-Povestea de ți-o zic acu e despre unu Mopsu. Nu știu de ce-i zicea lui așa, da asta era porecla lui, așa îl știa toți. Mopsul. El era din tagma șuților, nu știi tu ce-i aia. Adică hoț din buzunare. Asta făcuse de când se știa și acu avea o rapiditate de mână, că nu-l știa nici vântul nici pământul când îți lua portofelul. Vorbeai cu el, așa cum vorbesc eu cu tine, și când plecai, ia portofelul de unde nu-i. Și nici că-l bănuiai pe el, că Mopsul nu se apropiase neam de tine. Și dacă nu se apropiase, atunci cum să-ți ia portofelul. Poate-l pierduseși tu pe undeva. Da de unde. Când tu-ți întorceai buzunarele pe partea ailaltă și te gândeai cum îți spusei, Mopsul număra banii din portofelul tău și deja ginea un fraier nou pe care să-l ușureze de lovele. Ãsta era Mopsul, așa cum îl știa toată lumea. Mopsul. Dar acu, când apăruse în oraș, aproape că nu mai era el. Fusese plecat, nu-mi aduc aminte de ce, vreo câțiva ani și nimeni nu mai știuse de el. Poate fusese la pârnaie, sau fugise de vreunul de voia să-l taie, nu știu. Da acu, când se întorsese în oraș, mai să nu-l recunoști, elegant, spilcuit, cu niște costume… îți tăiai deștele în dunga de la pantalonii lui. Iar stofa… moale… am atins-o și eu, ziceai că-i catifea, nu alta. Până și la meclă se schimbase. Era parcă mai alb, mai palid adică, iar mustăcioara aia pe oală de și-o lăsase te făcea să te gândești la o vedetă ceva, sau, oricum, un om mare. Ce să-ți mai zic, uneori mai punea și pe vârful nasului niște ochelari cu ramă de baga și niște lentile ce-și schimbau coloarea în funcție de soarele de afară, ce să-ți mai spui, aproape că nu mai era Mopsul. Numai cine-l știa bine și-l văzuse de multe ori înainte, îl mai recunoștea acum, altfel, vedetă de cinema era, puteai să juri. Și-n plus, arunca cu banii în stânga și-n dreapta. Mie, de ixemplu, de câteva ori mi-a băgat în sân câteva tufle de bani. Nu te mint, nici măcar nu-i număra, scotea din portmoneu câte bancnote apuca, le cocoloșea în pumn, iar apoi mi le îndesa în sân. Mopsul. Era un domn acum. Și auzeam și eu de la ăilalți, cum cheltuiește noaptea în cârciumi. Da doar în alea din centru, alea luxoase, de bogătași. Acolo arunca cu banii în fiece noapte. La masa lui era ca la fântâna de leac, toți venea, că era rost de băut și mâncat gratis. Și să știi tu, puiule, că la mâncare și băutură gratis și bogații se înghesuie. Și bogații. Iar Mopsul chiar nu se uita la bani. Și unde-s bani, o să vezi tu, puiule, când oi mai crește, roiesc și gagicele. Așa era și Mopsul, avea cele mai ale dracu femei din oraș, nu mai era nimeni ca el. Iar dacă-l întrebai de unde are banii care păreau că nu se termină niciodată, râdea la tine și-ți zicea că el a descoperit o comoară. Râdea la tine cu ăia doi dinți de aur din față. Rădea și-i tremura mustața, am găsit o comoară zicea el, da eu mă gândeam că el glumește, că cine mai crede acum în comori. Și așa credea toți, da nici nu știa nimeni de unde are el bani de-i arunca cu lopata. Ierea regele banilor, ce mai. Regele. Da, nu te mai fîțîi așa, ce n-ai stare? Ai mîncărici, ce ai? Apropos, ți-am zis că l-am ginit? Nu pe Mopsul, nu. Pe Regele Clean. L-am ginit. Ieri, cînd dădeam cu dopul, am simțit cum mușcă. Da mușcă, nu jucărie. Regele. A dus pluta pînă la fundul apei. Da apoi a dat drumul la dop și l-am pierdut. Da acu știu unde e. Acu știu și o să-l prind. O să fie al meu. Regele Clenilor. O să-l prind. Acu, că e cald, s-a băgat sub trestiile ălea, știi tu, ălea de la pod. Acolo s-a ascuns, da am dat de el. Am dat cu dopul meu norocos. Ãla de l-am făcut dintr-un dop de plută. L-am scobit cu briceagul și cu el dau la clean, să-i găsesc culcușul. Da, o să te iau și pe tine, puiule. O să te învăț să dai la clean, da nu e simplu. Ceanul e sperios, trebuie să nu te vază sau să te auză, că imediat fuge. Are o mie de ochi cleanul, puiule, o mie de ochi, cîți