Înoată. Înoată și se gândește. Se gândește și dă apele la o parte, ca pe niște opreliști. Ar fi vrut să se jupoaie de gânduri, ca de niște părți cornoase ieșite prin piele. Numai că apa este așa de prietenoasă, așa de înțelegătoare. Te lasă să faci cum vrei. Nimeni nu ar fi ajutat-o să înainteze, să treacă, să uite... Alunecă, mai ușoară cu câteva necazuri...
Totuși, mai aveau ceva în comun. Copiii. Singurul lucru bun pe care îl făcuseră împreună. Orice separație totală ar fi fost imposibilă.
De azi, fiecare cu banii lui. Gata. Stai, omule, că nu e chiar așa. Mai avem lucruri de dus până la capăt. Nu. Nici pomeneală. Mereu ai făcut ce ai vrut tu, acum e rândul meu! Stai că nu înțeleg. Vrei să spui că am cheltuit aiurea?! Toți banii au intrat în casă și au ieșit pentru casă: întreținere, impozite, leasing, mâncare, navetă, școală și altele. Nicio distracție!
Înoată și își amintește. Câte valuri! S-o înghită... numai că, de câte ori venea furtuna, un comandant ieșea din ea, dădea ordine, alerga pe punte, chema pe ton ferm toți acei oameni necunoscuți vorbind limbi diverse, dar cunoscând limbajul mării, să o redreseze, să o mențină deasupra. În viață. Ajungea pe țărm. Intemperia se potolea. Dar, situația asta nu ținea prea mult. Ea nu auzise de uragane. Ea le trăise. Trecuse prin burghiul lor. Prin amestecul lor. În viața ei. Avea un gol interior interminabil. Își pierduse echilibrul. Se contorsionase. Se descompusese în nenumăratele euri, aceste particule care scăpau de sub control când o forță externă acționa îndelungat. Se pierduse de sine. Centrifugal.
Înoată și frământă apele. Se frământă. Cum ar putea renunța la tot ce făcuse prin eforturi, prin sentimente?! Fără să-i pară rău. Conform unuia dintre principiile sale: să procedeze în așa fel încât să nu regrete nimic din ceea ce ar fi făcut vreodată.
Plecase departe de satul natal. De părinți. Aproape că nu mai cunoștea pe nimeni din partea locului. Părăsise totul de dragul omului ei. Pătimise până să ridice o casă, să-și crească băiatul și fata. Salariile de bugetari nu completau necesitățile vârstei, pregătirii, existenței în genere. De câte ori se ivea ocazia, lucra în particular. Traduceri, tehnoredactări, predarea unor cursuri de specialitate... Apoi, încerca să rezolve unele lucruri manual, în casă, fără să plătească serviciile respective. A făcut croitorie, tricotaj, lasetă, goblen. Mă rog, diverse. I-a îmbrăcat pe toți ai casei din mâinile ei. Uneori, la cerere, mai lucra și pentru prietene, cunoștințe. Mai ieșea un ban. Era chiar necesar. Nu s-a dat niciodată înapoi de la muncă. Orice se ivea, era binevenit. Așa își căpătase respectul și încrederea tuturor. Era căutată și consultată în diferite probleme. În fine, este poveste lungă... Și acum, toate astea să se se ducă pe apa sâmbetei?!
Toată construcția acestei vieți era amenințată să se dărâme. De ce această instabilitate?! Nu se putea stăvili prăvălirea?! Cum să mai acționeze? Ce să mai scornească? Cui să se adreseze? Să o știe lumea?! Era cel mai cumplit lucru ce i se putea întâmpla.
Nu, nu, nu! Trebuie să-i vorbesc. Trebuie să-l fac să înțeleagă. Că rătăcește. Este în derivă. Și trage totul la fund. S.o.s. Vas de croazieră în pericol!
Înoată și temerile par să se domolească la fiecare mișcare de brațe, cu fiecare gură de inspirație. Pe lângă ea, necunoscuți, încolo, încoace. Se aude clipocitul. Apa te simte. Zumzăie. Te ajută să aluneci. Te ridică la suprafață.
Avuseseră o nuntă ca-n povești. Trei zile. Cu lăutari adevărați. La țară. Tradiții. Lume neprefăcută. Colegii de facultate veniseră aproape toți. De departe. Cu trenul până în capitala de județ, pe urmă, luaseră o cursă spre sat. Înghesuiți printre cei care făceau naveta zilnic. Nu știa cum or fi încăput. Pe drum, pregătiseră un repertoriu muzical deosebit. Le cântaseră în fața porții de se mirau sătenii. Își puseseră mâinile în șold și dădeau, aprobativ, din cap. Femeile cu baticurile cele mai înflorate. Bărbații cu pălăriile cele bune. Fetele cu flori în păr, flăcăii primeniți ca de sărbătoare.
Au mers pe ulițe cu trăsura cu cai. Alaiul în chiote. Bradul împodobit. Ploștile cu vin. Prosoapele cu râuri petrecute pe după șold. Pâinea miresei cât roata carului. Mulți încă își amintesc. Obiceiurile. Oamenii. Chipul lor luminos. Pe care nu se mai cunoșteau brazdele traiului. Nu în acele momente. Știau să muncească și știau să se distreze. Erau sobri. Mai și glumeau. Știau și greul, dar și bucuria. Își răsplăteau singuri asprimea, trudirea. Prin clipe de relaxare și voie bună. Oricât de nemulțumiți de viață, simțeau nevoia să dea ghes simțămintelor lor. Erau plini de viață. Știau să răspundă necesităților sufletului. Bunătate și înțelepciune țărănească. A rămas doar poza de grup. Zâmbete și soare!
Iese. În timp ce-și pune halatul, privește forfota din cuva albastră. Mirosul de clor floral impregnat în tot corpul îi amintește unde se află. Privește insistent. Apele...
Dus-întors. Bazinul este plin de gânduri.

(10 feb. 2013)