agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1961 .



Braconaj in Delta
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [PadureaLetea ]

2013-04-04  | [This text should be read in romana]    | 



BRACONAJ ÎN DELTA




Cu noaptea-n cap, încălțat cu opinci din piele de mistreț, cu „ciulci” (un fel de ciorapi cauciucați prin care nu trece apa), îmbrăcat cu un cojoc, am plecat la vânătoare cu încă trei braconieri, cinci câini, având drept arme niște țepoaie pe care localnicii le denumeau „pică” și niște topoare. Plecasem pentru că se terminaseră proviziile, dar și ca să „evadez”, să înghit acest drog alb al iernii în Deltă, să pot îndura mai ușor despărțirea de Anisia…
Însoțitorii mei erau Pașu, un puștan bălan, plin de pistrui, mereu încruntat, cu privirea tăioasă și albastră ca gheața dimineții, care fugise de la toate școlile, neputând trăi decât ca o sălbăticiune a Deltei, Șlura, de douăzeci și șapte de ani, care făcuse șapte ani de pușcărie, nu știu de ce, și Chirică, om care trăise din braconaj patruzeci de ani și căruia doctorii îi implantaseră o tijă de metal în mâna dreaptă, pe care i-o fracturaseră niște lipoveni într-o încăierare în baltă, fiind prins că fura piei de enoți, bizami și vidre din colibele acestora, într-o noapte cu ani în urmă.
Prinse sub tălpi, purtam „buzlugi”- niște gheare de oțel făcute de fierarii din sat, care se înfigeau în gheață, să nu alunecăm. Era o dimineață din cale-afară de mizerabilă, friguroasă, cu fuioare cenușii de zăpadă care ne învălătuceau pretutindeni șuierând ca niște șerpi, aproape orbindu-ne.
Drumul începu cu un șir de gârle „linse de ger”, ca niște lame de cuțit, dezghețate totuși pe la coturi, unde curenți de apă învolburată spărgeau necontenit crusta care se forma. Aici trecurăm mai departe în niște bărci, care erau așezate pe sub sălciile cu rădăcinile pe jumătate ieșite din maluri, arătând ca niște caracatițe uriașe cu brațele încremenite și încâlcite. Apoi intrarăm în marile arene ale amfiteatrelor – care erau ghiolurile. Cerul se făcu senin ca safirul deschis, cu un diamant ce strălucea din răsărit, ca briliantul din inelul unei eclipse ce abia trecuse. Zăpada era oprită în troiene scânteietoare, ca niște curcubee de omăt în zidurile înalte de stuf, din malurile ghiolului. Dar, pe mijlocul lacului, gheața de un cot era oglindă în care se reflectau întocmai oamenii cu căciulile din mioarce, sania și câinii care lătrau arțăgoși spre stolurile de lebede amorțite sau rațele cu gâtul roșu. În aceste vremuri, ținuturile acestea erau populate de braconieri, ca niște piețe civice. Mai tot cătunul se muta pe ghioluri!
Unii umblau călări pe cai albi cu potcoave meșteșugite ca să nu alunece, alții în sănii de lemn trase de roibi focoși ce treceau pe lângă noi în galop, iar alții chiar pe patine primitive, din niște papuci de lemn cu șine, înarmați cu ghioage țintuite, așteptând la copci vidrele, în timp ce alții, cu niște cârlige, pândeau știucile pline de icre, ca să iasă să ia puțin aer și să le înhațe.