solzi are iel, da eu tot o să-l prinz pe ăla mare, pe regele lor, acu că i-am dat de urmă. I-am găsit hogeacul, colea, sub trestiile ălea mari de la punte. E lacom cleanul, iar ăsta mare și mai și, s-a aruncat ca un căpcăun la dopul meu ăla norocosul. A vrut să-l înghită, dar acu, că știu unde e, îi vin eu de hac. Că d-aia nu e bine, mă puiule, chiar dacă ești mare și ai putere, să te arunci să le apuci pe toate, să iei totul, că lumea e mare, e mai mare decît poți tu duce și te îneci cu ea, îți rămîne în gît. Asta e. Așa a fost și cu Mopsul, ăsta de-ți zisei. Că el zicea că toată lumea ie a lui, că dacă arunca cu banii în stînga și-n dreapta, el zicea că poa să facă ce vrea, că toate i se cuvine. Da nu era așa, da el a aflat-o prea tîrziu, uite colea, pe patul ăsta a aflat-o, sau poate un pic mai devreme, atunci cînd l-au chinui ăia, poate atunci a înțeles. Că-ți zisei că i se dusese buhul dă îi ziceau unii și prințul, sau nababul, iar alți-i cînta în strună și-i zicea Mopsul cel Mare, ca la domnitori, vezi bine. Și el se umfla în pene, îi plăcea tare că-l pupa ăia undeva, cred și eu, înainte era abia un hoț de buzunare, bun, nu zic nu, da acu ajunsese prinț și alte alea... Cred și eu că-i plăcea și nu se gîndea că vine o vreme cînd dăm socoteală pentru toate. La biserică zice că dăm socoteală pe ailaltă lume, da eu nu știu, mie mi se pare că și aici, pe lumea asta, toate cîte le facem are o legătură cu întîmplările care vine peste noi mai tîrziu, bune sau rele, în foncție de faptele de le făcuși înainte, eu așa cred și uite că la el, la Mopsul, chiar se verifică, așa fu. Într-o noapte l-a ridicat Miliția și l-a băgat la anchetă să spună și ce lapte-i dăduse mumă-sa. Acu nu că Mopsul nu mai fusese la anchetă, mai fusese, da pentru alte fapte, că-ți zisei că el ierea înainte hoț. Hoț din buzunare. În plus de asta, chiar dacă acu, în ultima vreme, băuse cot la cot, pe banii lui, se-nțelege, cu toți mahării din Miliție și din partid, da vezi cu acu, după ce îl puseseră cu becu în ochi, niciunul nu-și mai aducea aminte. Sau poate că tocmai d-aia îl umflaseră. Nu știu, tot ce mi-a zis Mopsul, mai tîrziu, cînd stătea ciucit colea, în patul în care stai tălică, puiule, tot ce mi-a zis ierea că ăia voia să afle de la el de unde are banii, că ce afaceri învîrte și chestii d-ăstea. Săracu Mopsu, ce mi-a mai povestit... Nici nu poci să-ți zic ție, că ești mic și te sperii. L-au bătut, l-au chinuit, l-au înjurat, l-au scuipat și l-au călcat în picioare, da el nimic. Tăcea ca un clean. Icnea și poate chiar plîngea de durere și de rușine cînd îl bătea și îl batjocorea ăștia, da de vorbit, neam. Așa mi-a zis mie, că n-a scos o vorbă. Nimic. Doamne, cînd îmi povestea mie prin ce-a trecut, îi curgea lacrimile pe obraji și mi-era milă de el, da nu știam ce să fac, ca să-l alin. Mare lucru n-am putut să fac pentru el. Doar i-am strîns mațele care ieșise p-afară și i le-am băgat la loc și i-am legat burta cu o otreapă, o cîrpă ce-o aveam eu de undeva, i-am legat burta să nu mai sîngereze așa, se umpluse patul de sînge și l-am învelit cu o pătură, o scoartă de mă învăleam eu cu ea, că se plîngea săracu de frig, tremura tot. Era vară și o zăpușeală... da lui îi era frig, tremura, săracu. Iar el se uita mai mereu în colțul ăla, uite aici, lîngă sobă. Zicea către mine că uite-l și eu mă uitam și nu vedeam nimic, și el iar zicea uite-l, dar nu ierea nimeni acolo-șa în locul de-mi arăta el, nu ierea nimeni acilea în casă, în afară de noi doi, da el mereu îmi arăta și zicea:
“Uite-l, îl vezi? Mereu îmi zicea că așa o să sfîrșesc și rînjea ca acu, așa rînjea tot timpul, io eram stăpînul lui, io îi porunceam, dar el rînjea la mine, făcea tot ce-l puneam să facă, da el rînjea mereu, adică-și rîdea de mine. Că el mereu a știut că așa se vor sfîrși toate și poate chiar el le-a aranjat să se sfîrșească așa”.
