3.
-Facem, taică, un tabinet?
Băiatul tresări, uitându-se cu ochii uimiți spre bătrân. Se frecă apoi la ochi, de parcă i-ar fi intrat ceva în ei. Abia mai târziu se ridică, căută într-un sertar și scoase de acolo niște cărți de joc foarte uzate. Se așeză la loc, de partea cealaltă a mesei și, după ce amestecă bine cărțile, începu să le împartă.
-Uite că mi-am amintit. Îți ziceam de câinele lui Sofronie. Adică lupul, în fine... Că a stat ăsta în casă până a doua zi de dimineață și s-a ușurat pe el, că ce era să facă, săracul? Iar dimineața, dacă a văzut și a văzut, n-a mai avut ce să facă și a ieșit din casă și i-a aruncat lupului o bucată de pâine. Lupul a mâncat-o și, ce să vezi, a prins a da din coadă ca un câine obișnuit. Sofronie i-a mai aruncat un colcodoș de pâine, iar lupul tot așa. Dădea mereu din coadă, așa că a prins ceva curaj Sofronie și a coborât, iar lupul s-a gudurat pe lângă el, ca un câine, ce mai. Apoi lupul a rămas la Sofronie, și unde pleca ăsta, lupul după el. Că doar era fiară a pădurii și nu se temea de nimic. Așa și acum, cum îți zic, a intrat lupul după el în cârciumă și s-a așezat în spatele scaunului lui. Iar, mai târziu, a venit și Gălbează și s-a așezat la o masă singur și asculta la ăialalți care, atunci când a intrat el, râdeau deja de Sofronie. Îl întrebau ce-i mai face nevasta și alte d-ăstea și se prăpădeau de râs. Iar Sofronie îi privea pe toți și rânjea bucuros că era în centrul atenției, fir-ar al dracului de bolând. Apoi i-au făcut ăștia o halbă de bere, special pentru el, adică au pus sare și piper și alte d-ăstea în ea, ba cred că s-a și ușurat unul acolo-șa în cana aia de bere. Apoi i-au spus ăstuia, lui Sofronie, să bea că fac ei cinste și i-au pus halba asta de bere în față. Iar Sofronie, ca bolândul, a băut-o până la fund și dup-aia rânjea la ei și-i rămăsese ca o mustață de spumă deasupra buzei și ăștia iară aveau de ce râde. Tot așa au ținut-o până când, în hărmălaia asta, odată s-a auzit urletul lupului, de-a băgat fiori reci în toți, de le-a înghețat râsul pe buze. Vezi tu, ei se obișnuiseră cu lupul care mergea mereu în urma lui Sofronie și nu le mai era frică, că ce dracu de lup mai era și ăsta, se gândeau ei, care nu face rău la nimeni și e întocmai ca un câine. Nu se mai temeau de el. Da acu, urletul fusese ca o amenințare pentru toți ăia care erau acolo, că adică o să vadă ei. Iar ei s-au speriat și au înghețat toți, iar liniștea ce se lăsase era grea de o puteai tăia cu custura. Erau toți ca de piatră și doar Moarcăș, ăsta care nu participase neam la veselia lor, ci privise doar pe sub sprincenele groase toată bătaia lor de joc față de Sofronie, doar el s-a ridicat și s-a dus drept la masa ăstuia și s-a oprit la un metru în fața lui. A stat acolo câteva clipe, fără să zică nimic și privindu-l cu o ură mare p-ăsta. Apoi a început să strige dintr-o dată, că ce dracu vine la cârciumă cu lupul după el, că oamenii vin acolo-șa ca să bea nu ca să-i sperie unul și altul cu prostiile lor și alte d-ăstea striga la el, iar Sofronie se făcuse mic și privea speriat în jur, crezând c-o să-l apere cineva. Da nu avea de gând nimeni să-l apere, că toți stăteau ascunși în spatele halbelor de bere, iar tăcerea asta îl întărâta și mai mult pe Moarcăș care urla cât putea de aproape se băgase sub masă bietul Curdemierlă. Și poate s-ar fi lăsat rău atunci, deși, după toate câte s-au întâmplat dup-aia, răul ăsta ar putea părea chiar bine, oricum un rău cu mult mai mic, așa ar fi fost dacă n-ar fi strigat odată lupul la el, că du-te, bă, dracu, bă Gălbează, du-te bă dracu, că odată mă ridic la tine și... Moarcăș