Noi am trecut salutând această mulțime și urându-le la toți, după obiceiul locului „C..t în traistă!”, după care am cotit-o pe niște canale mai neumblate și înzăpezite încât trebuia să ne facem drum tăind cu topoarele crengile de sălcii ca să putem înainta. În unele locuri, însoțitorii mei tăiau gheața groasă de la gura vintirelor și talienelor, după care se asigurau că nu e nimeni prin apropiere. După ce oboseau sau se prefăceau că obosesc, îmi dădeau și mie toporul și loveam la rândul meu, mai mult ca un complice, ca să le dovedesc încrederea, opintindu-mă de parcă aș fi dărâmat un stejar din care săreau așchii. Apoi, tovarășii mei scoteau „colicii” (țepoaie înfipte adânc în mâlul gârlei ca să nu fie plasele cu pește luate pe fundul apei), desfăcură cu meșteșug nodurile făcute de fiecare braconier în felul său ca să le recunoască, furară știucile, șalăii, lăsară bibanii și restul plevuștei, încărcară prada în rucsacuri, făcură nodurile identice ca înainte, mai șterseră urmele cât se putu și plecarăm. Gerul se înăspri încât aveam fețele dure, neclintite, ca niște măști, neputând nici să articulăm clar cuvintele, scoțând niște mugete nearticulate. Ca să se mai dezmorțească, tovarășii mei sorbiră dintr-o sticlă cu spirt medicinal, marca „Satelit” și pornirăm mai departe. După alte gârle dădurăm peste niște grămezi cu sute și sute de lebede moarte. Acestea se adunaseră în cârduri ca să se încălzească și să se apere de gerul nopții. Enoții le atacaseră și multe dintre ele aveau câte o gaură mare în piept –carnea puțină, căci erau slăbite de ger și foame, fusese aproape în întregime devorată de jivinele nopții.Pe lângă aceasta, multe din ele aveau penele jumulite de oameni, care făceau acasă perne și plăpumi deosebit de moi și călduroase. Viscolul începu și șuieratul lui parcă jupuia și el aceste mormane de păsări. Stoluri de ciori încă se îngrămădeau, împinse de crivăț să rupă cu ghearele carnea și sângele acelea înghețate. Câinii noștri s-au năpustit arțăgoși asupra lor, gonindu-le, sărind în sus și lătrând întărâtați. Mergeam fără să schimbăm o vorbă – și așa, cu greu ne-am fi putut auzi din cauza vuietului vântului dinspre nord. Fluieratul a pustietate al viforului contrasta cu larma de azi-dimineață de pe ghioluri, cât ieșise soarele. Vremea se schimbase brusc. Prietenii mei mergeau înainte și „pipăiau” gheața cu niște toiege anume făcute – după sunet știau întotdeauna unde e mai groasă și ce greutate ține într-un loc sau altul, avertizându-mă uneori pe unde să trec. După încă o gârlă ce se lărgea tot mai mult, ajunserăm la o colibă de stuf, la un mal. Acest așezământ improvizat avea formă triunghiulară și arăta ca un acoperiș pus de-a dreptul pe pământ și era de mirare că crivățul nu-l smulge și nu-l răsucește prin văzduh ca pe o frunză, căci tremura, zbârnâia și cânta necontenit ca niște aripi imense de lebădă. Mi-a venit în minte că nu putea fi mai călduros decât cuștile câinilor din sat, făcute dintr-un maldăr de stuf în formă de con, legat în partea de sus cu un fir de papură!
Adăpostul acesta nu avea ușă. Intrarea era astupată cu un mănunchi de stuf pe care trebuia să-l dăm laoparte ca să ajungem înăuntru pe brânci. Gândul mă purta spre vremuri imemoriale, spre igluri!
Înăuntrul acestei vizuini l-am găsit pe moș Vladimir, tatăl lui Șlura, cel care nu voia cu nici un chip să se strămute în sat. Avea șaptezeci de ani. Capul alungit și argintiu, cu fruntea teșită, mică, cu ochii spălăciți, albicioși, aducea cu o știucă sărată și uscată. Moș Vladimir stătea acolo la loc de cinste, pe un pat de lemn cu saltea umplută cu otavă; noi trebuia să dormim pe jos, pe niște grămezi de papură uscată de verde.