Ãstea erau vorbele bietului Mopsu și se uita mereu în colțul ăla, așa zicea, dar eu nu vedeam nimica și el se enerva pe mine și mă suduia că sunt prost zicea, uită-te bine, trebuie să-l vezi, dar eu nimic, nu vedeam și pace, dac-ar fi fost tac-tu aici, Manolo, el ar fi văzut îngerul, dar tu ești o stîrpitură, așa-mi zicea, da io nu mă supăram pe iel, că vorbea durerea și chinul din el, asta vorbea, nu mă supăram, mai ales că-l vorbea frumos pe tata, cu el ar fi dorit Mosul să vorbească de fapt, cu tata, nu știa că el se dusese, plecase la drepți și mă lăsase pe mine aici, în locul lui. Nu știa bietul Mopsul, nu știa.
Atunci mi-a zis prima dată cuvîntul ăla ciudat, că dacă nu l-ar fi repetat de atîtea ori nici nu l-aș fi băgat la cap, ar fi intrat p-o ureche ș-ar fi ieșit pe aialaltă. Da el o ținea una și bună cu grimoaru lui, să nu mă întrebi că ce-i aia că nici io n-am prea priceput. Un fel de carte veche, sau cam așa ceva, n-am înțeles nici eu prea bine, că Mopsul abia dacă mai șoptea, bolborosea și sîngele deja începuse să-i iasă pe gură, se înroșea pe la colțul buzelor. Acu, povestea de ți-o spun nu știu dacă ea chiar așa a fost, sau doar așa am înțeles-o io din ce șoptea, înainte de a muri, bietul Mopsul. Oricum, ce să-ți zic, ăsta se înhăitase cu unul cît a stat el la bulău, cu unul Sefer. Sefer ăsta era viețaș, adică ierea condamnat pe viață. În fine, Mopsul îl salvase pe ăla de la ceva, sau așa ceva, oricum, ăla căpătase încredere în el. Și cum Sefer ăsta era cam bătrîn și singur, că nu îl aștepta nimeni afară, poate că i s-a părut că Mopsul ar fi putut să fie copilul pe care viața nu i-l dăduse, nu știu. Oricum, a căpătat încredere în ăsta și, fiindcă Sefer ăsta a murit în pîrnaie, înainte să crape, îmi povestea Mopsul, i-a zis că-i lasă o comoară. Mopsul n-a rîs atunci, că n-a vrut să-l supere pe bătrîn și nici nu se cădea să rîdă cînd ăla își trăgea sufletul să moară, da a crezut că ie o toană de muribund și n-a crezut neam în ce-i zicea ăla cu limbă de moarte. Dup-aia, cînd s-a liberat însă, și-a adus iar aminte de ce-i zisese Sefer ăsta cu care se avusese bine la bulău. Și-a adus aminte și, mai mult în amintirea ăluia bătrîn, s-a dus și a săpat acolo unde-i zisese ăla că a îngropat grimoaru. A săpat și... ce să vezi? A dat de o cărțoaie, o vechitură, o ruptură. Carte îi trebuia lui, lu Mopsu? Iel nici să citească nu știa bine. Da fiindcă era ultimul lucru rămas de la prietenul lui de bulău, Sefer, a luat-o cu el, a păstrat-o adică, aruncată undeva prin cămăruța lui. Apoi a uitat de ea și și-a adus aminte abia cînd a făcut ăia de la Miliție o percheziție, a făcut la toți și a răscolit și cămăruța lui, căuta ăia valută, da la el n-a găsit, da l-a întrebat ce e cu cărțoiu ăla, s-a apucat de citit, și a rîs ăia, milițienii, da după ce a plecat ei, Mopsu s-a apucat să buchisească pe carte, mai mult pe litere, mai ales că nu înțelegea nimica. Buchisea și-și sugea degetul și-și chinuia mintea să înțeleagă cuvintele ălea ciudate de-i ieșea pe gură, pînă cînd, din senin, s-a trezit cu ăla lîngă el. Atunci a albit în cap, așa mi-a zis Mopsu horcăind colea-șa, în pat, atunci i-a albit tot părul din cap, cînd l-a văzut p-ăla apărînd lîngă el, ca picat din