a auzit asta, adică lupul vorbind, urlând de fapt către el cu vorbe omenești, și s-a făcut galben la față, apoi verde și a trecut prin toate culorile și greu, greu de tot a reușit să iasă din cârciumă și să fugă pe drum în sus. Da vezi tu, și ăialalți care mai erau acolo se înverziseră de frică, dar erau încremeniți pe scaunele lor și nu puteau și ei să fugă deși asta ar fi vrut. Că așa o drăcovenie nu se mai pomenise la noi, un lup care să urle cu vorbe omenești. Asta până când a început Coșleacără să râdă de i se rupeau fălcile, iar ceilalți îl priveau și nu înțelegea neam. Râdea ăsta și se bâțâia cu scaunul de râs. N-a mai fost nevoie să le explice Coșleacără de ce râde că ei își dăduseră seama și începuseră și ei să râdă, la început mai mânzește, apoi mai tare, bâțâindu-se și ei pe scaune, cum făcea ăsta.
Apoi bătrânul rămase o vreme privind cărțile de pe masă. Părea că uitase de toate, privea cărțile și părea că se gândea aiurea, cine știe la ce. Băiatul aștepta. Aștepta continuarea poveștii, așa cum aștepta și continuarea jocului.
-Hai, bunule, ce faci? Iei de jos, sau dai o carte? nu mai rezistă copilul.
-Ce zici tu, frumosul moșului? A, da. Păi iau, ce să fac. Uite: valet cu as face treișpe și șapte cu opt tot treișpe. Asta-i.
Iar apoi, zâmbind spre copil:
-Acu poți să dai și tu jos, că de luat nu ai ce. Asta-i.
Băiatul dădu o carte pe masă, puțin nemulțumit.
-Și chiar a vorbit lupul, bunule?
-He, he. Era la noi unu ... anu trecut a murit, săracu, că era bolnav de plămâni. Deh, scuipa sânge. Alifie îi zicea, da pe el lumea îl știa de Coșleacără, că ăsta era numele lui adevărat. Coșleacără Miai cred. Al dracu om și ăsta. Numai de pozne se ținea. Că și mie... Da ce să-ți mai povestesc... Ãsta, ce s-o mai lungesc, imita, al dracu, pe oricine voia el și, în felul ăsta, râdea el de toată lumea, că zicea el că ăialalți sunt mai proști decât el. În fine, el vorbise atunci și nu lupul lu Curdemierlă. Da vezi, își făcuse el așa o voce, că puteai să juri că lupul a urlat la ăla și l-a dat dracu. Oamenii au râs mult, că nu aveau ei de unde să știe ce avea să se întâmple de la gluma asta. Poate că ar fi trebuit totuși să se gândească, că se mai întâmplase așa, adică de la o glumă a lui Alifie să se pornească o drăcovenie mai mare decât casa, cât pe ce să se omoare oamenii între ei. Mi-am amintit acuma cum a fost cu Tresti și cu Floricica, cam la vreo doi ani după ce s-au luat. Floricica, asta de-ți zic, se ținuse, până se măritase cu Tresti, cu băiatul lui Sufleței, băiatul ăl mare. Da ai ei au hotărât să o dea după Tresti și așa a fost. Și eu cred că nici ea nu s-a împotrivit prea tare, că Tresti nu era urât deloc, mare ca o matahală, da cu minte puțină, că mai apoi l-a întors Floricica cum a vrut ea. Mielușel a făcut din el, numa nu-i dădea grăunțe să-i mănânce din palmă. Ei și Alifie ăsta, ca să-și râdă de Tresti, venea în fiecare noapte pe la doișpe la gardul lu Tresti și lua glasul băiatului mai mare al lui Sufleței, care s-a spânzurat acu vreo patru, cinci ani, nu știu de ce, și începea să cânte, cu vocea ăluilalt, cântece despre muieri necredincioase care în față îți spun că te iubesc și de fapt cu altul se mărită. Dacă a văzut Tresti așa, într-o noapte a rămas afară și l-a așteptat pe ăsta să-l trăsnească cu toporul în cap, să nu-i mai ardă de cântat la muieri măritate. El credea că pe băiatul lui Sufleței îl așteaptă, că adică ăla vine să-i cânte sub fereastră lu nevastă-sa. Pe la doișpe a venit și Coșleacără și s-a pus pe cântat. Da ce nu știa nici unul nici altul e că Floricica, înainte să se bage în casă, dăduse drumul la câine. Că