noi! a spus popa și grădinarului i s-a așternut mirarea pe chip. ”Cum, Doamne iartă-mă, să vorbească dobitoacele” ar fi spus Ion dacă respectul față de părinte nu l-ar fi împiedicat să-l contrazică. Apoi, cum popa tăcea, s-a gândit și el la cloștile care cotcodăcesc într-un fel anume când își cheamă puișorii sub aripi, la cocoși cum cântă ei ziua când aleargă vreo puicuță și altfel, dimineața pe poiată, de trezire. S-a mai gândit la cerbi cum cheamă ciutele, că numai ce i-a auzit alaltăieri boncăluind, când s-a dus după ciuperci în pădure. Și-a adus aminte și de Anel, de felul cum latră el după bețivi, altfel de cum latră când se joacă pe uliță cu alți câini. - Hai, du-te că se-ntunecă! l-a mânat părintele blând. Dar Ion n-avea stare. Acum că se dumirise și el că dobitoacele vorbesc ceva pe limba lor, se întreba de ce-i zisese părintele că el nu-i animal. - Zi, părinte, acuș, că m-ai făcut curios. N-are nimic dacă închide la MAT, că mai am nițică mămăligă rece și de băut, vinul lui Vasile nu s-o strica până mâine. În ochii popii a licărit bucuria. Îi plăcea de Ion că nu era bețiv ca majoritatea bărbaților din sat. Era un om pe care se putea baza. Aflase asta după ce bătrânul țârcovnic ce-i era mână dreaptă în biserică se internase în spital și cum doctorii nu-i mai dăseau prea multe zile, părintele a trebuit să-l înlocuiască. Ar fi luat un băietan tânăr, dar ăștia abia de-i mai treceau pragul bisericii duminica la slujbă. Ș-apoi, de când se deschiseseră frontierele, cum făcea unul 18 ani, cum lua calea străinătății la muncă. Și de-aia, nici cu bani nu-i putea momi, că i-ar fi râs în nas. Cât putea da el salariu pentru o lună, un vlăjgan tânăr câștiga în două zile de cules căpșuni prin țări străine. Atunci, fără ca măcar să se gândească părintele la el, Ion s-a oferit să vină el țârcovnic. Și s-a dovedit a fi Ion pe-atât de bun în biserică, pe cât era și-n grădină. Voce nu prea avea, dar și cât avea era bine că-i răspundea la slujbă... Mai mult, părintelui Ușu îi plăceau oamenii curioși. El însuși un mare curios, se bucura când putea împărtăși din cunoștințele lui. De-asta se și făcuse popă, mărturisise o dată învățătorului din sat, că-i plăcea să vorbească mulțimilor, să lumineze minți și suflete. Acum urma să-l lumineze pe Ion. - Pentru că judeci, Ioane... de-aia! a spus părintele și a dat ușor cu palma în masă. Ui-te, chiar acum, judecata ta a fost să alegi să afli o informație, renunțând la pâine. Gândirea te face să fi bun printre legumele mele, dar și în biserică. - Gândesc, deci exist! a șoptit Ion și popa Ușu s-a mirat că omul știe parte din zisele lui Descartes. A aplaudat ca un copil care-și vede jucăria dorită sub bradul de iarnă. - Dobito ergo cogito. Cogito ergo sum. Sum ergo Deus est! a grăit în latină părintele. Ion s-a posomorât. - Acu ziseși că nu sunt animal, părinte și imediat, pe păsăreasca matale mă faci dobitoc. Pe popă l-a umflat râsul. Ion s-a înnegurat mai rău. - Stai bre, nebunule ce-mi ești, a spus popa printre hohote de râs. Se ținea cu mâinile de foale și râdea fără încetare, apoi a dus o mână la șale, că beteșugului nu-i plăcea atâta zdruncinătură. Ion a dat să plece. - Ioane, treci înapoi! i-a ordonat popa. Omul a făcut stânga-mprejur, dar se vedea că încă-i supărat. - Dobito ergo cogito, n-are nimic de-a face cu dobitoacele. Sunt niște cuvinte în latină care spun că dacă mă îndoiesc practic gândesc. Apoi, ceea ce ai spus tu adineauri se traduce așa în latină: Cogito ergo sum. Aceste prime doauă afirmații îl conduc pe Descartes la concluzia că dacă există o ființa care se îndoiește de Creatorul lui, simplul exercițiu al gândirii devine garanția existenței lui Dumnezeu. Ion s-a