cer, fix în cămăruța lui. Ierea așa, cam de vr-un metru și juma, îmi soptea mie Mopsul, cu sîngele deja scurgîndu-se pe la colțul gurii, era mic, cu un cap mare și rotund, ca de copil și cu aripile ălea mari cu care-și acoperea goliciunea. Așa mi-a povestit că era îngerul ăla de răsărise în cămăruța lui și care rînjea la el în timp ce-i întindea, în palma dreaptă, cîteva inele de aur. Da Mopsul nu iera în stare să le ia, le-a lăsat îngerul pe masă și, tot așa, rînjind, a dispărut. Cînd și-a mai revenit, Mopsul s-a dus și le-a încercat, le-a pipăit, le-a strîns și în dinți să se convingă dacă visează au ba. Și nu visa, aurul era acolo, pe masa lui, un pumn de inele de aur. Apoi, în altă seară în care iar l-a împins necuratul să buchisească din carte, iar a venit îngerul și, tot așa, rînjind, i-a lăsat un pumn de gologani. Așa a făcut Mopsul legătura între cartea asta de-i zice grimoar și îngerul de-i lăsa lui aur și gologani. Așa a făcut legătura. Mare lucru n-a mai putut bietul Mopsul să-mi zică, atunci, în noaptea aia în care tremura în miezul verii în vîrful patului ăsta care se umpluse de sînge, mare lucru n-a mai apucat să-mi zică, că deja îl bușise sîngele pe gură și horcăia săracul și trăgea să moară. N-a mai apucat să-mi zică mare lucru, da nici nu mai era cine știe ce de povestit, că puteai să-ți dai seama și singur ce urmase. Că de acolo venise bogăția lui și faima și lingușeala ălora care se gudurau pe lîngă el și toate celelalte și tot de aici venea că apoi l-au umflat gaborii și l-au băgat în anghetă și chiar horcăiala lui de acum și sufletul ce ieșea din trupul lui odată cu sîngele ce înroșise tot patul tot de acolo plecau, de la cartea aia veche de-i zicea grimoar și pe care i-o lăsase cu limbă de moarte prietenul lui de bulău Sefer. Uite-așa e puiule viața, un lucru mic, de nimic, îți schimbă toată viața, o cărțoaie veche și nefolositoare, uite că făcuse un al om din bietul Mopsu, chit că el abia știa să deslușească literele, că nu avea decît patru clase primare și ălea făcute..., tot așa e și cu cleanul ăsta, Regele Clenilor, el zice acum că toate sunt ca înainte, nu știe ce va să vină pentru el, aproape a și uitat cu ce lăcomie a mușcat din dopul ăla de plută ce îi păruse lui atît de gustos, dar se dovedise o biață bucată de lemn de plută, el zice, în mintea lui de pește, că nu s-a schimbat nimic, habar nu are că de fapt totul s-a schimbat pentru el și că dopul ăla era un semn pe care el nu l-a înțeles. Tot așa și Mopsul, a înțeles ce era de înțeles prea tîrziu, atunci cînd, horcăind acilea în patul ăsta, a închis ochii pentru totdeauna. Iar el, Regele Clenilor, cînd se va simți ridicat din apă și nu va mai avea aer și va căsca degeaba gura cu buza în care i se va fi înfipt acul undiței mele, abia atunci își va aminti de dopul de plută, dar pentru el va fi prea tîrziu. Ehe, puiule, dar ce-ți zic eu ție, că tu nu poți înțelege, că ești doar un plod. Da nici dac-ai fi mare, poate că n-ai pricepe, că e mulți oamenii care trăiește cu ochii închiși toată viața și abia cînd trage să moară deschide și ei ochii, da e prea tîrziu, că le trage moartea oblonul iar peste ochi. Ehe...
-Dar ce pățise el, Mopsul, ce pățise de era rănit? întrebă șoptit copilul.