vezi, ea tot așa credea, că ăla de cântă e ăla al lu Sufleței și-i era teamă, săraca, să nu i-l omoare Tresti cu o pălitură de topor și d-asta dăduse drumul la câine, să-l alunge pe ăsta al lu Sufleței. Păi da și câinele stătuse el pe o rână sau ce dracu făcuse și el până a venit ăsta să cânte, da dup-aia s-a apropiat tiptil, fără să latre. Din partea aialaltă venea Tresti cu o secure d-aia mare. O ascuțise toată ziua. Da când să pălească Tresti cu ea, câinele a sărit și l-a apucat pe Alifie de bucile curului, iar ăsta a început să strige și să suduie, da de durere și de frică, suduia cu vocea lui cea adevărată. Așa și-a dat seama și Tresti că nu era al lu Sufleței ci Alifie, ăla de imita vocile. Așa că i-a dat numa un toc de bătaie, să-l țină minte, iar apoi i-a dat drumul. Da uite că ăsta n-a ținut minte neam și uite că acum s-a pomenit strigând la Moarcăș Vasile cu vocea schimbată, ca de lup, că să se ducă dracu și-i mai zisese ăstuia și Gălbează. Că de aici a pornit totul. Până să înceapă măscăriciul să râdă și să-și dea seama toți ce s-a întâmplat, Moarcăș plecase deja, fugise de fapt, și se apucase să spună tuturor că lupul lui Curdemierlă a început să vorbească ca un om. Mai mult, spunea el, lupu-i de fapt dracu ce s-a îmbrăcat în pielea fiarei, un drac chemat și adus aici de prostia lui Sofronie. Iar oamenii, deh, ca oamenii, l-au crezut. Ba, mai apoi, l-au crezut chiar și ăia care fuseseră la cârciumă și care știau exact cum stăteau lucrurile și știau că Alifie a vorbit în locul lupului. Ce mai, toți erau acum preciși că lupul lui Curdemierlă are pe necuratul într-însul. Mai puțin Alifie care nu avea cum să creadă așa o prostie, dar era foarte mulțumit de fapta lui că, deh, asta era cea mai tare poznă pe care o făcuse. Acum păcălise tot satul. Apoi Moarcăș s-a dus la Sevastița, la vrăjitoare, și i-a spus toate câte se întâmplaseră, dar i le-a spus așa cum le știa el. Sevastița a zis atunci că s-ar putea așa să fie, să fie un duh necurat ce s-a abătut asupra satului nostru și că, dacă e adevărat, multe cazne ne așteaptă de acum încolo pe toți. Apoi Moarcăș s-a întors de la vrăjitoare și s-a pornit să spună la toți care stăteau să-l asculte că vrăjitoarea i-ar fi spus că există un singur fel în care se poate scăpa de dracul ce se abătuse peste ei. Adică trebuia să împuște cineva lupul cu un glonte de argint. Numai așa se termina totul, așa zicea Moarcăș oamenilor. Oamenii băgau la cap, da nu a zis niciunul că o va și face. Adică să împuște lupul. Și nici dup-aia nu s-a lăudat nimeni cu fapta asta. Că așa a fost, noaptea s-au auzit niște urlete de s-au speriat toți, niște urlete neomenești. Cineva împușcase în noaptea aia lupul, întocmai cum îi îndemnase Moarcăș. Acum eu nu pot să fiu precis cine, că mai toți avea flinte pe acasă, chiar dacă niciunul nu le prea folosea. Da ziceau că las să fie acolo, că nu cere de mâncare și nici nu încurcă pe nimeni. Și asta a fost. Numai că lupul, pare-se că nu a murit atunci, imediat, de glonț ci, așa rănit cum era, a fugit în pădure și, în fiecare noapte se auzeau de acolo niște urlete înspăimântătoare, că n-a mai putut nimeni să pună geană pe geană multe nopți dup-aia. Ei, iar Sofronie, sau, cum îi zicea lumea, Curdemierlă, când și-a dat el seama ce s-a întâmplat, parc-a murit pe loc. Ai fi putut crede că o să urle, o să suduie, sau chiar că o să sară la careva să-l lovească și să-l omoare pentru fapta asta. Dar el nu, parcă-i plecase de tot mintea cu pluta, că nu mai vedea nici pe unde merge, parcă era de pe cea lume. Iar la vreo două, trei zile dup-asta a plecat și el în pădure și nu s-a mai întors.