liniștit și un zâmbet larg i s-a așternut pe chip. - Știi ce, Ioane, i-a spus părintele, la dracu te mai duci seara asta acasă! Pun imediat mâncarea la încălzit, cinăm toți trei și după aia bem un șpriț, că oi mai găsi eu o cană de vin pe fundul butoiului. Nu de vin își făcea griji Ion, că știa că sătenii nu-l lasă fără udătură pe sfinția sa, îi era doar că nu dăduse de mâncare animalelor, că avea și el un godac și vreo șapte orătănii. Le ținea să aibă ocupație, că de mâncat rar apuca să mănânce pe-acasă. Nu-i vorbă, până să-i plece nevasta în Italia, curtea lor era plină de animale. S-a dus și ea la câștig, că jumătate din sat luase calea străinătății și cum lui nu-i venea să se ducă slugă la străini, femeia a decis că ea va aduce mare bogăție sub acoperișul lor. Dar n-a adus nimic. Nici nu s-a mai întors. S-a luat cu unul dintr-un sat vecin, pare-se iubit de-al ei din tinerețe și-au rămas în străinătățuri. Ultima dată îi ziceau unii c-ar fi văzut-o prin Spania. Lui îi era totuna, că n-o mai voia de nevastă, chiar dacă în acte încă figurau căsătoriți. - Părinte, i-a spus popii, dau o fugă până acasă, grijesc și de-animalele mele, apoi iute mă întorc aici. Și când vin iau cu mine și alea două sifoane pe care le-am umplut de dimineață. - Așa să faci, Ione! Așa să faci... Părintele a privit spre casă, unde, deasupra ușii avea pus un ceas încadrat într-o roată de car. - Hai, că nu-i nici șapte, avem vreme de cină până către opt... Ion i-a strigat de la poartă că se întoarce în mai puțin de-o oră. Părintele s-a dus în bucătărie și a aprins televizorul. Așa făcea mereu când intra în casă, îi plăcea să audă voci. De când îi murise femeia îi era urât în casă. Nu știa ce să mai facă, dar îi era rușine să se ducă la doctori. Dacă ăia îi spuneau că-i nebun trebuia să se lase de popie. Așa, mai bine și-a cumpărat încă două televizoare și-acum avea trei. Unul în bucătărie, altul în camera de zi și cel de-al treilea în dormitor. Pentru camera de oaspeți n-a cumpărat, că el acolo nu intra niciodată. La ce să intre?! Nici femeia lui nu intra prea des acolo, poate o dată pe lună să mai șteargă praful. Acum praful se putea așterne în voie că nu mai deranja pe nimeni. Prin casă-i mai deretica o bătrânică, o mătușu de-a soției și tot ea îi gătea. Venea dumica dimineața cât el era la biserică și-i pregătea mâncare pentru mai multe zile. Femeia era sâmbătară și n-avea treabă nici cu biserica, nici cu duminica creștină, dar pe popa Ușu nu-l deranja. Era mulțumit de ea, că era tare pricepută la gătit, curată și foarte ordonată. Ciorba, după ce-o lua de pe foc, o dădea la răcorit într-o copaie plină cu apă abia scoasă din fântână, apoi o punea în câteva borcane de-alea de opt sute, așa încât părintele, când i se făcea de ciorbă, scotea un borcan și-l răsturna într-o cratiță la încălzit. Felul doi îl lăsa în cratițe, să ia popa cât crede că e nevoie pentru el și Anel. Săptămâna asta îi făcuse varză călită cu afumătură și un munte de chiftele cu sos. Sosul era cam iute, că femeia descoperise la magazinul lui Vasile o pastă de ardei ungurească. Știind că părintelui îi place iutele, tanti Jeni pusese o lingură plină în sos, exact atât cât minunata aromă să-ți desfunde nasul și să-ți dea lacrimile. Cum mâncase varză la prânz, părintele a scos chiftelele și sosul. Pentru el ar fi fost suficient, dar s-a gândit la Ion că trudise în grădină, așa că s-a apucat să curețe cinci cartofi să facă și-un piure. A terminat repede cu ei și i-a pus la foc, pe aragaz. Ca să-și omoare timpul până se întorcea grădinarul, a scos din frigider o sticlă cu țuică de corcodușe. Și-a turnat în pahar și-a băut. Era tare. A luat o cană cu apă, a stins tăria, apoi