-Prea bine nu știu nici eu, că n-a prea mai apucat să-mi zică. Da din ce am înțeles eu, cică era acolo, în camera unde-l bătuse și-l anchetase pe el gaborii, era acolo-șa un pervaz de tablă care, nu știu de ce, era ascuțit tare, că se tăiase unul din milițieni. Se tăiase la mina și apoi, înjurînd, își vărsase supărarea bătîndu-l încă o data pe bietul Mopsul, da ăsta, Mopsul, bagase la cap, chiar așa, stîlcit de bătaie și, odată, cînd l-au pierdut ăștia din vedere un pic, el s-a repezit cu burta în pervazul ăsta, că doar asta mai voia, să moară, să scape odată de toate. D-a n-a murit, vezi bine, doar i s-a despicat burta și i-a ieșit mațele afară și s-a speriat gaborii, că ei nu voia să moară ăla acolo-șa, în anchetă. L-a luat într-o pătură și l-a dus de acolo și l-a aruncat la groapa de gunoi, să moară acolo, să se crează că l-a tăiat careva din bagabonții cu care bea el și acolo l-am găsit eu și l-am adus aici, în coliba mea, să moară și el ca un om, cu lumînare la cap și cu un suflet de om lîngă el, să aibă și pe el cine să-l plîngă. Așa a fost puiule, cam asta-i.
-Bine, și cartea? Grimoarul? Nu ți-a zis unde-i cartea? șopti din nou copilul, puțin dezamăgit.
-Cartea... aha, cartea. Ba bine că mi-a spus. Doar mie mi-a spus, așa zicea Mopsul. În anchetă n-a suflat nici un cuvînt. Nimic. Da mie mi-a spus unde-a îngropat-o, mi-a spus. Da nu asta era important, altceva mi-a spus, a șoptit mereu, pînă a murit. Să o cauți, zicea, să o cauți, și eu îmi duceam urechea lîngă buzele lui, că abia se mai auzeam ce spune, dar el repeta mereu doar asta, că să o caut, să o caut.
-Cartea, să cauți cartea, nu?
-Da de unde, puiule, nu de carte era vorba, nu la ea se gîndea bietul Mopsul acum cînd își dădea sufletul. Nu, el săracu avea o fată, copilul lui, pe ea voia să o caut. Vezi tu, ea săraca numai pe el îl avea, tatăl ei, că mumă-sa murise, săraca, la naștere. Și Mopsul avusese mereu grijă de ea, chiar și cînd mai intra la bulău, făcea ce făcea și o ajuta și pe ea cu cîte ceva, nu știu cum făcea asta. Da atunci, odată cu grimoaru ăsta, tot ca peștele ăsta de care-ți zisei, uitase de tot. Intrase într-o viață nouă, devenise altcineva, era prințul acum și Mopsul cel Mare și altele d-ăstea, uitase ce fusese înainte, își uitase viața și cu ea, uitase și de copilul lui, fata lui, îngerul lui. Uitase sau vrusese să lase totul în urmă, nu știu, dar vezi, chestiile ăstea nu sunt așa de simple. Uite, abia acum, cînd viața abia mai pîlpîia în el, așa cum pîlpîia lumînarea ce-o pusesem la capul patului, abia acum își adusese aminte Mopsul de ea, de fata lui și durerea pierderii ei era mai mare decît durerea ce-i despica pîntecele și mai mare chiar decît durerea desprinderii sufletului de trup, dar bietul Mopsul nu mai avea lacrimi să plîngă, nici sînge nu mai avea, nici suflu nu mai avea și doar mișca buzele, dar nimic nu mai ieșea dintre ele, atîta doar că eu știam ce vrea să zică, s-o caut adică.
-Și ai găsit-o, ai găsit-o pe fată?
-Dar cum dragule, sigur c-am găsit-o. Nu am avut răgaz pînă n-am găsit-o. Că era păcat să n-o caut și să n-o găsesc, că asta fusese ultima dorință a unui suflet ce-mi murise în brațe. Nu se putea. Am căutat-o și am găsit-o puiule, dar era prea tîrziu. Am găsit-o în cimitirul de lîngă pădure, cimitirul săracilor, am găsit-o acolo, într-o margine. Un mormînt mititel, numai buruieni și o cruce mică de lemn, cu numele ei scris pe ea. Atît. I-am aprins o lumînare pentru ea și una pentru Mopsul și am stat, acolo-șa, printre buruienile de pe mormîntul ei, pînă au ars și s-au stins amîndouă lumînările. Asta-i.
-Bine, și cartea?
-Cartea... și ea tot în pămînt. Vezi tu, două comori a avut Mopsul, doi îngeri și amîndoi în pămînt și nimeni nici măcar nu știe unde sunt îngropati, așa cum nici unde putrezește trupul lui nu știe nimeni. Doar eu, dar eu n-am să spun la nimeni. Că toate sunt de fapt îngropate în mine ca în pămînt, și nu are rost să le mai dezgroape nimeni, că de ce ar mai face-o, că ce-a fost a fost și nimeni nu mai poate să schimbe. Așa o să fie și cu cleanul, Regele Clenilor, după ce noi îl vom prinde, nimeni nu va mai ști de el și un alt clean îi va lua locul și tot așa mereu.