Bătrânul făcu o pauză, iar apoi începu să împartă cărțile. Vorbi din nou, după un oftat:
-Ehe..., ce vremuri au fost, taică... Prin ce-am trecut ... Că acu, când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, nu-mi vine să cred că a fost aievea. Ca atunci nu mai fusese niciodată și nici dup-aia nu s-a mai întâmplat, Doamne ferește. Ploua toată ziua, de te întrebai de unde mai are cerul atâta ploaie s-o verse peste lume. Iar apele își ieșiseră din matcă și se revărsau peste câmpurile și gospodăriile oamenilor. A fost prăpăd mare atunci, s-a înecat a lu Ciupitu și toată familia lu Horobeanu și nevasta lu Meșină și Chiva lu Anghelina, cu tot cu copilul pe care-l avea în burtă, și ăla de-i zicea Damigeană și Marin a lu Pătru și Codreanu și Mihoc a lu State și încă mulți alții de care nu-mi mai aduc acum aminte. Mulți au murit în casă, că a năvălit apa peste ei și așa s-au dus. Restul, care am mai scăpat, ne-am tras mai la marginea pădurii și am stat acolo, că era mai înalt și nu ajungeau apele. Am stat acolo până s-a potolit urgia. Nu mai știu cât a durat, dar știu că nouă ni s-a părut foarte mult. Iar apoi, când ne-am întors la casele noastre și la ceea ce mai rămăsese din ele, am dat de altă belea, că parcă se legaseră toate necazurile de capul nostru. Că, după urgia apelor, nu mai aveam acum nimic de mâncare, muream cu toții de foame. Toate le luaseră apele. Vremuri grele, puiule. Da tot femeile s-au gândit la ceva. Nu știu cui i-o fi dat în cap întâi ideea asta, da oricum, asta e mai puțin important. Ideea e că au plecat ele în pădure, după ciuperci. Că ziceau ele că trebuie să fie multe, după ploile astea. Și chiar veneau încărcate, câte două coșuri aduceau fiecare și ne balonasem de atâtea ciuperci, da era bine că, uite, acum avea cu ce umple mațele și nu mai sufeream de foame. Numai că, vezi tu, puiule, omului i se urăște de bine. Așa e el făcut, oricât de bine i-ar fi, el tot caută altceva și altceva. Că nimeni nu uitase de Curdemierlă și de povestea lui și de fuga lui din sat. Și nici nu aveau cum să uite. Vezi tu, femeile noastre plecau dimineața la pădure, supărate și mohorâte de necazurile pe care le lăsau în urmă, că apa le luase tot avutul, și veneau seara bucuroase și râdeau din orice, parcă toate le-ar fi mers din plin. Că d-aia au intrat oamenii la idei. Da acu, când mă gândesc la toate câte au fost, zic că ar fi putut să fie și altfel. Adică bărbații, neavând ce face toată ziulica, fiindcă de ridicat casele la loc nu-i venea nimănui, că dacă venea iar apa mare și le lua, așa că stăteau mai mult degeaba, frământând frunze uscate în palmă, că tutun nu mai era neam și așteptând ei să le vină nevestele .... Când stai degeaba și nu faci nimic .... mintea umblă aiurea, la cai verzi pe pereți, și d-asta s-or fi gândit oamenii că nevestele lor se întâlnesc acolo, în pădure, cu ăsta de-i zicea Curdemierlă și, dup-aia, vin ele fericite acasă. Așa că au început oamenii să-și bată nevestele, când veneau de la pădure cu coșurile pline de ciuperci, să recunoască că se întâlnesc cu ăla. Da ele nu și nu, că ce puteau și ele să spună, chit că era adevărat sau nu. Bărbații erau însă tot mai întărâtați și, dac-au văzut așa, într-o zi le-au lăsat pe ele acasă și au