Să fi avut vreo 3 ani. La câteva case de buni locuiau două babuțe tot la vreo 75 de ani. Erau mici de statură, cu sorțuri frumos curbate peste fustele lungi și baticuri legate strâns sub bărbie. Erau surori. Adela, cea mare, fusese măritată, dar soțul îi murise în război. Rămăsese cu trei copii, care între timp se așezaseră pe la casele lor cu neveste și cele de trebuință. Catinca, cea de-a doua, avea niște ochi albaștri că cerul de iunie și un zâmbet tainic pe care-l afișa doar la ocazii.

Împreună locuiau într-un bordei mic, atât de mic încât nu cred să mai existe acum. Era ridicat pe un delușor lipit de drum, ca o căciula în vârful capului. De-afară aveai impresia că se prăbușește din clipă în clipă.

Întrai pe o ușa ce ocupa mare parte din perete și dacă erai mai întins, trebuia să te apleci. Era dintr-un lemn închis la culoare și nu se deschidea decât până la jumate. Casa avea două camere mici și pătrate, pe jos acoperite cu lut și țoale lucrate cu ani în urmă, din lână. Dar aveau flori în fereastră, un rând de mușcate de un roșu aprins. O fereastră cu zăbrele și muște prinse între geamul dublu.

Totul era ca într-o poveste... Înăuntru, cum intrai, dădeai la 3 pași peste o plită, în stânga era un dulăpior care servea și ca masă, iar lipită de perete era o băncută pe care stăteau veșnic două găleți cu apă. După sobă era un pat din lemn, pe care stăteau tot timpul o plapumă făcută sul și două perne. La capătul patului era fereastra care te ducea puțin mai la vale în drum.

În unele zile buni le ducea mâncare. Eram teribil de fascinată de locul acela... Mă atrăgea că un magnet, aș fi fost în stare să fug și să-l admir pe ascuns. Într-una din zile m-am trezit îmbrăcată de drum și instruită să stau cuminte câteva ore cu băbuțele din bordei. Pesemne că era o treaba urgenta și n-avea răgaz de alte aranjamente. Zis și făcut.

Ajunsă în bordeiul băbuțelor, m-a izbit un miros puternic de gaz. Buni a vorbit repede cu Adela, mi-a spus nu știu ce și-a plecat grăbită. Rămasă singurică cu băbuțele, mi-a trebuit ceva să mă obișnuiesc cu mirosul de gaz. Mai apoi am zărit o lampă în geam. Acum cred că dădeau de păduchi și de alte orătănii ce veneau de-afară, de la găini și mițe :))) Și-apoi aveau mereu un câine în fața casei.

Adela vorbea mult, povestea câte-n lună și-n stele. Era mititică, ușor bondoacă și mă fascina. Catinca trecea neobservată, numai ea știa de ce. Vorbeau singure și una și alta :)))) Atunci mă fascinau cel mai tare!

Îmi amintesc că le-am mâncat tot ce aveau. Brusc mi se făcuse o foame teribilă și băbuțele tocmai găteau pe sobă aceea mică. Mi se ridica tot mai des pe la nas un miros tare pofticios. Având vreo 3 anișori, le priveam pe cele două băbuțe dintre perne, că acolo mă puseseră, probabil să nu le dărâm ceva.

Și am stat mult și bine, aveam impresia că nu mai termină de făcut mâncare... Învârteau mereu într-un ceaun și-o oala. Cand au pus de mămăligă am știut că așteptarea mea e pe sfârșite. Băbuțele se agitau care incontro, era ca un dans al ielelor pe care-l priveam cu o fascinație ce nu o trăisem până atunci. Se cam certau în rest. O auzisem pe buni povestind că se alungau cu vătraiul. :))) Dar eu nu le-am văzut nici măcar certandu-se. Își aruncau însă câte o vorba tăioasă spusă pe jumătate:))) Profitam că mă alintau mult... eram ca un pisoi la scărpinat. Pe deasupra, orice trăsnaie aș fi făcut, nu mă certau în veci.

Vai, când au răsturnat mămăliga pe dulăpior, vedeam cum se ridică aburii spre grindă și toate astea mi-au înzecit foamea ce mă rodea ca un lup. Mi-au pus în farfurie și Adela m-a așezat că pe un om mare în capul mesei-dulap. Și vai, am tot mâncat... de nu mă mai săturăm. De când mă știu am fost o mâncăcioasă... Și-am tot mâncat.... se uitau la mine ca la urs.