După ce Șlura ne puse pe noi martori mincinoși că peștele adus nu era furat, bătrânul prepară după o rețetă străveche borșul pescăresc, în timp ce Șlura bătu icrele în străchini de pământ. Mâncarea fu pregătită la o plită care era mereu înroșită, căci focul de sălcii, frasin de baltă și stejar era întreținut fără oprire, zi și noapte, ca în peșterile de pe vremuri în care se adăposteau gintele… Moș Vladimir scoase niște rachiu tare, din care trăsei și eu un gât, cu ceilalți la rând și ne ospătarăm ca niște tâlhari, pe vremuri! Pentru că mai aveam o parte din după-amiază, pornirăm la vânătoare. Moș Vladimir ne indică în care direcție s-o luăm.
Înaintam cu greu prin hățișuri, pe cărările făcute de fiare prin lanurile nesfârșite de stufărișuri, cărând săniile mai mult pe sus. Din loc în loc erau piei de mistreți aruncate, sau chiar gligani bătrâni, uciși și abandonați, din pricina mirosului lor caracteristic pe care unii nu-l sufereau, ori schelete de vaci sau de cai.
Mai departe, ca să ajungem la bârlogul fiarelor, trebui să facem noi cărări, îndoind cu genunchiul stuful ca sticla. Efortul acesta istovitor îmi făcea bine, durerea despărțirii de Anisia, deși prezentă, era surdă, domoală. După vreo două ceasuri de umblat pe cărări nemaicălcate de la începuturile lumii, câinii se repeziră amușinând, oprindu-se nesiguri, amușinând în direcția vântului, apoi lătrând îndrăciți înspre un anumit loc de dinaintea noastră. Ne încordarăm și ciulirăm și noi urechile într-acolo și grăbirăm pasul. Într-adevăr, câinii dădură ocol unui mistreț, care culcase stuful pe o rază de zece pași, încercând să scape, fornăind, dând năvală în altă direcție, unde câinii se repezeau să nu scape, împingându-l spre noi. În învălmășeală, cu o smucitură scurtă a râtului, cu unul dintre colții lui ca briciul, atinse burta unui câine mai curajos și mai întărâtat, care se repezi sărind asupra lui. Câinele se rostogoli înapoi, covrig de durere, scâncind ca un copil. O clipă văzui măruntaiele din burta câinelui, inima bătându-i, plămânii mișcându-se și un șuvoi de sânge. Șlura făcu un salt înainte și înfipse cu dibăcie pica în gâtul fiarei din care începu să gâlgâie în spume sângele. Din guițăturile asurzitoare ale animalului se putea ghici siguranța că-și va învinge dușmanul. Îl împinse pe Șlura înapoi, cu pica înfiptă în grumaz, până când omul se împiedică și căzu. Dar nu apucă să-l sfârtece pe om, că ceilalți săriră deodată cu topoarele și le înfipseră în jivina sălbatică, în timp ce câinii se năpustiră din toate părțile rupând cu dinții burta și scoțându-i mațele afară,sfâșiindu-i boașele ori beregata animalului care fornăia, răsucindu-se cu toți deodată, fiind gata să scape. Șlura însă se ridicase între timp și sărise cu amândouă picioarele chiar deasupra fiarei care se zvârcolea, scoțând țipete amenințătoare, stridente, nemaiauzite, ca la-nceputul lumii. Atât de sfârtecat și cu atâtea arme înfipte în el, mistrețul reuși să împingă toată acea grămadă de câini și oameni, gata să fugă. Șlura îl țintui cu securea în frunte, după ce-și cumpăni o clipită lovitura fatală. Abia atunci fiara scoase un țipăt blând, ca un miel înjunghiat, fără nicio speranță. Șlura se repezi, stropit de sânge și de creierul animalului, se șterse cu mâneca, luă în brațe câinele rănit și spuse:
- Mă duc să-l cos, faceți ce-a mai rămas!