a umplut-o iar și a pus-o pe masă lângă țuică. Neavând altceva de făcut, s-a așezat pe un scaun și a început să butoneze telecomanda. N-avea chef de filme. Nici de știri, că ăștia parcă o luaseră razna cu toții. Numai accidente, incendii ori inundații, numai răniți și morți! - Păi n-am io morții mei?! s-a trezit vorbind singur popa Ușu. Nici lui nu-i venea să creadă ce i se întâmpla. Doar își alesese să devină preot știind prea bine că și înmormântările fac parte din popie, nu doar nunțile și botezurile. Dar, după ce i-a murit femeia, a început să-i fie frică de morți. Mergea cu greu la înmormântări, că n-avea încotro, dar noaptea visa urât. Somnul îi era tulburat de poveștile decedaților, că aceștia nu veneau să-i facă rău, dar îl înnebuneau cu problemele lor, cu dorul de neamuri. Unul chiar i-a zis că îi e dor de-o băută, că acolo unde-a ajuns nu era nimic de udătură. De-ăla a râs popa Ușu și s-a trezit râzând. Dar alții-i arătau cum le putrezește carnea pe ei, cum îi mănâncă viermii și se cutremura când vedea lacrimi izvorâte din găvane fără ochi. - Să vă ia dracu, cu necroloagele voastre! a ocărât el programele de știri și a dat pe un canal de sport, unde tocmai începuse o partidă de snooker. Era fascinat. S-ar fi uitat ore-n șir la jocul acela de domni. Îi plăcea că jucătorii erau îmbrăcați elegant: pantalon negru, vestă, cămașă călcată impecabil și papion. Și-apoi cum nimereau ei găurile alea, indiferent din ce poziție pleca bila. - Săr’na părinte, a zis Ion intrând în bucătărie. - Ai uitat sifoanele! l-a luat popa Ușu din scurt. Dar Ion nu le uitase. Le lăsase afară, pe masa de pe prispă, că acolo gândea că vor mânca. Era cald, toamna abia începuse și vremea bună îi făcea pe săteni să amâne intratul în casă. - Iar te uiți la biliard, părinte? s-a băgat Ion în vorbă, dar părintele i-a făcut semn către aragaz. Ion a ridicat capacul cratiței și a văzut carofii. I-a dat deoparte de pe foc și s-a dus la frigider. Cu un cuțit a tăiat un moț din bulgărele de unt și l-a pus într-o bol de sticlă. Apoi a scurs cartofii de apă și i-a aruncat și pe ei în bol. Cu o furculiță s-a apucat să-i preseze și, din când în când, mai presăra nițică sare. Ca să-i dea aspect, a luat o crenguță de pătrunjel, a tocat-o mărunt și a presarat-o peste piure. - Nu-i biliard, Ioane, l-a corectat părintele. Acu, ia fă-te c-un pahar încoace! l-a îndemnat el. Grădinarul a rămas mut. ”Cum nu-i biliard?!” s-a minunat omul. ”Mai rămâne să-mi spună pe păsărește, cum că bilele-s vii și că ăia doi, cu bâtele lor, numai le îndrumă, ca ciobanii pe oi”. - E biliard, părinte, ce dra... Ion s-a oprit cu înjurătura la jumătate, apoi s-a închinat. A întins paharul și popa i l-a umplut ochi cu țuică de corcodușe. - Să nu drăcui, Ioane! l-a îndemnat părintele. Tu n-ai voie. Să nu drăcui, că te ia dracu! a spus popa și l-a umflat râsul de zisele lui. - Doamne-ajută! a închinat Ion și a dat paharul pe gât. Popa i l-a mai umplut o dată, apoi și-a turnat și lui. A ciocnit iar cu Ion, apoi l-a lămurit: - E snooker! - Þucăr , pe dracu! nu s-a mai putut abține grădinarul. E biliard! Popa Ușu i-a luat paharul din mână lui Ion. - Hai, că te-mbătași... ce, am zis io că-i dulce? Am zis snooker, Ioane! Și râzând i-a înapoiat paharul cu țuică. - Hai să ducem mâncarea afară, că mă cam roade-n stomac, a continuat el. - Părinte, să știi că io plec. Mi-e foame de-mi vine să-l mănânc pe Anel, dar dacă-mi mai zici că ce văd în fața ochilor nu-i biliard, io plec nemâncat. Auzindu-și numele, Anel a ciulit urechile și a mârâit ușor. Popa l-a tras pe Ion de mână până aproape de televizor și l-a pus să citească ce scrie pe burtieră. - Campionatul mondial de snooker, a silabisit