Acum câteva zile eram fericit pentru că așa cum v-am povestit atunci, creasem un om de zăpadă, frumos și cu un cap mai înalt decât mine. Era curat ca zăpada din care-l făcusem, de un alb imaculat pentru că abia ninsese și respira sănătate și rezistență prin toți porii. V-am spus atunci ce materiale am folosit pentru construcția lui dar nu am intrat în detalii așa că voi intra și în detalii în cele ce urmează. Fără prea multă filozofie, simplu, am să vă reamintesc materialele folosite: zăpadă din belșug din curte și de pe stradă, nasturi, mop, cratiță, morcov. Dacă nu aveți morcov îi puteți pune ca nas o șurubelniță sau o furculiță cu mânerul roșu.
Când am început procesul de creație speram să fac cel mai mare om de zăpadă din câți au existat vreodată pe pământ, un fel de Colos nemuritor cum ar fi fost cel din insula Rhodos dacă eternitatea construită de om nu s-ar fi dovedit în fața naturii în cele din urmă efemeră.
Era pe lista mea de priorități alături de celelalte lucruri obligatorii pe care le mai am de făcut până la sfârșitul vieții, un fel de listă a lui Bucket din filmul cu același nume, o tragicomedie cu deznodământ trist pe care am văzut-o și apoi revăzut-o deși nu mai vreau să văd filme triste, dar care era pe lista mea și nu am avut de ales. Dacă reușeam proiectul, aș fi putut să particip cu el la cartea recordurilor, să devin celebru și să mă umplu de parale. Așa că, încrezător în propriile forțe m-am apucat de treabă cu nerăbdare și cu hărnicie. Obișnuit să organizez rapid producția noilor proiecte i-am executat schița în minte, am calculat necesarul de materiale, manopera, am îndreptat lopețile, am pus țuica la fiert, după care am început procesul de formare la rece al calupurilor de zăpadă cu ajutorul celei mai mari crătiți din gospodărie, care era folosită pe vremuri de mamaie probabil pentru producția de sarmale sau pentru fierberea piftiei atunci când aștepta cu drag să-i vină de Crăciun toată familia la masă. Am format cu cratița și cu lopata vreo douăzeci de cilindri de zăpadă urcându-mă cu picioarele și dansând pe formă așa cum băteau pe vremuri copiii căpițele de fân la țară, dar cu țigara în mâna stângă și cu cana de țuică aburind în mâna dreaptă până când am terminat toată zăpada din curte. Eram departe de proiectul meu mental așa că am ieșit pe poartă și am adunat după același principiu toată zăpada de pe stradă dar din păcate strada fiind scurtă și îngustă s-au terminat repede toate resursele. M-am gândit atunci să apelez la vecini și să le adun zăpada de prin curți, dar fiind ora târzie din noapte nu am îndrăznit deși cred că dacă îi îmbiam la o țuică sau la un vin fiert nu m-ar fi refuzat nimeni, doar m-ar fi categorisit drept cel mai dilimache dintre dilii.
Cu toate acestea, omul meu era încă departe de proiectul inițial, însă neavând de ales pentru că ninsoarea se oprise de mult, am modificat proiectul renunțând astfel la laurii și la banii mult visați. Era deja cu un gât mai înalt decât mine și mai trebuia să îi concep și capul rotund, lucru ce complica puțin tehnologia folosită până atunci. Acum înțeleg că dacă aveam zăpadă suficientă mi-ar fi trebuit o fadromă, un utilaj cu o cupă și cu lamă pentru a respecta ideea de bază ceea ce nu aveam de unde să fac rost. Dar chiar și așa eram mulțumit parțial, gâtul îl terminasem folosindu-mă de o cratiță mai mică iar capul îl aveam în lucru și încercam să îi dau rotunjimile și o formă cât mai aproape de cea umană. La un moment dat mi-a trecut prin cap să îi aleg și sexul dar m-am hotărât în cele din urmă să nu mă complic și să respect voia lui Dumnezeu adică să iasă ce o ieși. Am terminat și capul pe care i l-am așezat cu grijă peste gâtul firav cu ajutorul unui scripete agățat de copac și urcându-mă pe o scară înaltă dar șubredă. După cum v-am povestit data trecută, atunci când i-am terminat de făcut capul am simțit că a prins viață, când i-am conturat gura a început să zâmbească iar atunci când i-am pus ochii m-a privit ștrengărește. A ieșit mai înalt decât mine cu un cap. Într-un final mi-a sugerat din priviri că am uitat să îi pun nasul și că nu poate să miroasă de unde va veni gerul ca să se hrănească cu frig. La urmă am vrut să îi pun o haină să se încălzească, dar privindu-mă de sus a refuzat certându-mă că de ce, dacă tot l-am făcut acum vreau să îl omor, adică să dea topeala peste el, boala lor incurabilă. Atunci l-am lăsat așa cum l-a făcut taică-su, în zăpada goală și i-am urat viață lungă, vreme rea, troiene și mult ger. I-am mai asigurat și un bodyguard, câinele meu lup, pentru pază și protecție așa cum o să vă arăt în poze, ca să nu mi-l fure cineva de frumos ce este. De deochiat nu o să îl deoache nimeni pentru că am băut împreună țuică fiartă și ni s-a înroșit nasul la amândoi.