Avea lacrimi în colțul ochilor, pentru câinele credincios și plin de curaj, care-și dădea viața! Plecă în grabă spre coliba care se afla cam la cincisprezece kilometri de acest loc. Noi, cei rămași, jupuirăm prada, aruncarăm pielea, Chirică îl despică și azvârli măruntaiele ca câini, vârârăm carnea în sacii pe care-i legarăm de sănii. Să fi fost aproape două sute de chile. Transportul până la gârla de lângă colibă a fost un adevărat calvar. Eram înhămați și ne opinteam din răsputeri. Săniile mereu se răsturnau prin cocicani și trebuia să legăm iar sacii cu funiile înghețate și se însera și nu de puține ori trebui să cărăm pe umeri acea povară! Dar, din nou, truda aceasta de vită înjugată mă amorțea, plecarea Anisiei avea parcă alte dimensiuni, „de dureri, pe care însă, le simțeam, ca-n vis, pe toate”, estompate, mult mai puțin tragice, cum ar fi spus poetul. Mă desfătam cu voluptatea acestei sleiri, așa de aproape de uitare.
Ajunserăm în sfârșit pe gheața limpede a gârlei, unde săniile păreau niște fulgi. Se făcu seară de-a binelea, ieșiră ciorchini de stele printre crengile tremurătoare ale sălciilor, din vița sălbatică atârnată pe boltă, până peste coliba bătrânului.
Mie mi se încredință să sparg cu toporul o copcă din care scosei o ciutură de apă pentru făcut mâncare. Întețiră focul. Bătrânul puse la foc un ceaun de carne, preparând-o cu cimbru și busuioc, pe care la urmă o tăvăli în mujdei de usturoi, iar rachiul tare ne aprinse sângele în vine ca focul în acea seară. Se făcuse târziu și moș Vladimir începu să depene amintiri din viața lui sălbatică de la marginea lumii… Despre un câine de vânătoare al lui, de demult, care prinsese atâtea vidre și enoți, încât el putuse, cu banii câștigați pe pieile lor să facă nunți la două fete în sat și să-i cumpere casă lui Șlura. Despre cum își pusese el viața în primejdie pentru acest câine care alunecase într-un ochi de apă și fiind gheața subțire și lucioasă, câinele nu avea de ce să se apuce cu ghearele, să iasă. Atunci, moș Vladimir își legase brâul de mijloc și de o salcie și coborâse în apa rece în toiul iernii, încât îi amorțiseră mâinile și picioarele, gata să-i înghețe sângele și să i se oprească inima în loc. Dar, până la urmă, reușise să urce cu câinele în brațe pe mal și să dea foc la stuful din jur să se dezmorțească și să-și usuce hainele. Când îmbătrânise, acel câine fusese culcat în pat ca oamenii, hrănit cu lingura și când murise îl plânse toată familia și-i puseră și cruce, ca la oameni.
Apoi, moș Vladimir începu să ne povestească despre „vârlani”, un fel de tâlhari de drumul mare pe care-i căuta potera în zadar, deoarece erau ascunși prin aceste locuri, neumblate de picior de om, ale Deltei. Doi dintre aceștia au furat într-o noapte, cu o barcă, două surori. Le-au dus la un adăpost tăinuit din mijlocul bălții. Tâlharii împingeau prin mlaștini plauri plutitori ca să ajungă la acel adăpost, după care ascundeau plaurii în locuri știute de ei. Dar într-o zi, când ei erau plecați după jafuri, una din fete reușise să anunțe un vânător care se apropiase de locul acela, dezvăluind taina ajungerii acolo. Când apăruse potera noaptea, în apropierea colibei, ei, înțelegând că au fost trădați, le-au împușcat pe amândouă surori. Unul fusese și el ucis, dar ceilalti reușisera să scape, aruncându-se în fundul mocirlei, cu o trestie în gură, rămânând acolo mai multe zile. Într-o seară, cel care scăpase, avusese îndrăzneala să vină la cârciuma lui Grecu, din sat… Băuse și făcuse pariu că se va dezarma și nimeni nu va avea curajul să se atingă de el. Până venea potera a doua zi, el va fi de mult dispărut! Și-a rezemat flinta și pistoalele de perete și, într-adevăr, nimeni n-a avut curajul sa-l înfrunte. Apoi a mers și s-a culcat la o vădană din sat. Dar, fratele surorilor ucise, care aflase de venirea lui, în cârdășie cu văduva la care și el umbla, întră noaptea și-l lovi cu o bâtă-n cap, apoi îl legă fedeleș ca să-l predea jandarmilor dimineața. Când veniră oamenii legii, vârlanul era rece!