Ion și a plecat capul în pământ. În timp ce așezau masa, părintele i-a explicat că jocul era tot un fel de biliard, doar că regulile erau altele. Ca să priceapă mai bine i-a zis că, cu un același pachet de cărți se poate juca poker, șeptică, cruce... - Popa prostu! se găsi Ion să completeze. - Grădinar nemâncat... zise și preotul și Ion pricepu că iar a dat cu bâta-n baltă. Dar cum nu s-a bucurat și de-o înjurătură specifică de-a sfinției sale, s-a prefăcut că n-aude și a readus discuția la snooker. - Ce-mi place cum nimeresc ei mai mereu cu bilele alea în buzunare. Părintele s-a grăbit să-l atenționeze că nu în aia constă frumusețea jocului. Ion nu l-a mai contrazis, c-a văzut că popa e specialist la de-astea. S-a ocupat doar de adusul sosului nițel încălzit pe aragaz, a piureului aburind și a mormanului de chiftele. - Important e unde-ți rămâne bila albă, după ce bagi colorata în buzunar. Asta-i strategia... Altfel, aproape tot prostu nimerește gaura! a conclutzionat părintele și s-a dus să scoată o carafă de vin auriu. Mai era chiar o rămășiță pe fundul butoiului, ultimii stropi din producția de anul trecut. Că avea și el trei pogoane de vie la deal, de care tot grădinarul se ocupa, dar vinul nu-i prea ajungea. Un sfert i-l dădea lui Ion ca plată, cam tot atât îl dădea la oamenii care mai veneau să-i lucreze prin gospodărie și jumătate rămânea pentru suflețelul lui. Îi plăcea și lui vinul alb și cum nu prea punea apă-n gură, vreo trei litri usca liniștit în fiecare zi. De când cu morții, parcă începuse să bea și mai mult. În special seara, la cină, după două-trei pahare de tărie, trăgea și vreo două carafe de vin. Uneori o umplea și pe-a treia și-i rămânea la capul patului, de sete peste noapte. Gândea că se anesteziază și că morții nu l-or mai vizita, dar somnul îi era din ce în ce mai greu. Nu știa cum să scape de ei. Se ruga în fiecare zi bunului Dumnezeu să-l scape de coșmaruri, fusese chiar și la mănăstire și se spovedise. Călugărul a râs de el și i-a zis că e doar o problemă temporară. O dată ce rănile i se vor vindeca, visele vor dispărea și ele. Dar popa Ușu era îngrijorat, că trecuseră deja doi ani de la înmormântarea preotesei, rănile păreau să se vindece, dar visele rămâneau. - Măcar de-aș visa-o pe femeia mea! a răbufnit el la ultima spovedanie. Călugărul i-a spus că dacă asta-și dorește, înseamnă că rănile nu s-au închis, că durerea pierderii nevestei e încă prea mare. I-a spus și c-ar trebui să-și găsească o văduvă, să-și alunge singurătatea. Dar părintelui nu-i trebuia altă femeie. O iubise mult pe preoteasă și nu gândea să aducă altă femeie sub acoperișul lor. Dar acest lucru nu i l-a mai spus călugărului, că n-avea cum să-i explice unui om care nu fusese niciodată însurat cât de mult o iubea el încă pe preoteasă. Dar călugărul dădea din cap, ca și cum ar fi citit direct în sufletul lui. Și chiar citea uneori, că îl cunoscuse de mic... Fratele Antonie, la nici o lună după ce se călugărise, întorcându-se într-o seară de la episcopie unde fusese trimis de stareț cu niște acte, a găsit un prunc într-o traistă de rafie la poarta mănăstirii. Aproape o lună l-a avut în grijă pe micuț, că-i spusese starețului că avusese grijă și de frații lui mai mici de-acasă. Știa cum să le dea să mănânce cu biberonul, cum să le schimbe scutecele și cum să-i îmbăieze. Nu-i vorbă, veneau și alți călugări să asiste la unele din aceste momente, dădeau și ei o mână de ajutor, dar principalul responsabil era fratele Antonie. Apoi, cum n-au găsit o familie să-l dea de suflet și nici în mănăstire nu-l mai puteau ține, l-au dus la orfelinat. A pâns mult fratele Antonie atunci, dar n-a avut încotro și l-a lăsat în grija