plecat ei în pădure în locul lor. S-au întors pe întuneric, plini de noroi și rupți de oboseală. Și, pe deasupra, și cu coșurile goale. Că nu găsiseră neam ciuperci, chit că bătuseră toată pădurea. Așa că, de voie, de nevoie, le-au lăsat tot pe ele, pe muieri adică, să plece la pădure. Altădată, au plecat pe furiș după ele, le-au urmărit, să vadă adică de se întâlnesc cu ăla sau ba, da nu știu cum s-a făcut că parcă s-a lăsat noaptea dintr-odată și li s-au rătăcit pașii și le-au pierdut pe femei. Abia, abia au mai reușit să ajungă în sat. Iar apoi, obosiți și obidiți, le-au așteptat pe ele să se întoarcă, iar ele au venit, tot ca de obicei, adică vesele nevoie mare și cu coșurile pline de ciuperci. Că bărbații mestecau și scrâșneau din dinți că iar își băgase dracu coada în lumea lor cea amărâtă. Apoi, într-o zi, pe la prânz, când erau femeile plecate, s-au strâns toți bărbații din sat acolo unde, înainte de potop fusese cârciuma, și s-au vorbit toți, că trebuie să facă ceva, că nu se mai putea, adică ăla, Curdemierlă să se bucure de femeile lor, ca și cum erau preciși că așa stăteau lucrurile. Au hotărât atunci să-și ia flintele și să plece a două zi în pădure, să plece toți ca să-l caute. N-a zis niciunul ce nevoie aveau ei de flinte, că fiare nu prea mai erau prin pădure, le gonise și pe ele apa și nici de vânat nu prea puteai să te gândești că vor vâna, că cei mai mulți nu mai trăseseră cu flinta încă din armată. Ei nu ziseseră nimic despre flinte fiindcă știau toți că nu pentru vânat le iau. De fapt tot un fel de vânat era, dar de alt fel, adică nu de fiare ale pădurii, căprioare sau porci mistreți, ci ei pe Sofronie voiau să-l răpună, da niciunul nu voia să spună cu voce tare asta. Și așa au făcut. A doua zi și-au luat flintele, le-au poprit pe femei acasă și au pornit în pădure la vânătoare. Au răscolit peste tot până l-au găsit. Au dat de el într-un loc de-i zice Curătura, o poiană, lângă un izvor, în mijlocul pădurii. Stătea acolo și se juca cu trei cățelandri de lup. Nu era foarte schimbat, nici murdar nu era și neîngrijit, așa cum se așteptaseră ei să-l găsească, ci era aproape la fel cum îl știau ei când era în sat. Doar că acum era foarte vesel, așa cum se juca, fără grijă, cu puii de lup. Oamenii s-au răspândit pe toată marginea poienii, ca să iasă toți odată dintre copaci și să nu mai aibă ăsta pe unde să fugă. Da el nu avea neam de gând să fugă. Atunci când i-a văzut a sărit în picioare și râdea ca un bolând și arăta cu degetul la cățelandrii ăia ce i se încurcau printre picioare. Abia târziu, când a văzut flintele ce se legănau în mâinile oamenilor, a început el a pricepe ceva. Atunci s-a pornit el să strige: “bă, să nu-i omorâți, ce aveți cu ei?”. Că el, săracul, înțelesese că oamenii cu cățelandri lui aveau ceva, iar nu cu el. Apoi oamenii au apucat flintele de țeavă și porniseră să-l lovească , iar el, bolândul, nu se potolea neam și striga la ei să-i lase pe cățelandri în pace. Că eu cred că tocmai d-asta, că urlase el tot timpul așa, după ce l-au răpus pe el, oamenii au omorât și puii ăia de lup, iar apoi s-au întors în sat, iar pe el l-au lăsat acolo-șa, în poiana aia de-i zice Curătura, neîngropat și cu cățelandrii ăia roșii de sânge lângă el.