Se făcu noaptea târziu. Ceilalți, ostoiți, adormiseră. Știau toate poveștile bătrânului. Dar eu, nu încetai să-l ispitesc cu tot felul de întrebări. Moș Vladimir, care nu avea somn, mai turnă dintr-o ploscă din rachiul tare, îmi dădu și mie și, înviorat și înveselit că mai găsise un nou ascultător, începu să-mi depene viața lui, ca o poezie de frumoasă…
După colectivizare, el refuzase să mai locuiască în sat. Rămăsese în coliba lui de la marginea stelelor… Îi lăsaseră comuniștii doar barca tocită, doar vâslele roase de apă. Mâinile îi erau ca două liane uscate. Numai Dumnezeu și fiarele ajungeau până în sihăstria lui! Învățase să buchisească în armată și „rumegase” în fiecare zi câte un psalm. Psaltirea și o icoană le avea de o viată în colibă. În momentele grele de singurătate ale iernii în colibă, repeta la nesfârșit stihul isihast învățat pe vremuri de la un preot evadat din lagărul de exterminare comunistă de la Periprava. Acesta ajunsese până la coliba lui, unde îl tăinuise și hrănise o vreme. Dar preotul îi dăduse în schimb ceva mai de preț decât pâinea și peștește: taina de veacuri a unei rugăciuni isihaste! Era încredințat că această rugăciune îl va apăra și caraliii ori jandarmii nu-l vor prinde niciodată! Dar nu mai era ca pe vremea vârlanilor! Timpurile se schimbaseră! Cerul Deltei uruia de elicoptere care îl căutau și noaptea cu farurile, Delta era înțesată de soldați, pădurea la fel, nu putea avea scăpare! După paisprezece zile fusese ciuruit în scorbura unei sălcii cioplite pe dinăuntru, în care se ascunsese ca un șarpe plutind în speranța că îl vor duce curenții în Dunăre și apoi mai departe! Dar salcia li se păruse suspectă și trăseseră. Din ea țâșnise sânge! Apa se înroșise. Însă moș Vladimir primise DARUL! Și îl repetase întreaga viață în pustia lui din marginea lumii!
Bătrânul cunoștea ora exactă după rotirea stelelor. Uneori, turiștii care trăgeau la coliba lui, își potriveau ceasurile după mersul stelelor ori după țipătul păsărilor de noapte sau după florile care-și deschideau corolele întotdeauna la ore fixe!
Bătrânul cunoștea drumurile ascunse ale vidrelor, enoților, mistreților, locul unde fiarele își aveau bârlogul –după mirosul și forma excrementelor și urmelor labelor acestora, știa zilele în care se puteau pescui știucile, crapii, șalăii după culoarea apei, fazele lunii… Bătrânul însemna pe tulpina unei sălcii cât creștea și cât scădea apa în diferite anotimpuri! Tot acolo cresta semne ciudate, socotindu-și zilele, lunile, anii și zilele sfinților, cu câte o cruce în loc de linie –acea salcie bătrână era calendarul său de o viață!...