Deși era întuneric și frig am avut plăcutul sentiment că în curtea noastră venise primăvara și înfloriseră copacii, iar o senzație de bucurie spontană ca la nașterea unui copil invadase atmosfera mohorâtă și întunecată ce stăpânise curtea până atunci. De bucurie am dănțuit în jurul lui cu chiote de bucurie ca apașii lui Winnetou în jurul focului și cu lupul meu după mine, după care obosit din toate punctele de vedere, înghețat, cu mâinile și picioarele care mă ardeau de frig am plecat la culcare.
Când m-am trezit a doua zi, la poartă se adunaseră toți vecinii de pe stradă cu mic cu mare, cu cățel și purcel dornici să se pozeze cu omul de zăpadă care apăruse din nimic peste noapte și care le zâmbea ștrengărește și primitor. Omul meu de zăpadă era doar al nostru, al oamenilor mari. A privit doar puțin chiorâș înspre copii, și aceștia au fugit uitând de calculatoare să-și construiască singuri alți oameni de nea după chipul și asemănarea lui. Copiii au înțeles repede și știau acum bine ce au de făcut.
Două zile întregi ne-am ținut numai de poze, țuică, vin, grătare și am horit în jurul creaturii pe care toată lumea o considera o minune, pentru că oricât de triști ar fi fost musafirii, vecini, rude ori prieteni, era de ajuns să intre în curte și să privească zâmbetul alb și sincer al omului de zăpadă, ca fiecare să se înveselească și să uite subit de toate grijile care îi stresaseră până atunci ținându-le creierii încleștați ca într-o menghină.

După câteva zile a început singur să se aplece într-o parte ca un om paralizat pe partea stângă, afară era cald și zăpada începuse să se înmoaie, atomii de apă amestecată cu planctonul înghețat căzut din cer își modificau iremediabil starea de echilibru energetic, ca celulele unui om cuprins de boală grea și care încep să se dezintegreze implacabil orice ai face. Ne adusese primăvara în suflete dar odată cu aceasta și boala grea a oamenilor de zăpadă de care se temea el de la început, acea boală incurabilă a cărei cauză era căldura. Se topea văzând cu ochii, aplecându-se din ce în ce mai mult. Slăbise exagerat, albul impecabil al zăpezii devenea pământiu iar o sudoare rece îi picura de sub oala albastră care juca rolul căciulii și din nasul roșu cădeau sistematic picături maronii aproape ca noroiul . Scăzuse în înălțime precum un bătrân ramolit și ajunsese cât mine de mic sau de mare, luați-o cum vreți.
Eram disperat, gașca străzii se spărsese și nimeni nu mai vroia să se pozeze cu omul meu de parcă devenise ciumat și o tristețe generală pusese din nou stăpânire pe toată lumea care ne vizitase până atunci și care fără acel zâmbet sincer, alb și curat începea să își reamintească încet, încet, toate grijile cotidiene de care abia scăpaseră. Am încercat toate metodele posibile, să îl pun din nou cu picioarele pe zăpadă, să-l îndrept cu proptele și pene de gheață și de lemn, i-am luat temperatura , i-am pulverizat apă rece aproape de zero absolut pe trunchiul firav, oxigen lichid care în contact cu aerul îngheață instantaneu dar corpul lui și vremea de afară nu mă ajutau deloc, destinul lui nimicitor se declanșase fiind de neoprit.
Nu mai suport trauma de a pierde ființe dragi iar ștrengarul devenise pentru toți apropiații mei o ființă dragă.
Am sunat la salvare și după ce le-am explicat despre ce este vorba mi-au spus că nu au mașini , că au multe cazuri după sărbători și că dacă ar fi avut, ar fi trimis una de urgență la fața locului dar nu pentru omul meu ci pentru mine că am înnebunit de tot, sau că o să îmi trimită poliția pe cap ca să nu mai îmi ardă de miștouri d-astea ieftine că ei stau și muncesc acolo iar eu mă țin de tâmpenii și sunt beat mort. Apoi am căutat pe net salvarea oamenilor de zăpadă dar degeaba și atunci mi-a venit ideea să înființez eu în viitor un serviciu de genul ăsta și să scap lumea de suferință că tot nu mai găsesc nimic de lucru în ultima vreme.
Deznădăjduit și fără sprijin m-am rugat Cerului, l-am căutat degeaba pe Moș Crăciun că plecase spre ținutul ghețurilor veșnice, Crăiasa Zăpezilor nu avea mobilul la ea sau i se descărcase bateria, totul fără folos pentru că la un moment, într-o clipă, la al doilea cântat al cocoșilor omul meu s-a prăbușit cu zgomot de parcă ar fi fost bombardat și fulgerat în același timp. Un norișor luminos și sferic zâmbind cu seninătate din colțul gurii s-a ridicat atunci ștrengărește în zig-zag, ocolind parcă niște obstacole imaginare, dovedindu-mi că orice lucru fie el și din gheață, făcut cu suflet prinde suflet. Odată ajuns printre ceilalți nori, cerul a început să se lumineze și a început să ningă ca în povești.
... O să am nevoie în scurt timp de o fadromă, macara, schele și de imensa oală de sarmale a lui mamaie.