Apoi, după masă urma ora de somn. Aveau și băbuțele program de somn. Dar acum mă aveau și pe mine....Au vrut să mă ia între ele, în patul acela mic-mic. Nu știu cum dormeau în el, acum îmi vine să râd și-mi spun că făceau cu rândul la somn. Dar colac peste pupăză, au încăput în el și eu pe lângă ele, care m-am așezat strategic la capătul celălalt, că nu-mi plăcea defel să dorm după-amiază. Brusc se aduna în mine toată energia de pe lume când mă puneau ai mei să dorm ziua și simțeam că-mi vine s-o iau la goană, să fac orice. Cu buni plângeam, făceam scandal mare dar cu ele n-am făcut. Știam că le va lua somnul cât de curând.

Și așa a și fost. În scurtă vreme s-au auzit sforăituri tot mai dese și adânci dintre pernele lipite de capătul sobei, iar eu am știut atunci că băbuțele dorm tun. M-am ridicat din pătuț și nu, n-am fugit, că era frig afară. Am luat motanul din cotruță (cotruța e "scorbura" din sobă), acolo unde era făcut ghem și îndesat într-un somn teribil de adânc. L-am tras din cotruță și m-am postat cu el în fereastră printre muscate. Și m-am uitat cred că vreo oră pe drum. Nu puteam ieși afară, aș fi vrut, dar aveau o ușa care scârțăia asurzitor și le-aș fi trezit mai mult ca sigur. Am privit animația din curte până la vale spre drum și chiar mai departe. Într-un târziu s-au trezit...

Au dat cu ochii peste mine băgată în geam, mi se agățaseră în păr câteva pânze de păianjen ascunse pe la colturi. Cred că scuturasem și câteva mușcate... Când m-au văzut.... s-au trezit cu totul... poate altfel ar mai fi dormit. Nu știu dacă din cauza mușcatelor ori de teamă să nu le stric ceva prin bordei :)))

Adela m-a luat în brațe și mi-a zis: o să-ți împletesc o pereche de ciorapi din lână. Și s-a pus pe treabă. Avea niște andrele mărișoare și împletea cu o viteză amețitoare. Au fost gata mai târziu, în vreo două săptămâni, însă i-am avut mult timp... cred că și-acum îi mai am la buni în dulap, deși buni nu mai este de 8 ani. Erau alb cu maro. Apoi mi-a mângâiat părul, îmi amintesc că m-a pus în poală. Avea o pestelcă (șorț) cu-n miros puternic de gaz și buruieni. Avea iepuri și le aducea iarbă în pestelcă. Și de aia mirosea a gaz și-a buruieni.

Până și mița mirosea a gaz. Cred că o dăduseră de purici :)))) Þin minte că buni m-a spălat și m-a schimbat numaidecât când am ajuns acasă. :))))

Dar au avut grijă de mine, știau că buni le răsplătește înzecit. Când plecau în sat nu erau niciodată împreună :)))))) Adela muncea mai mult, mi-a povestit buni mai târziu. Iar Catinca era șmecheră, stătea cu gura pe Adela și mai mult nu.

Au murit amândouă câțiva ani mai târziu, când eu mă făcusem mărișoară, să fi avut vreo 12-13 ani. Bordeiul s-a dărâmat, nici măcar copiii n-au avut nevoie de el. Acum e o palmă de teren gol, nu mai e nimic care să amintească de ele. Absolut nimic. Așa am ajuns să scriu despre acel episod, dealtfel lipsit de aventură.

Gazul îmi amintește de cele două băbuțe și de bordeiul lor ușor curbat pe linia dealului. Este un restaurant turcesc în Constanta unde mâncarea este un deliciu, iar înăuntru miroase a gaz. Au lămpi printre mese. De câte ori mănânc acolo, îmi amintesc despre fericire.

Cât despre fericire? Sunt sigură că erau fericite. Nu-și doreau nimic decât ziua de mâine. Ce și-ar fi putut dori? La ce să le fie cu folos? Aveau sănătate, aveau 5 găini, 3 iepuri, un cățel și-un motan. Erau fericite!

Până la urmă un bordei, un motan și o lampă e tot ce avem nevoie că să fim fericiți. Adevărata viața se trăiește simplu, restul e fățărnicie și cancan, vorba cuiva.