Dar se încurca în socoteala banilor!... Prin coliba lui de stuf trecea crivățul și acum, făcând-o să cânte ca niște mari aripi de lebădă…
Iar eu, ascultându-l, uitasem de plecarea Anisiei… Felinarul atârnat de grindă se clătina neincetat, legănat de vântul ce pătrundea în colibă. Câinele rănit și cusut scâncea în patul bătrânului, care-l mângâia din când în când… Deasupra maldărului de stuf care întruchipa un fel de ușă a adăpostului, se putea vedea Steaua Ciobanului, care vestea apropierea dimineții. Tovarășii mei de vânătoare sforăiau acoperiți cu piei de animale, printre ei se tolăniseră și câinii sănătoși ca să se încălzească unul de altul, om și animal!... Bătrânul vâna după trebuință, dar și îngrijea sălbăticiunile, ca pe singurii lui prieteni! Dădea de mâncare cucuvelelor ori lebedelor din jurul colibei, hrănea șacalii care se apropiau, schelălăind de foame, de adăpostul lui… Tăia copci ca să respire peștii, fără să-i prindă!... Văzuse atâtea lebede ucise de fiare, de oameni și ger, încât, dac-ar fi fost adevărat că aceste păsări cântă înainte de a muri, ar fi trebuit să fie despărțit de lumea din sat prin ziduri nevăzute din cântece de lebădă… Bătrânul îi ura pe cei care băteau în cuie pe tulpina copacilor puii de vulpe, ca aceștia să chelălăie, iar sălbăticiunile mame să vină să-și apere puii, iar oamenii să le-mpuște… Bătrânul îi ura pe cei care înfigeau un fel de tridente în crapii care veneau să-și depună icrele în apele mici și calde… Moș Vladimir le spunea oamenilor să iubească natura ca pe Dumnezeu!... Deoarece natura și Dumnezeu aveau grijă de ei toți… În iernile grele crivățul îi smulge acoperișul acestei colibe, răsucindu-l ca pe o frunză în vânt, dar el mai are alături încă o colibă, mai mică decât aceasta, numai cât un mormânt –unde pot supraviețui, cu pește uscat, până în primăvară, el și câinii… Cât de puțin îi trebuie omului să trăiască! După cât de multe lucruri inutile se trudește omul pe pământ! …
Niște topografi care fotografiaseră Delta din elicopter s-au pogorât pe grindacul lui iar bătrânul a recunoscut pe hărți toată constelația de ghioluri și tot păienjenișul de canale și gârle și hazmacurile pădurii, dându-le vechile denumiri, ale oamenilor care le descoperiseră prima dată sau trăiseră în acele locuri, reînviind numele acestora, de mult uitate… Moș Vladimir avea credințe ciudate… el spunea că în fiecare copac sau piatră sălășluiesc sufletele oamenilor de mult dispăruți… și că el cunoaște de la aceștia ceasul morții lui…Totuși el iubea oamenii, îi vedea rar și i se făcea dor de ei… La hramul satului mergea cu daruri, viței sacrificați de pe grindacul lui, pește sărat din toate speciile pentru făcut „malasolcă”…, ori miere sălbatică adunată de el din pădurea Lethea, special pentru acest eveniment…
Bătrânul tot boscorodea rumegându-și neîncetat amintirile. Se făcuse dimineață, dar afară era tot întuneric și vâjâia un vânt rece și tăios. La o palmă de unde eram eu, un morman de zăpadă, chiar într-un colț al colibei, se încăpățâna să nu se topească, în ciuda faptului că toată noaptea trosnise focul din stejar uscat. Viscolul șuiera înfigându-și colții în colibă, înăuntru simțeam că-mi crapă măselele-n gură de ger. O pasăre de noapte țipă afară, un câine se ridică de lângă mine și se repezi afară în noapte pe lângă maldărul de stuf ce închipuia ușa, lătrând bezmetic atât spre buhă cât și la gheața care pârâia îndelung pe gârlă, semn că gerul se întețea. Dulăul se întoarse rece ca un sloi și se băgă între noi. Afară văzusem în treacăt, ziua, un motan încremenit ca un bibelou: se rătăcise seara pe afară din pricina câinelui care mârâia la el și nu intrase în colibă, înghețase de parcă era viu, cu ochii larg deschiși și coada înfoiată. Moș Vladimir bătuse javra cu un toiag. Bătrânul nu avea somn, spunea singur povești vântului, pufăia în pipă, punea mereu lemne pe foc, ungea cu gălbenele și aloe rana câinelui rănit și blestema cântecul păsărilor de noapte, căci se temea să nu prevestească moartea câinelui. Poate că și gândul la Anisia mă făcuse să nu ațipesc până dimineața.
Dimineața era așa de rece, de parcă-mi băga cineva un cuțit în șira spinării. De fapt, toți se treziră devreme, cu dinții clănțănind. Peste noapte mai căzuseră doi godaci în capcanele întinse de bătrân nu departe de colibă. I-am jupuit și pe aceștia și i-am vârât în saci. Până în sat aveam de străbătut patruzeci de kilometri cu o greutate de peste două sute de chile. Pe unde era gheață, săniile parcă zburau, dar când treceam prin troiene, șinele se înfundau în zăpadă până la grătarul de lemn, iar unde erau ochiuri de apă pe la coturi, treceam poverile în bărci. Eu eram înhămat cu Șlura la una din sănii, iar ceilalți la cealaltă. Mă opinteam ca un animal de povară care nu mai judeca altceva decât că trebuie să tragă. Funia îmi intra în umăr până la sânge. Dar tot mai simțeam durerea despărțirii în suflet. N-am făcut decât un mic popas în mijlocul zilei când am prăjit bucăți de șuncă sărată în țepoaie, la flacăra stufului și am tăiat cu toporul niște „pahare” în gheața pe care stăteam, de unde am băut apă. Niciodată apa nu mi s-a părut mai bună, mai dulce și mai răcoroasă. Apoi iar ne-am pus hamurile pe grumazuri. Începu din nou să ningă cu fulgi mari și pufoși. Funiile îmi intrară în gât. Trăgeam. Prin ninsoare. Nu mai știu nimic altceva. Probabil că o parte a creierului dormea, de atâta oboseală și nesomn, și numai o parte mai era trează, cea care îmi coordona mișcările de tracțiune. Întrarăm pe ultima gârlă care ducea spre sat. Crengile sălciilor îmi intrau în ochi: se întuneca de-a binelea, nici stele nu mai erau. Șlura tăie un maldăr de stuf pe care-l aprinse ca pe o torță, luminând drumul. Visam, în timp ce mergeam. Apoi călcam în câte o hârtoapă și mă trezeam. Mi se părea că sunt în iad, pedepsit să trag de hățurile înghețate, înfipte în umerii amorțiți, fără odihnă. Nu mai simțeam durere, mă trezi flacăra lui Șlura, gata să-mi ardă fața.
În sfârșit, la marginea satului, împărțeala era, după obicei „cât puteam să car în spinare”. Amicii mei puneau hălci de carne înghețată în sacul din spatele meu, până când vedeau că mă clatin comic și îmi tremurau picioarele de greutate. Când se convingeau că nu pot să car mai mult, îmi strângeau mâna și-mi urau „Noapte bună!”, după care ei se risipeau în alte direcții spre casele lor. Abia m-am târât până acasă cu ultimile puteri. Nu lăsam povara jos, deoarece n-aș fi putut s-o mai ridic singur. După o astfel de vânătoare, de regulă mă-mbolnăveam și trebuia să stau o săptămâna să-mi revin, în timp ce tovarășii mei, după o zi-două de „beție”, odihnindu-se pe „lejanca” încinsă- un fel de sobă de lut, așezată orizontal, ca un pat, plecau iar, complet refăcuți.
Eu nu putui închide ochii în prima noapte: aprinsei o lampă- iar nu era curent. Deschisei toate ușile și cercetai: casa era goală. Nimeni și nimic. Doar vântul vuia pe afară. Lăsasem sacul de carne în tindă unde avea să se dezghețe încetul cu încetul până a doua zi, lăsând o pată mare de sânge pe spoiala de lut. Insomnii. Revederea unei case pustii îmi trezi o durere mai vie ca niciodată!...


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!