statului. Doar că, tânăr fiind și cu picioare sănătoase, starețul îl trimitea pe el la oraș cu acte sau să mai târguiască una-alta și călugărul trecea mereau să-l vadă pe micuț. Femeile de la orfelinat i-au spus Andrei, că le fusese dat în grijă la sfârșit de noiembrie. Ca să-i scoată certificat de naștere i-au zis și Cristea, că ce alt nume de familie poți să dai unui creștin? Și fratele Antonie venea să-l vadă pe Andrei și de două ori pe săptămână, iar după ce-a fost dat la școală, călugărul îl lua în vacanțe la mănăstire. Așa a prins drag de cele sfinte, popa Ușu, de mic. Fiind silitor, a intrat la teologie și viața lui a intrat în normalitate. S-a căsătorit, a primit biserică și casă la două sate depărtare de mănăstire și era mulțumit. Asta până să moară preoteasa. De-atunci, făcea cum putea și mergea măcar o dată pe lună să-l vadă pe fratele Antonie, să-și mai descarce sufletul. Dar călugărul era bătrân. - Fac 80 săptămâna viitoare, i-a spus el părintelui la ultima vizită. Poate mă ia Dumnezeu la El și de-aia vreau să-ți dau ceva. Fratele Antonie i-a întins un plic îngălbenit de vreme și l-a rugat să-l deschidă doar după ce va muri el. Popa Ușu a luat plicul și i-a promis că-l va păstra nedesfăcut încă douăzeci de ani. Călugărul a râs. Apoi s-a înnegurat. - Nu mai vreau să trăiesc atât. Toți cei de vârsta mea s-au dus în Rai și eu mă cam plictisesc pe aici. Nu-mi mai găsesc rostul și mi-e urât de chilia mea goală. Popa Ușu a dat din cap, că știa și el cum e cu urâtul. Atât doar că el mai avea ziua activitate și de bine, de rău, pe el îl mai vizita lumea. - Părinte, adormiși? i-a strigat Ion de-afară. Hai că se răcește mâncarea și io ca io, că mai pot răbda de foame, da Anel nu mai are stare. Părintele s-a înființat cu carafa plină ochi. A pus-o pe masă, apoi s-a dus la ligheanul cu apă pregătit de grădinar. - Umple și tu paharele alea Ioane, că mă spăl și vin să mâncăm. Ion l-a ascultat și a turnat în pahare, două treimi vin și o treime apă. Apoi, ca să-l domolească pe Anel care se tot urca cu labele pe masă cerându-și cina i-a umplut catsronul cu piure și chiftele, apoi i-a trântit și patru liguri de sos roșu. Anel s-a aruncat flămând asupra mâncării, a luat de câteva ori apoi s-a oprit ca trăsnit. A scos un scheunat prelung și-a rupt-o la fugă de nebun, mai-mai să-l dărâme pe popa Ușu. - Luate-ar dracu, bolovane! l-a suduit părintele, dar n-a stat pe gânduri și a dat fuga să vadă ce pățise. Anel s-a oprit lângă cotețul lui, la castronul cu apă și după ce a lins și ultimul strop a început a schelălăi ca atunci când îi despicase ăla urechea. - Adu repede găleata cu apă, nebunule, că mi-ai omorât câinele. Ion nu înțelegea cu cine vorbește părintele. Ioaneeee, adu dracu, găleata aia cu apă! Ion s-a grăbit să aducă găleata, i-a turnat lui Anel în castron, dar acesta a început să-l mârâie. Grădinarul s-a dat dindărătul popii speriat și de mârâitul câinelui și de mânia sfinției sale. Anel nu voia să bea ce-i dăduse Ion. Părintele i-a golit castronul și i-a pus altă apă. Anel a băut-o pe toată. - Tu-ai gustat mâncarea? l-a întrebat popa pe Ion. - Nu, părinte, cum să mănânc înaintea dumneavoastră. Popa Ușu a început să râdă. - Vezi, tu să nu faci ca hămesitul de Anel, să te înfigi în sosul lu’ tanti Jeni, că l-a făcut foc de iute. De-aia am și ținut să fac piure, să nu bagi atâta iuțeală-n mațe. A luat paharul în mână și a ciocnit cu Ion. Cum Anel stinsese văpăile de pe limbă, acum dădea iar târcoale mâncării. Ion a luat castronul câinelui și s-a dus la fântână. A scos altă apă și a clătit de sos chiftelele. I-a aruncat una și Anel a mirosit-o. A mușcat temător din ea, apoi a înghițit-o și a început să latre