Se oprește câteva secunde, iar apoi, cu glas schimbat:
-Iar am câștigat, puiule, vezi?
-Văd, bunule, dar mi-i milă de puii ăia de lup. Cum au putut oamenii să-i omoare, bunule? Cum au putut?
-Așa cum se omoară, dragule. Oamenii pot face multe grozăvii așa cum beau apă, sau cum se duc la privată. La fel de ușor, o să vezi când o să mai crești, puiule. O să vezi.

4.
-Hai, taie cărțile. Așa. Ce-ți ziceam? Aha, cu ăia de-l omorâseră pe Sofronie în pădure. Aha. Da. Și ei credeau că gata, s-a terminat. Lucrurile o să se întoarcă iar la locul lor, o să fie iar ca înainte. Da de unde. Sevastița, vrăjitoarea, baba Sița cum i se mai spunea, aia de stătea două case mai la vale de Siminie, ăla care are șareta aia vopsită în verde, ăla de are un copil cu un picior mai scurt, trebuie să-l știi, da, Sevastița ziceam, la vreo câteva zile după ce-a aflat ce se întâmplase în pădure, mare păcat a zis ea că s-a făcut. Mare păcat, a zis ea și că o să vină acum pedeapsa lui Dumnezeu. Cinci ani, zicea ea, cinci ani de acum încolo, toți copiii care se vor naște din pântecele muierilor noastre vor avea cap de lup și păr pe tot corpul, iar când vor crește mari o să-și mănânce părinții, da nimeni nu a luat-o atunci în serios, și chiar de ar fi luat-o, ce se mai putea face? Că ce se făcuse era bun făcut și nimeni nu mai putea drege. Ei, ce să vezi, un pic mai la vale, la vreo lună sau două, aia a lu Chiriment, nevastă-sa, era săraca în luna a opta, da, cum era atunci mult de lucru și toți își ridicau la loc gospodăriile de le avuseseră înainte de potopul ăl mare, muncea și ea, ca o femeie în toată puterea, iar nu ca una cu burta la gură și cu plodu gata să iasă din ea. Și cum o fi ridicat ea ceva mai greu și s-o fi forțat, nu știu cum a făcut, dar a dat în durerile facerii și, zor nevoie, trebuia să slobozească pruncul, chiar acolo, chiar atunci. Au chemat-o repede pe Sevastița, că asta era și moașă și au avut noroc că au dat repede de ea, că altfel murea femeia cu plodul în ea și alta nu. S-au canonit mult, dar nu reușeau neam să-l scoată din burtă, parcă se ținea cu ghearele și cu dinții și nu voia neam să iasă, iar femeia urla și se chinuia de se auzea în tot satul. Da până la urmă au reușit să-l scoată, au reușit. Atunci s-au îngrozit toți. Că plodul avea, exact așa cum zisese Sevastița, cap de lup și păr pe tot corpul. Iar vrăjitoarea, când l-a văzut așa, l-a ridicat deasupra capului ei și a prins a-l roti cu mâinile prin aer, spunând mereu vrăji și descântece și blesteme de le arunca asupra capului necuratului ce intrase în viața lor. Iar apoi, odată l-a trântit de pământ, de i s-a desprins plodului capul cel de lup de trunchiul plin de păr negru și creț. După fapta asta, lumea a înțeles că vrăjitoarea a avut dreptate că se vor naște prunci d-ăștia, cu cap de lup și s-au îngrozit săracii și nu mai știau ce să facă. Atunci Sevastița a adunat toate femeile și au plecat acolo, la marginea pădurii, acolo unde stătuserăm până cu puțin timp în urmă, după ce trecuse peste noi potopul cel mare. Ea ne-a spus nouă, bărbaților, că ele, femeile noastre, se vor întoarce abia peste