bucuros. Ion a pus chiftelele înapoi în castron și i-a mai pus o lingură de piure peste ele. Anel era fericit. - Spală-te pe mâini acu’! i-a strigat popa Ușu grădinarului. El s-a dus în bucătărie și a mai adus un tacâm. L-a pus în capul mesei, apoi l-a invitat pe Ion să se așeze la masă. ”Că doar nu l-o chema și pe Anel la masă?!” s-a minunat grădinarul de al treilea tacâm. - Cine mai vine la masă? a întrebat el temător, rugându-se în minte bunuțului Dumnezeu, să n-o fi luat-o razna de tot popa Ușu. - Cum cine? Dumnezeu vine! i-a răspuns părintele și temerile lui Ion au crescut. De la preoteasă învățase popa să pună un tacâm în plus la masă, că în familia ei așa se obișnuia. Oameni tare primitori, arătau prin asta oricărui om care le trecea pragul când ei erau la masă, că era așteptat să împartă bucatele cu ei. - Ioane, dacă cineva ne intră acum pe poartă, eu îl rog să se așeze la masă, fără să-l întreb dacă-i e foame, fără să mă ridic de la masă special pentru el să-i aduc tacâmuri; pe unii mai rușinoși, gândul de a-și ridica gazda de la masă îi face să refuze din start invitația. Asta înseamnă ospitalitate... - Da’ cine să mai vină la ora asta, părinte? a întrebat omul. Popa nu s-a chinuit să-i mai explice. Îi era foame. S-a închinat creștinește, i-a mulțumit lui Isus pentru bucatele de pe masă și i-a făcut semn lui Ion să mănânce. Ion asta aștepta, că mațețe începuseră să-i ghiorțăie, agitate și de țuica de corcodușe. Părintele îi spusese lui Ion să mănânce cu grijă din sosul iute, dar el s-a avântat fără grijă. A început să transpire. Ion îl privea cu îngrijorare, să nu i se facă rău. Dar părintele zâmbea. Transpira și zâmbea. Îi plăcea mult. Chiar dacă uneori i se tăia respirația de la atâta iute, dădea un de pahar de vin pe gât și-și umplea iar gura cu chiftele și sos. Ion îi umplea mereu paharul. - Nevastă-ta! i-a spus popa într-o pauză de respirat. Nevastă-ta, cin’ să vină la masă la ora asta... Ion s-a roșit. Înseamnă că părintele aflase că Mioara lu’ Trăncănici, ăl’ de murise cu capul pe masă în noapte de revelion, a început să-i facă zâmbre . Toată ziua, parcă n-avea altceva de făcut ca femeie în curtea ei, se ținea după Ion. Astă vară cel puțin, cât mai grijea la vie, femeia era mereu lângă el, îl ajuta să desțelenească, să mai lege joardele grele de rod, că de-ating pământul strugurii putrezesc și nu mai ajung vin, Îi aducea ulciorul cu apă să bea. Uneori îi făcea și cafea și când Ion se oprea să deguste licoarea vioaie mai schimbau o vorbă. Altfel, nu-i dădea mari speranțe femeii. Era frumușică Mioara, nu-i vorbă, dar lui Ion nu-i plăcea că fumează. Acu vreun an, la scurt timp după ce-i murise omul, femeia l-a rugat să vină s-o ajute, că unu-i intrase cu camionul în gard. De despăgubit, au despăgubit-o șefii camionagiului, dar ei îi trebuia om priceput acum, să-i repare gardul. Ion a venit într-o seară, că n-a putut scăpa mai devreme de la popă și s-a pus temeinic pe reparat. S-a încins rău și și-a dat cămașa jos. În maieu doar, brațele-i vânjoase au început să salte bolovanii, să umple fisurile cu mortar, să bată ulucii vechi pe noua construcție. Mioara i-a adus o limonadă făcută-n casă, așa, să-l răcorească, dar la vedere trupului încordat și simțind mirosul de transpirație de bărbat s-a înfierbântat ea rău. De-acolo, a făcut tot ce natura i-a învățat trupul de femeie că trebuie făcut pentru a momi un bărbat! Firește, s-a ajutat și de un vin de coacăze, abia oprit din fermentație și Ion, victimă a împrejurărilor, a petrecut noaptea în patul văduvei. Pesemne că băuse cam mult vin de coacăze, că dimineața nu-și amintea prea multe. I-a rămas în cap doar mirosul de țigări, că femeia lui nu fuma, el nu fuma și săruturile lor de odinioară miroseau frumos. Și dacă el nu-și amintea prea multe, Mioara își cam amintea, că de-atunci nu rata ocazie să-i iasă în cale, să-l ajute la unele treburi ori măcar să-i aducă un ulcilor de apă. Ion nu voia să-i dea speranțe. N-o gonea, e drept, dar nici n-o încuraja. Nu era om rău, dar gândea că femeia e mult prea tânără. Că el serbase cincizeci de ani și ea nici nu făcuse patruzeci. Ș-apoi gura satului... numai că se uitase mai lung la Mioara, și gata, sătenii l-au și însurat! - Vârsta n-are legătură cu dragostea! a decretat popa Ușu. Cel puțin atunci când vorbim de văduvi... - Da’ femeia mea trăiește! a replicat grădinarul, convins că tanti Jeni l-a pus la curent cu insistențele Mioarei. Popa Ușu s-a abținut de data asta să-i spună una mai porcoasă și bine c-a făcut-o, că Ion nu prea știa de glumă când era vorba de ”fosta”. A găsit cale mai blajină: - Atunci strânge-o-n brațe pe ea, nebunule! ”Cum s-o strâng în brațe?” iar a dat-o pe filozofie interioară Ion, ”cum s-o fac când ea-i în Spania, cu hăndrălăul?!”. ”Așa-i de bun popa nostru la povețe, da’ el de ce nu se însoară iar?”; și Ion ar fi continuat mult și bine cu dialogul interior dacă părinele nu l-ar fi adus la realitate. - Ioane, vrei să chem pe cineva să ne toarne în pahare? Ori ți-e somn? Grădinarului nu-i era somn. Dar începuse să se gândească la Mioara altfel decât până acum. ”Iar băutura!” s-a convins Ion de natura sentimentelor lui. Prin măduva oaselor simțea că ar fi fugit de la popă la Mioara, ar fi fugit ca Anel când dădea de vreo cățelușă nouă pe uliță; și gândul că ea îl aștepta supusă, i-o și spusese că nu vrea alt bărbat și că până la pomana de un an a lui Trăncănici îi dă timp de gândire. - Părinte! a strigat el gata să fugă spre casa Mioarei. - Nebunule! i-a replicat popa. Stai să bem! Și au băut. Și părintele l-a învățat că dacă fuge la o femeie cu aburii alcoolului în cap, nu el e cel care ia decizii. Pentru asemenea hotărâri, mintea trebuie să fie absolut limpede. Popa știa să-și citească oamenii. Nu degeaba veneau cei din sat la el nu numai ca la preot. După ce-l bătuse pe nefericitul de-i despicase urechea lui Anel, sătenii, fără să știe noțiuea, veneau ca la psiholog. Când doctorul din sat a hotărât să se despată de femeie, că-i luase mințile o fâșneață de consilieră de la oraș, părintele i-a spus că nu face bine ceea ce face. Doctorul nu l-a luat în seamă, dar Dumnezeu a făcut ca nevasta lui, altfel și ea doctoriță cu patalama la mână, să fie acceptată într-un program ”medicins sans frontieres”. A plecat în Africile de vest: Guineea, Mauritania, Senegal. De-atunci doctorul nu mai poate pune mâna pe nicio femeie, cât de frumoasă ar fi ea și gândul îi e dus cu dusa... - Femeia te place, nu fi bou! N-am văzut-o eu cum te fluiera pe după gard când tu-mi lucrai în grădină? A înțeles Ion că nu numai tanti Jeni l-a dat de gol, ci și că popii nu i-au scăpat lucruri care lui îi părea lipsite de importanță. A strâns din umeri. - Și ce dacă-i mai tânără ca tine? a continuat părintele blagoslovindu-le relația. Poate Dumnezeu ți-a dat ceea ce n-ai îndrăznit să ceri și cum Bunuțul e mai darnic decât mintea ta poate duce, în locul băbătâii de te-a părăsit, ți-a dat o prospătură de muiere! Ion a căzut în genunchi dinaintea popii și i-a sărutat mâna. Cu încurajarea părintelui n-avea de ce se mai teme de gura satului. - Am să mă duc la ea... a șoptit omul și popa a izbucnit în râs. - Nu chiar acum, nebunule, că de nu iese bine, dai vina pe mine. Și mâine e o zi... Dar Ion nu mai avea stare. Era mâncat. Era băut. Era cu sufletul limpezit de părinte. Trebuia să fugă, să-i spună Mioarei că lumea poate să