cinci ani, când va cădea blestemul. Până atunci, noi, bărbații, trebuia să rămânem în sat și să nu mai vedem muiere. Și așa a fost, dar tare greu am mai dus-o, dragule. Să-ți știi tu nevasta la doi pași de loc de tine și să nu te poți duce s-o vezi, s-o atingi... Greu tare, da și frica era mare. Au mai fost unii care n-au mai putut răbda și se mai întâlneau cu muierile lor pe ascuns, că ziceau că era Sevastița acolo, cu ele și, la o adică, e ea în stare să omoare dihania ce-o să iasă dintre picioarele femeii lor. Da vezi, că nici Sevastița nu putea să dreagă chiar tot și se mai întâmpla să moară câte o muiere înainte să poată da afară dihania cu cap de lup. Așa a murit nevasta lu Bostan și soața lu Maftei și Floricica de care parcă-ți zisei mai înainte și domnișoara Gheorghița și... Ptiu, drace. Chiar că asta nu știu cum o fi rămas grea, că era domnișoară și era și cam trecută, da, în fine, ce treabă am eu cum a rămas ea... Doamne, iartă-mă. În fine, au murit multe așa, în chinurile facerii, da nici pentru noi n-a fost ușor. Că să stai tu, bărbat în putere, fără muiere în casă... Greu au trecut anii ăia..., da uite că au trecut până la urmă. Au început să se întoarcă muierile pe la casele lor, astea de rămăseseră adică. Adică ălea de nu văzuseră bărbat în anii ăștia sau ălea de nu dăduseră ochii peste cap și Sevastița putuse să le ajute să le scoată dihania din pântece și le ajutase apoi să se înzdrăvenească. A fost atunci un chef mare, au petrecut toți, cu băutură și mâncare, multă băutură, multă. Iar bărbații mai beau ce mai beau, apoi se trăgeau cu femeia în casă și tot așa câteva zile de ajunseseră slabi și ogârjiți de cădeau din picioare și alta nu. S-au făcut atunci și o grămadă de nunți, atunci, pe loc, adică s-au însurat ăștia de le muriseră nevestele, s-au însurat cu fetele nemăritate care acum cunoșteau prima dată bărbatul. Numai eu nu m-am bucurat, că eu trebuia să-mi plâng muierea. Ea nu murise, da nu se mai întorsese acasă, ceea ce tot cam aia e. Se dusese la ăsta, la Moarcăș, ce să-i faci? Ãstuia îi murise țiitoarea, aia de fusese nevasta lu Curdemierlă, murise în chinurile facerii acolo, la marginea pădurii. Așa că Moarcăș s-a legat dup-aia de-a mea. Că eu așa cred, că ei erau în vorbă de acolo, de pe vremea aia. A mea, când au venit muierile în sat, direct la ăsta, la Moarcăș s-a dus. Și dusă a fost, că pentru mine-i ca moartă. Nu mai am ochi s-o văd. Asta-i.
Bătrânul rămase privind în gol. Apoi duse mâna la ochi, vrând să șteargă o lacrimă, dar lacrima nu răsări la colțul ochiului. Bătrânul strânse cărțile, le făcu pachet, iar apoi se ridică ușurel în picioare.
-Hai, mă puiule, hai pe la cârciumă, să vedem ce mai e pe acolo-șa. Ce mai e nou. Haide, că ai tăi oricum nu au grija ta. Niște bețivi, tu să nu ajungi așa. Auzi, puiule?
Se ridică și copilul, fără să spună nimic, să nu-l întristeze și mai mult pe bătrânul acesta ciudat pe care-l simțea ca și când ar fi fost bunicul lui. Un bunic adevărat așa cum el nu avea. Apoi ieșiră în uliță. Tăceau amândoi, iar copilul mergea târșindu-și picioarele de pământ, încercând să-l imite pe bătrân.