trăncănească oricât, că ș-așa nu putea bârfi mai mult decât Trăncănici al ei, mortu’ de murise bârfind în noaptea de revelion despre primăriță că se vede cu învățătorul când primarul e dus la județ și că, până să dea detaliile edificatoare, pusese capul pe masă și-și dăduse obșescul sfârșit chiar când vestea gongul noul an. Doctorul satului n-a raportat decesul patru zile, până s-a edificat dacă Trăncănici murise anu’ ăsta sau anu’ trecut. - Plec, părinte, a spus Ion și fără să mai aștepte încuvințare popii, și-a luat sacoul pe umeri și a pornit-o la drum. Popa Ușu l-a lăsat să plece, cum l-ar fi putut opri și de ce ar fi făcut-o, când până și el și-ar fi dorit un suflet permanent prin preajmă. Iar fi strigat ceea ce simțea, că de-ar fi fost Ion femeie nu l-ar mai fi lăsat să plece din bătătură, dar i-a fost teamă să nu înțeleagă nebunul altceva, că de-acu’, cu toate libertățile-astea, se însoțea om cu om și femeie cu femeie și lumea te ducea în tribunal pentru te miri ce... - Mai stai, bre! l-a îndemnat el blând, gândind că deschide și damigeana cu roze, primită de la ultimii însurăței ai satului. Ion s-a întors din drum, dar numai cât să-i ceară scuze sfinției sale că pleacă mânat de dor și să-i mulțumească pentru masă. N-a apucat să scoată vreun cuvânt că Anel s-a repezit de sub scaunul popii direct la poartă. Nu lătra! Sărea numai pe gard de nebun, se tăvălea prin țărână și iar sărea pe gard. - Vezi, ce-are nebunul ăla! a spus părintele și Ion a dat fuga la poartă. Niciodată Anel nu se manifestase așa și grădinarul nu înțelegea mesajul câinelui. ”Iată, că ce spunea părintele, se adeverește... cumva, eu pricep că nu pricep vorba câinelui”. Erau cam douăzeci de metri până la poartă și câinele sălta vioi, fără să latre. ”Dacă era vreun bețivan, Anel degrabă sărea gardul să-l sperie, dar așa?!” gândea Ion. Mai avea câțiva metri până la gard și singura explicație pe care a găsit-o a fost că vreun zăbăuc de copil trăgea iar cu cornete de hârtie după Anel. Când a ajuns la poartă a țipat scurt. Apoi a luat-o la fugă către prispă, unde părintele aștepta vești. El tocmai își mai pusese patru chiftele și niște sos. Piure nu mai voia, cartofii, gândea el, l-ar fi balonat și n-ar mai fi avut loc în burtă de suficient ”anestezic”. Dar Ion venea în fugă, speriat rău, mai ceva decât era el în nopțile cu morți în vis. - Ce, dracu, ai, Ioane? a întrebat el, îngrijorat la rându-i de reacția grădinarului. Cine-i la poartă? Ion abia dacă-și mai trăgea sufletul și chipul îi era transfigurat de spaimă. - Moartea, Sfinția Ta! a spus el și a căzut în scaunul în care stătuse până adineauri. Popa Ușu credea în multe, dar nu în întruchiparea morții. A pornit-o către poartă râzând. - Nu te duce, părinte! I-a strigat din urmă Ion. Nu te duceeeee.... Părintele s-a întors doar cât să-i facă grădinarului un semn cu palma fluturândă pe lângă tâmplă, dar Ion s-a apucat să-l tânguiască iar: - Nu te duce, părințele, că e îmbrăcat în negru și are chipul matale! Un fior a trecut pe spinarea părintelui și n-a mai râs. Dar era în drum către poartă și nu voia să se întoarcă. Anel era vioi și debusolat cum sărea el când către popa Ușu, când către poarta unde venise moartea. A tras zăvorul și la lumina felinarului de pe stradă părintele s-a văzut pe sine. A respirat adânc, să nu leșine, apoi a întrebat simplu: - Cine ești? Călugărul a pășit în curte, l-a sprijinit pe părinte să nu se prăvălească sub povara emoțiilor și i-a spus: - Călugărul Antonie a murit. Acum jurământul dat celor cărora m-au dat de suflet nu mai contează. Deschide plicul și-ai să-nțelegi... așa am aflat și eu... sunt fratele tău! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy