Tsair (Revoluționar) s-a născut la Mecca (Makka) pe 14 februarie 1945, chiar în ziua când s-au întâlnit președintele Franklin Delano Roosevelt și regele Abd al Aziz Ibn Saud pe cuirasatul «USS Quincy», staționat pe lacul Marele Bitter din Canalul de Suez. El avea să afle mult mai târziu că, atunci, americanii și saudiții au semnat un tratat valabil o jumătate de secol, care va marca decisiv nu numai viața lui, dar și a popoarelor din Orientul Mijlociu.
Bițrul (Petrol) Makkani (Meccanul), tatăl lui Tsair, a fost un musulman profund practicant, care și-a venerat atât de mult Profetul, încât s-a hotărât să îl imite în cât mai multe privințe. «Muhammad este Trimisul lui Allah și Bițrul este discipolul lui Muhammad» îi plăcea lui Bițrul să spună oricui era dispus să asculte. Astfel, în ramadan, luna postului negru din zori până la apusul soarelui, el se rădea pe cap și își lăsa barbă. De asemenea, el s-a hotărât să nu țină seama de actul obligatoriu din Coran, surata 4, versetul 3, care limitează numărul soțiilor la patru («Este permis să te însori de două, trei sau patru ori, cu femeile care vă plac.»), în funcție de capacitatea de a întreține menajul și puterea de a îndeplini obligațiile conjugale. El a avut falsa impresie că L-a imitat pe Profetul Muhammad, Care în cei 62 ani de viață (20 aprilie 570 - 8 iunie 632) a avut 13 consoarte: Khadija, Suad, Aișa, Hafsa, Zainab, Um Salama Hind, Zainab, Juairia, Um Habiba Ramla, Safia, Maimuna, Maria. Dintre aceste 13 soții, Muhammad a păstrat nouă în același timp pentru motive explicate în detaliu de specialiștii islamiști. Apropo de acest subiect, este de notat faptul că aceste femei nu sunt obișnuite, lor le este interzis de a se recăsători cu cuneva după Profet; de asemenea, nimeni nu le poate lua de soție, în conformitate cu surata 33, versetul 53, din Coran. («Voi nu trebuie să faceți rău Trimisului lui Allah, nici să vă însurați cu soțiile lui după El; acesta ar fi, în viziunea lui Allah, un păcat enorm.»)
În punerea în practică a aceastei dorințe, Bițrul și-a dat seama că va întâmpina mari dificultăți legate, mai ales, de coincidența numelui, a vârstei și a virginității viitoarelor soții. De exemplu, cea mai mică soție, Aișa, a avut la căsătoria cu Profetul doar nouă ani, așa cum scrie în «Hadiț» (culegere de texte cu vorbele Profetului) cu numărul 114: «Aișa a spus: "Aveam șase ani când Profetul s-a logodit cu mine și nouă ani când a avut relații conjugale efective cu mine"». De asemenea, Kadija, cea mai în vârstă, a avut la căsătorie 40 ani, ceea ce lui Bițrul, nu prea îi convenea, lui plăcându-i, în general, «carnea fragedă». Un alt gen de problemă greu de surmontat i se părea faptul că Mariam a fost din mamă grecoaică și tată copt egiptean, precum și din cauza Safiei, care provenea din părinți evrei. În plus, mai apărea chestiunea că, în afară de Aișa, toate celelalte soții ale Profetului nu au fost virgine, fiind divorțate sau văduve, ca în cazul Khadijei, care a avut doi soți decedați la scurt timp unul după altul. Cum să găsești femei care să satisfacă toate aceste criterii? «Trebuie o revoluție» («Ilzam tsaura»)! mai avea el o altă vorbă, dar moștenită de la tatăl său, pe care o folosea ori de câte ori se găsea într-o dilemă. După cugetări îndelungate, Bițrul a simplificat radical lucrurile, viitoarele lui soții trebuind să fie virgine și cu vârste cuprinse între 6 ani, ca Aișa, și maxim 29 ani, ca Um Salama Hind.
Pentru a-și duce la îndeplinire mărețul proiect de viață, Bițrul a dărâmat casa părintească și a construit o vilă cu patru etaje, nu departe de Moscheea Sacră («Masjid al Haram»), în mijlocul căreia se găsește celebrul Cub, unde vin în pelerinaj milioane de musulmani din întreaga lume. Edificiul haremului a fost ingenios proiectat, fiind prevăzut cu 12 dormitoare micuțe, câte unul pentru fiecare soție. Aceste încăperi aveau o ferestruică zăbrelită, amplasată imediat sub tavan, astfel încât nimeni de pe stradă să nu poată privi în casă. Mobilierul era format dintr-un pat matrimonial, o măsuță, două scaune, o servantă cu oglindă și un dulap pentru haine. Conform tradiției, Bițrul petrecea noaptea în dormitorul lângă a cărui ușă își lăsa pantofii când venea acasă. «Sunt prea focoase, o să le tai clitorisul, așa cum fac, în special, malienii și sudanezii» se gândea el, nu de puține ori. Mai avea un birou de lucru cu un pat, unde se culca seara devreme când se simțea prea obosit pentru a face față provocărilor tinerelor lui soții, care își dădeau toată silința să devină favorite, satisfăcându-i în exces toate poftele, până dimineața. Pentru copii au fost rezervate două dormitoare comune, unul pentru fete și unul pentru băieți. Peste dalele reci, de gresie se așeza un covor persan, deosebit de gros, pe care, pentru a nu se ajunge la murdărirea lui prea rapidă, se pășea numai cu picioarele goale, papucii rămânând în hol. Pe latura de lângă ușă a celor două camere se amplasase câte o masă lungă, joasă, lipită de perete, cu perne pe post de taburet, iar pe cealaltă latură un dulap pentru haine. Într-un colț se înălța, până aproape de tavan, stiva de saltele umplute cu un amestec de câlți și iarbă, care se întindeau seara, direct pe covor. La parter se găseau bucătăria, sufrageria, cămara, spălătoria, o duzină de băi și încă una de grupuri sanitare. Bucătăria a fost concepută cu dimensiuni imense, cât să încapă toate soțiile. Sufrageria a fost proiectată pentru un șir de 12 mese rotunde, joase, la nivelul genunchilor, fiecare fiind înconjurată de șase taburete cubice, din piele, umplute cu același amestec textil ca al saltelelor. Spălătoria era dotată cu minimul necesar pentru spălatul manual al rufelor. Băile erau concepute în stilul celor turcești, cu câte un robinet la înălțimea genunchilor, sub care se găsea o găleată. Fiecare grup sanitar cuprindea așa-numitul WC turcesc, o chiuvetă și o oglindă. Singurul element de lux din clădire era în sufragerie, unde podeaua era din sticlă groasă, sub care se amenajase un acvariu cu mulți stâlpi de rezistență, bine luminat, numeroșii pești exotici creând motive ornamentale în continuă mișcare, o idee extravagantă a arhitectului, care a fost acceptată în ciuda costurilor suplimentare enorme. În loc de acoperiș, vila avea o terasă pardosită cu dale de fresie, mărginită de un zid înalt de statura unui om, păvază împotriva privirilor indiscrete.
Punerea în aplicare a acestui proiect matrimonial a fost începută de Bițrul la vârsta de 15 ani, când a rămas orfan. El s-a născut la Hofuf, principala localitate din imensa oază Al Hasa din nord-estul deșertului Rub al Khali, în ziua de 23 septembrie 1925, cu exact opt ani înainte ca Abd Al Aziz Ibn Saud, după ce a unit triburile din cea mai mare parte a peninsulei Arabiei, a devenit regele Arabiei Saudite. Printre beduinii din această oază există credința că la nașterea unui copil, unul dintre bătrâni va muri în noaptea următoare. Þajir (Negustor) Makkani, tatăl lui Bițrul, era un bărbat negricios, de înălțime medie, mușchiulos, cu burtă respectabilă, ușor chel, dar, în compensație, păros pe piept până la baza gâtului, ochi negri, vioi, buze umede , ca unse cu grăsime. El avea o turmă de cămile și transporta, în special, arme de la Jeddah la Dahran, în sens invers tranzitului de praf de pușcă efectuat de strămoșii lui, care îl aduceau în secolul al XII – lea din China și îl vindeau în Europa Occidentală. Arabii, preocupați prea mult cu fundamentele religiei, nu și-au bătut capul să producă praful de pușcă, așa cum au procedat vest-europenii, rămânând la stadiul de simpli transportatori, înapoiați tehnologic, cu toate consecințele pe plan economic, social, cultural etc. Fiind mai mult plecat pe drumurile caravanelor, Þajir a avut timp să se însoare doar o dată, cu Khașiia (Umila), femeie masivă, cu sânii mari, șolduri late, păr drept, negru ca pana corbului, față plată, cu pomeți bine conturați, ochi verzi, mari, a mirare, nas rotund, buze groase, ten alb, de lapte. Și-a cumpărat un teren la Mecca, în apropiere de Moscheea Sacră. Acolo a ridicat o căsuță din lut bătut cu un dormitor și o bucătărie. Grupul sanitar era afară, într-un umbrar din scânduri lipit de peretele din spatele locuinței, prevăzut cu o hazna. Din casă se ieșea direct în nisipul străzii. Acolo a petrecut Bițrul primii ani ai copilăriei, în umbra Moscheii Sfinte. Îi plăcea să se amestece, din curiozitate, printre pelerini, bărbați și femei, ușor de recunoscut, fără pantaloni sau fuste, acoperiți de la umeri până la genunchi de un veșmânt lipsit de cusături, confecționat din două bucăți de pânză albă, fără mâneci, încălțați cu sandale, să le privească gesturile, să-i asculte vorbind diferite dialecte arabe sau limbi străine și, chiar, să-i miroase, pentru că unii utilizau parfumuri scumpe. De Sărbătoarea Sacrificiului («Aid al Adha»), denumită și Sărbătoarea cea Mare («Aid al Kabir»), care începe în ziua a zecea a lunii pelerinajului («dzu al hijja»), când fiecare pelerin sacrifică un berbec, în toată Mecca se răspândea un iz puturos de carne prea tare friptă și de păr ars, la fiecare pas se risca o entorsă de gleznă, călcând din neatenție pe vreunul din sutele de mii de capete de berbec lăsate de izbeliște, iar behăiturile speriate ale animalelor încă nesacrificate și cele de durere ale celor cu beregata în curs de tăiere formau un fond sonor dantesc pentru apelurilor la rugăciune ale muezinilor din vârful minaretelor.
Deoarece regele Abd al Aziz Ibn Saud, de frica unor revolte, care s-ar fi putut transforma în război civil, a interzis tranzitul cu arme, veniturile lui Þajir Makkani au scăzut drastic. De aceea, el s-a retras cu Bițrul și Khașiia de la Mecca la Hafsa, unde moștenise o fermă, de fapt un teren plat, întins până la orizont, nici el nu îi știa exact suprafața, acoperit parțial de nisip, situat la marginea oazei. Acolo, Þajir își trimitea cămilele să pască rarele smocuri de iarbă îngălbenită și pâlcuri de arbuști plini de țepi ale deșertului. Șeful turmei era Baiir (Cămiloi), un cămiloi alb, imens, care avea grijă ca dis-de-dimineața să ducă cele 12 cămile pe teren și să se întoarcă cu ele pe înserat. Atunci, Bițrul le adăpa la o fântână a fermei și le dădea un tain de cereale. După aceea, Khașiia mulgea puținul lapte de cămilă, în total câțiva litri, dar foarte gras. Trebuia să se poarte delicat, să nu bruscheze ugerul animalelor, deoarece, la cel mai mic geamăt de durere, Baiir sărea în apărarea haremului său, rânjind amenințător și, chiar, scuipând o flegmă albă, vâscoasă, așa de precis și într-o cantitate atât de mare încât îi acoperea fața tinerei femei. Nu aveau o casă, dormeau în cort.
Familia Makkani ducea un trai la limita subzistenței. «Trebuie o revoluție»!, se gândea mai în toate zilele Þajir, până când au venit niște indivizi străini, vorbitori de limba engleză, însoțiți de câțiva saudiți, care au solicitat acordul să înstaleze o sondă petrolieră de explorare în terenul fermei. În schimb, ei ofereau 1000 de dolari pe lună, o sumă imensă în acele vremuri. Þajir a mulțumit lui Allah pentru această pleașcă neașteptată și a semnat actele imediat. Viața familiei s-a schimbat mult în bine. Au scăpat de cort, ridicând în nici jumătate de an o casă din piatră albicioasă, adusă tocmai de la Muntele Taurului («Jabal al Þauar»), situat la sud de Mecca, la circa 100 kilometri depărtare. Acoperișul – se putea altfel? – a fost realizat din țiglă smălțuită verde, culoarea islamului. Pentru cămile s-a construit un staul din bârne rotunde, lăcuite, rezistente, din trunchiuri de cedru aduse tocmai din Liban. Singurul nemulțumit era Baiir, deoarece îl deranja prezența sondorilor pe terenul fermei, pe care îl considera teritoriul lui. Într-o zi cămiloiul s-a apropiat curios de sondă, dar Payingwell (Sondărentabilă), șeful de șantier, cu cască albă de protecție, spre deosebire de ceilalți care aveau căști albastre, s-a urcat la volanul unui camion și a început să-l urmărească pe Baiir. Când a fost ajuns din urmă, străinul l-a lovit de mai multe ori pe cocoașă cu un baston de cauciuc. Cămiloiul a primit loviturile în tăcere, privindu-l pe neavenit drept în ochi pentru a-i memora înfățișarea. Un gând visceral de răzbunare l-a cuprins, mai ales că momentul lui de umilință a fost observat și de haremul lui de cămile. Când este atins, orgoliul cămiloilor în fața haremului este tot atât de mare ca și al stăpânilor beduini. Nu degeaba există proverbul arab: «Cîinele stăpânului, stăpân» («Kalb al saiid, saiid»). Zilnic, de la distanță, urmărea tot ce se întâmpla pe șantier. Odată a văzut că posesorul căștii albe s-a îndepărtat de grup și s-a întins pe nisip la umbra unui arbust uscat, fără scoarță, împietrit, cu lemnul sablat de furtunile deșertului. Baiir a înțeles imediat că a venit momentul lui. A pornit într-un galop nebun și, până să se dezmeticească sondorii, a ajuns la arbust și s-a lăsat cu greabănul pe pieptul omului adormit, modul cămilelor de a ucide prin strivire. Payingwell a început să strige și subalternii lui i-au sărit în ajutor, alungând cămiloiul. Șeful a fost dus de urgență la un spital din Dammam, unde s-a constat că a avut noroc, alegându-se doar cu patru coaste rupte. În urma acestui incident Baiir a fost închis în țarc definitiv, osândă acceptată în sinea lui de Baiir, fiind mulțumit că l-a omorât pe cel care îl dezonorase în fața haremului. După trei luni, Payingwell s-a vindecat și s-a întors pe șantier. Baiir l-a văzut și, de ciudă că dușmanul lui de moarte era încă în viață, nu a suportat situația și s-a sinucis, lovindu-se cu capul de pereții staulului. Pentru toată suflarea Makkani, pierderea cămiloiului a însemnat o grea lovitură, ca și cum ar fi murit un membru al familiei. De aceea, l-au îngropat ca pe un musulman, cu ochii spre Mecca.
După circa un an, sondorii au descoperit că sub terenul fermei există o pungă de petrol legată de zăcământul Gauar, cel mai mare zăcământ de petrol din lume, cu o rezervă inițială de 89 miliarde de barili. Străinii au venit să cumpere terenul pentru care au oferit zece milioane de dolari. Þajir a negociat la sânge, după opinia lui din acea vreme, obținând 50 milioane de dolari. I-au rămas doar casa și curtea – o jumătate de hectar. Lunar, el se ducea la bancă să ridice dobânda în riali, care erau atât de mulți, încât obișnuia să meargă cu un sac. Þajir ar fi putut să negocieze mai bine, concesionând terenul și să obțină contravaloarea unor procente din producția de petrol extrasă. Însă, el nu s-a gândit, la vremea aceea, că petrolul va deveni atât de scump, aur negru.
La scurt timp după vânzarea terenului Þajir s-a hotărât să plece cu toată familia la Mecca pentru a lua o decizie în privința casei pe care o părăsise cu mulți ani în urmă. Era în perioada pelerinajului mare («al hija») și toate hotelurile erau ocupate. Mulți pelerini dormeau în miile de corturile amenajate de autorități. Încă mai numeroși erau cei care își petreceau nopțile sub cerul liber. Într-o zi, Þajir și Khașiia ieșiseră la cumpărături într-o piață de zarzavaturi, care umplea toată dimineața carosabilul unei străzi din apropierea Moscheii Sacre. O puternică furtună de nisip, fără mari semne prevestitoare, a stârnit în sute de mii de pelerini dorința de a ajunge cât mai repede într-un adăpost, transformată într-o mișcare necontrolată, un tsunami uman. În scurtă vreme, oamenii mai firavi cădeau, fiind călcați de cei mai robuști. Într-o oră s-au înregistrat mii de victime, printre care Þajir și Khașiia, prinși pe stradă de puhoiul ucigător. Bițrul se afla acasă, dormea. Þipetele de groază ale pelerinilor l-au trezit. A avut inspirația să nu iasă din casă. Și-a dat seama de moartea părinților lui abia a doua zi, când orice speranță să-i vadă întorși acasă s-a risipit. A început să-i caute pe străzi. Furtuna de nisip se oprise. Priveliștea era ireală, de coșmar, de sfârșitul lumii. A avut norocul să-și vadă părinții înainte să-i ia cioclii, care se grăbeau să îngroape cadavrele nu mai târziu în a doua zi după deces. Primul lui gând a fost să-i fericească deoarece, conform tradiției, orice om decedat în timpul pelerinajului la Mecca, ajunge în paradis indiferent de faptele lui anterioare, dar să îi și compătimească, pentru că părinții lui oricum ar fi intrat în rai, deoarece ei au respectat cu mare strictețe Coranul. Mie, și-a mai spus Bițrul într-un moment meditativ de excepție, Coranul mi se pare tare greu de respectat, mai ales în reglementările privind femeile și alcoolul, de aceea, pentru a intra în paradis, voi veni aici, să mă las călcat de pelerini!
Bițrul devenise un adolescent deosebit de bogat, în calitate de unic moștenitor al lui Þajir. În plus, era chipeș, cu piele ciocolatie, păr negru ușor ondulat, ochi verzi, moșteniți de la Khașiia, dar mai închiși la culoare. Orfan fiind, pentru a nu se plictisi, și-a propus să-și caute un grup care să-i aparțină și de care să aparțină. Așa a început «revoluția» din viața lui, însurându-se cu femei tinere, cât mai multe, urmând exemplul atât de ispititor pentru bărbați al profetului Muhammad. Pe toate le-a adus în casa din Mecca. Prima soție a fost Khadija, o copilă meccană în vârstă de 12 ani, dar atât de bine dezvoltată, încât părea majoră. Părinții ei aveau câteva magazine de îmbrăcăminte la Mecca, ceea ce însemna că provenea dintr-o familie bogată. Bițrul a cumpărat-o cu «salariul de onoare» («farida»), de fapt o «vitrină de aur» («zujaji al dzahab»), adică o pereche de cercei, un colier, zece brățări pe fiecare mână și o centură, în total cinci kilograme de metal prețios, care să-i asigure femeii traiul tot restul vieții, în caz de divorț. Nunta a fost fastuoasă, tradițională și a durat opt zile: ziua mutării («nahar al țanqil»), ziua ornării («nahar al zina»), numită și ziua saltelei («nahar al firs»), ziua dimineții («nahar al sabah»), prima zi după dimineață («nahar aul sabah»), a doua zi după dimineață («nahar ițani sabah»), a treia zi după dimineață («nahar țalaț sabah»), a patra zi după dimineață («nahar rabaa sabah»), a cincea zi după dimineață («nahar khamis sabah»). În ziua mutării, Bițrul a închiriat o casă, denumită în această ocazie casa distracției («dar al salua»), vecină casei lui, denumită casa nunții («dar al ors»). În a doua zi s-a pregătit patul din camera nupțială din casa lui Bițrul. De asemenea, au avut loc trei ritualuri: înfoierea coafurii («țaqbab»), complimentarea mirelui («gharma aala al uris fil șlia») și noaptea intrării («laila al dukhul»). Primul ritual s-a petrecut în casa părinților Khadijei, când s-a purificat mireasa, prin spălare de șapte ori, după care se i s-a făcut o coafură înfoiată, peste care s-a pus o năframă albă, brodată. Al doilea ritual a cuprins purificarea mirelui și complimentarea lui de către prieteni. Ritualul al treilea a avut loc după apusul soarelui, când mireasa cu vălul pe față, însoțită de părinți, a intrat în casa mirelui. Apoi a venit Bițrul, îmbrăcat într-un burnus alb. În camera nupțială, unul dintre cele 12 dormitoare, i s-a permis Khadijei să-și ridice voalul și, astfel, cei doi s-au privit pentru prima oară. Bițrul a văzut, cum ar descrie autorul anonim al celor «1001 de nopți», un chip frumos ca luna plină când răsare, cu ochi babilonici, adică magici, avându-se în vedere că Babilonul a fost centrul magiei din lumea arabă. A urmat un ospăț de basm, demn de un milionar în dolari, doar că a lipsit alcoolul. Mirii au fost duși pe sus, în niște jilțuri purtate pe umeri de către nuntași până în sufragerie, unde s-a făcut un tur al meselor. În noaptea aceea Khadija a dormit în camera nupțială, iar Bițrul în casa vecină. A doua zi dimineața mirele a rămas în casa vecină cu prietenii și abia la prânz a venit în propria lui casă, unde iar s-a organizat un ospăț cu nuntașii.
La sfârșitul zilei, mirii au intrat în camera nupțială pentru a avea prima lor relație conjugală. Khadija stătea în picioare la marginea patului, nu-și găsea locul, când a auzit: «Dezbracă-te!» Febril, ea a executat rapid ordinul, supunerea oarbă față de soț fiind întipărită de generații în subconștientul musulmanelor. Nu știa unde să-și pună veșmintele și le strângea în brațe, acoperindu-și instinctiv goliciunea. «Pune hainele pe masă!» a scos-o Bițrul, pe un ton ușor enervat, din blocajul mintal. Copila, tremurând mai tare, a revenit la marginea patului, dar, spre surpriza neplăcută a tânărului mire, ținând la piept o păpușă din cârpe, pe care o adusese ascunsă în geantă. Bițrul i-a smuls brutal păpușa și, fără explicații, a aruncat-o sub pat, scăpând printre dinți: «Blestemată să-ți fie mă-ta» («Ilan umak»)! – înjurătură maximă admisă la arabi, cele mai dure incubând datoria celui înjurat de a-i tăia beragata, ca la berbeci, celui care l-a agresat verbal. Apoi, văzând în toată splendoarea un corp mlădiu ca de leoaică tânără, cu sânii ca două jumătăți de portocală, numai buni de prins în gură, s-a mai calmat, spunându-și că merită până la ultimul bănuț cheltuiala făcută de el cu salariul de onoare al fetei. Amândoi erau abia intrați în pubertate, fără experiență în ceea ce urmau să facă în patul matrimonial. Cel mai nervos era mirele, deoarece trebuia să conducă întreaga suită de operații cât mai repede posibil, în timp ce nuntașii așteptau nerăbdători ca să le fie arătați pantalonii lui de pijama pătați de sânge, dovada virginității miresei, dar și a priceperii lui în ale procreării. Bițrul nu se simțea bărbat și intrase într-un cerc vicios, neputința lui îl enerva tot mai tare, fapt ce se răsfrângea negativ în demersul lui. S-a năpustit peste fată, orbește, dar penetrarea îi era îngreunată, în plus, de virginitate. Timpul se scurgea în defavoarea lor și Bițrul a dorit să vadă de aproape organul impenetrabil, așezându-se, instinctiv, în poziția «69», acoperind, involuntar, fața miresei cu bărbăția lui. În timp ce încerca, în lipsa altei soluții, deflorarea cu degetul, el a simțit cum, vertiginos, îi crește virilitatea deoarece Khadija, și ea în căutarea unei ieșiri rapide din impas, începuse, instinctiv, sex oral. Cu degetul pătat deja de sânge, Bițrul și-a dat seama că a devenit stăpân pe situație și, grăbit – fierul se bate cât este cald! - a schimbat tactica, a revenit la prima poziție, astfel că – Allah este mare! - pantalonii lui de pijama au căpătat, în sfârșit, amprenta mult râvnită. Imediat a urmat momentul «pantalonii» («al sirual»), în care mirele, cu mândrie, a arătat nuntașilor din sufragerie dovada... Onoarea miresei fusese salvată, cât și a mirelui.
După peripețiile primei căsătorii, Bițrul s-a gândit la o altă «revoluție»: să nu mai organizeze nici o nuntă tradițională la celelalte 11 căsătorii. La vârsta majoratului avea deja patru soții, toate din Arabia Saudită. Era tot mai detașat, nu mai participa afectiv la evenimentele din numeroasa lui familie. Nici nașterile copiilor nu-l îl mai emoționau. Toată ziua stătea în cafenele, iar seara își lăsa papucii la nimereală, în dreptul unei uși. Femeia îl aștepta în pat cu picioarele desfăcute, conform dorinței lui exprese. El se urca în patul respectiv, se descărca egoist, în câteva minute, și apoi pleca în dormitorul lui. Într-o dimineață i-a mai venit o idee «revoluționară»: următoarele lui soții să provină din alte țări, de preferință, arabe.
Prima oară a plecat în Egiptul dominat de britanici, în plin război cu armata germană «Africa-Korps», condusă de Erwin Rommel, cantonată dincolo de frontiera vestică, în deșertul Libiei. Spre deosebire de Arabia Saudită, Egiptul avea o viață de noapte tumultoasă, mai ales în Cairo, unde un cartier întreg era format numai din bordeluri, în care soldații englezi aflați în permisie veneau să se distreze, cheltuind toată solda, ca și cum ar muri a doua zi. Era o perioadă de un farmec nebun, de trăiri bazate exclusiv pe instinctele speciei, cu autocenzura cortexului mult atenuată sub influența șampaniei și whisky-ului care curgeau în valuri într-o atmosferă asemănătoare cu cea din filmul «Casablanca», în care rolurile principale sunt interpretate de Ingrid Bergman și Humphrey Bogart. Celebra cântăreață Umm Kulțum, denumită și Steaua Sudului, apropiată a regelui Faruk I, tocmai își lansase melodia «Iubitul a redevenit tandru» («Rak al habib»), cântând prin numeroasele locaruri de noapte. Alături de britanici se distrau și bogații Egiptului, dar și cei din țările Golfului, plătind regește cu petrodolari. Regelui Faruk I îi convenea starea de război, faptul că asupra Egiptului era o ploaie de lire englezești, franci francezi și dolari americani, care atenua mult nemulțumirile populare. Acolo, Bițrul a descoperit alcoolul, de care a devenit dependent. «Eu respect doar versetul 43 al suratei 4, , din Coran, în care se precizează că nu trebuie să intrăm beți în moschei», argumenta el companionilor de pahar. Seară de seară intra în baruri, unde stătea până dimineața, iar ziua dormea la hotel. Toca banii în așa un hal, încât dobânda bancară nu îi mai ajungea, mai intra și în depozite. Într-o seară a descoperit o dansatoare, Filastiniia (Palestinianca), o musulmană născută în Ierusalim, al cărei buric mișcător l-a fascinat. O aducea în camera lui de la hotel și a constatat că îl costă mai mult decât dacă ar lua-o de soție. «Ce dacă nu este virgină? Khadija a fost măritată de două ori înainte de a deveni soția profetului Muhammad și nu a fost nicio problemă», își spunea el. Așa că, într-un moment profund bahic, și-a schimbat radical un amănunt al proiectul matrimonial: virginitatea nu va mai fi obligatorie. În consecință, Bițrul a dus-o pe Filistinia la casa lui din Mecca, spre marea ei plăcere de a fi în vecinătatea celui mai mare loc de pelerinaj musulman, dar și spre necazul celorlalte patru soții, care se gândeau că banii puțini pe care îi primeau de la soțul lor vor trebui să ajungă pentru o gură în plus. Luna de miere nu a durat decât o săptămână, Bițrul întorcându-se la Cairo pentru a-și lua doza de alcool și de distracții. Între timp, războiul se apropia de sfârșit, iar Filistiniia i-a adus lui Bițrul un fiu, al cărui nume, Tsair, era la modă în Orientul Mijlociu. Socialismul monopartinic stalinist seducea numeroși lideri politici din coloniile sau fostele colonii din Africa și Asia.
Tsair creștea într-un oraș care trăia exclusiv din turismul religios. Pelerinii veneau cu milioanele în luna pelerinajului, în restul anului numărul lor fiind de ordinul sutelor de mii. Învățase de mic ritualurile marelui și micului pelerinaj («omra»), care este simplificat și se poate face în orice parioadă a anului. La școala primară, timp de patru ani, a făcut 12 ore de religie pe săptămână în care a învățat modul de a face rugăciunea, precum și Coranul. Cu toate acestea, nu se obosea prea tare cu rugăciunile zilnice și când le făcea, spunea numai începutul, care este identic, fiind, de fapt, prima surată a Coranului: «În numele lui Allah cel Milos și Milostiv! / Slavă lui Allah, Stăpânul lumii! / Cel Milos și Milostiv! / Stăpânul Zilei de apoi! / Numai Þie ne rugăm și numai în Tine avem nădejde! / Călăuzește-ne pe noi pe calea cea dreaptă; / Calea celor care se bucură de mila Ta! Nu calea celor asupra cărora se varsă mânia Ta și nici calea celor rătăciți!». Le făcea, în special, când se plictisea prea tare în timpul orelor. Ieșea din clasă și mergea cu aer smerit la sala de rugăciune amenajată în incinta școlii, de unde nu mai ieșea cînd suna de recreație. Acasă viața era relativ veselă, găsind mereu pe cineva gata de joacă din duzina de surori și o alta de frați vitregi. Seara, înainte de culcare, se întindeau saltelele, care, pe măsură ce creștea numărul copiilor, deveneau tot mai apropiate, nerespectându-se distanța de intimitate. Discuțiile în grup aveau loc zilnic, astfel că din momentul în care copiii înțelegeau limbajul vorbit, auzeau totul despre sex de la frații lor mai mari. Nopțile tropicale călduroase, înghesuiala de pe saltele, numărul crescut de hormoni din corpurile tinere și lipsa unui tată, care să urmărească permanent comportamentul copiilor, constituiau factori favorizanți, astfel că în camera fraților aveau loc frecvent cele mai fanteziste experiențe sexuale. Nu de puține ori băieții se strecurau în camera surorilor, unde aveau loc toate perversiunile sexuale posibile, în afara celor care atingeau virginitatea.
Campionul acestui gen de activități era Tsair. De la vârstă fragedă, confirmând teoria psihologului american Eric Berne, care stipulează că scenariul de viață se conturează în jurul vârstei de șase ani, el își fixase ca obiectiv să aibă cât mai multe aventuri erotice cu persoane diferite, cu cel puțin 114, care este un număr sfânt, cel al suratelor Coranului. Mai târziu, când a învățat să socotească, Tsair a realizat că sfințenia acestui număr este întărită de faptul că derivă din suma altor numere sfinte: 12 – numărul sfânt al soțiilor Profetului Muhammad, 99 - numărul sfânt al epitetelor adresate în Coran lui Allah și 3 – de câte ori, în timpul pelerinajului, trebuie să arunce musulmanii pietre în dracii reprezentați de cei trei stâlpi din beton. Prin această descoperire din domeniul numeric el și-a uimit învățătorul, care l-a felicitat pentru inventivitatea și profunzimea gândirii lui. În același timp, fiind conștient de profanarea acestor numere sfinte, în teribilismul lui infantil și «revoluționar», Tsair și-a spus că el va intra totuși ăn paradis lăsându-sr călcat în picioare de pelerini la Meca, în timpul pelerinajului, când el va fi foarte bătrân. Cu acest scenariu de viață «bine» stabilit, Tsair a trecut la treabă, a început aventuri erotice cu cei mai apropiați - surorile și frații lui. Dacă tatăl lui și-a dorit un număr sfânt relativ mic, o duzină de soții, el și-a dorit ca viața să-i fie marcată de un număr sfânt mult mai mare, duzine și iar duzine de amante și amanți...
La 17 ani Tsair ajunsese să nu mai suporte atmosfera de acasă. Noaptea, cei 20 de frați și 20 de surori se înghesuiau ca sardelele în cutia de conserve, dormitoarele lor deveniseră neîncăpătoare. De aceea, mulți își luau saltelele și se culcau sub cerul liber, pe terasa de deasupra vilei, dacă nu ploua – fenomen extrem de rar, sau dacă nu se abătea vreo furtună de nisip, mult mai frecventă și atât de ostilă, încât îți vine să te ascunzi și în gaură de șarpe. Bițrul poposea tot mai rar acasă, iar banii lui nu mai ajungeau pentru un trai decent al numeroasei lui familii formate din zece mămici - patru saudite, o palestiniană, o marocancă, o algeriană, o tunisiană, o yemenită, o siriană, cu totul 50 persoane. Lipsurile materiale, rivalitatea legată de moștenirea averii tatălui estimată la circa 40 milioane de dolari, au făcut ca cei 40 de frați sau surori vitrege să înceapă să se urască între ei. Aproape nu era zi fără o ceartă sau chiar o scărmăneală. În plus, îi pierise apetitul sexual pentru frații sau surorile lui. De aceea, Tsair și-a spus vorba preluată de la bunicul și tatăl lui: «Trebuie o revoluție!». În consecință, el s-a hotărât să fugă de acasă, una dintre formele de inadaptare socială a tineretului, care se manifestă cu diferite grade de intensitate, începând cu exagerări ale insolenței și cinismului, trecând la mitomanie, fabulație, simularea de boli, continuând cu obsesii religioase sau sexuale, ajungându-se la fuga de acasă, la vagabondaj și terminând cu delicvența juvenilă, cum ar fi prostituția, hoția sau crima. Þinta lui a fost Cairo, unde spera să-l găsească pe tatăl lui și să-i ceară partea lui de moștenire, dar și locul în care prostituția era permisă în mod tacit de autoritățile republicane, nu ca în Arabia Saudită fundamentalistă, unde prostituatele erau condamnate la moarte prin lapidare, ca în Vechiul Testament.
Pentru început s-a deplasat nu prea departe, numai circa 60 de kilometri, la Jeddah, unde s-a angajat docher în port, pentru a face rost de bani de călătorie, pe de o parte, și de a deveni cetățean onorabil, cu pașaport, pe de altă parte. Îndeplinind cele două condiții, Tsair s-a îmbarcat pe un vapor cu destinația Suez. Printre pasageri se aflau și femei de toate vârstele, care se întorceau de la pelerinajul mic de la Mecca, unele chiar foarte tinere, care au atras atenția fugarului de acasă. De la Suez, tânărul saudit a luat un tren personal până la Cairo, care până la Ismailia urmează un traseu chiar pe malul vestic al Canalului de Suez. Vagoanele erau englezești, din perioada interbelică, cu uși spre peron la fiecare compartiment, la care banchetele erau din baghete de lemn. Trecerea trenului antrena nisipul dintre șine, care intra peste tot, chiar și în gura pasagerilor, trosnind între dinți. La un moment dat, Tsair a fost surprins să vadă pe geam tancuri, tunuri și mitraliere ale armatei egiptene, dispuse în poziții anormale, răsturnate.
- Aici sunt dune mișcătoare? a întrebat el, încercând o explicație.
- Nu, a răspuns în dialectul egiptean al limbii arabe un pasager, armamentul a rămas nemișcat, așa cum a rămas după războiul denumit «de șase zile», cuprins în perioada 5 – 10 iunie 1967, când armata israeliană a ocupat Pensinsula Sinai, astfel că linia frontului a ajuns la Canalul de Suez.
- Pe malul celălalt este Israelul?
Nimeni din compartiment nu a dorit să răspundă la această întrebare, de îndignare, ei nemaigăsind cuvinte potrivite. Aceast crâmpei de discuție l-a făcut pe Tsair să uite momentan de femei, să-i fiarbă în vene sângele pe jumătate palestinian.
Ajuns la Cairo, Tsair a intrat din bar în bar, doar-doar îl va găsi pe tatăl lui, dar demersul lui se poate compara cu a căuta un ac în carul cu fân, atât de multe și de pline cu occidentali, dar și cu egipteni, erau localurile de noapte. După câteva nopți începute în baruri cu vedere spre Nil și terminate cu aducerea unor prostituate în camera de hotel, teancul de dolari al lui Tsair scădea văzând cu ochii. Când situația a devenit critică și se gândea tot mai des să se întoarcă în Arabia Saudită, s-a întâlnit cu Irhabi (Terorist) un militant al Frontului de Eliberare a Palestinei, care recruta egipteni pentru acțiuni teroriste pe teritoriul Israelului. Tsair, în lipsă acută de bani și din spirit de aventură, a fost de acord, primind drept recompensă o mie de dolari, care să-i ajungă câteva săptămâni, până când se va organiza debarcarea lui pe teritoriul fâșiei Ghaza. La sfârșitul acțiunii urma să primească 50000 de dolari. I s-a pregătit un pașaport fals israelian prin care se atesta că s-a născut la Ierusalim. A plecat la Alexandria, unde a început să se pregătească pentru acțiuni teroriste. În fiecare dimineață mergea într-o casă conspirativă, unde, alături de alți recruți, făceau exerciții de forță și ascultau la un casetofon surate întregi din Coran, un fel de spălare a creierului de alte convingeri și atitudini. Scenariul de viață «114» devenise o simplă grupare de neuroni inhibați, cenzurați. Li se incuba dorința de a-și sacrifica viața, prin acte teroriste, pentru cauza formării unui stat palestinian În cadrul acțiunii era interzis să cadă vii în mâinile israelienilor. După-amiaza el și companionii în terorism învățau să navigheze pe o ambarcațiune mixtă cu motor, vele și, în plus, vâsle. După ce ajungeau departe, în larg, făceau exerciții de tragere cu pistoale mitralieră Kalașnikov în ținte denumite «evrei» («iehudin»), fixate pe balize.
Momentul plecării venise; în fâșia Ghaza se anunțase o ceață deasă și un vânt favorabil spre est. În portul din Alexandria, Tsair s-a urcat pe o ambarcațiune asemănătoare cu cea de antrenament, în care au intrat alți cinci militanți ai jihadului, toți cu pașapoarte false de israelieni. Au plecat imediat ce s-a înserat, pentru a ajunge la țărmul Fâșiei Ghaza pe întuneric. Nu aveau alt sistem de orientare decât busola. Înainte de a ajunge în apele teritoriale ale Israelului au oprit motorul și au întins velele pentru a fi detectați cât mai greu de radare. Ca să mărească viteza de înaintare ei trăgeau și la vâsle. Tsair respira aer sărat, răcoros, care îi stimula gândirea. În sufletul lui se instaurase teama de a muri, nemulțumirea că scenariul lui de viață - aventuri erotice cu cel puțin 114 persoane diferite – ar putea deveni irealizabil. Și era pe drumul cel bun, trecuse de jumătatea lui! Tresărea la cel mai mic zgomot, dar nu era decât clipocitul apei în contact cu vâslele. La un moment dat s-a auzit un motor. Toți s-au oprit din vâslit și cu pistoalele-mitralieră în mâini au așteptat înfrigurați confruntarea. Zgomotul motorului s-a îndepărtat și – Allah este mare! - alarma a fost falsă. Au lăsat armele și au reluat vâslitul cu disperarea celor condamnați la moarte. Se temeau de navele poliției de coastă israeliene. După o lungă perioadă de acalmie s-a auzit alt zgomot, de această dată urban, al familiarei sirene de ambulanță. «Pământ» («Ard»)! au strigat toți în cor, cu entuziasmul mateloților lui Cristofor Columb, când au văzut primul pescăruș după ce au traversat Oceanul Atlantic. Speranța se instaurase din nou în sufletul pasagerilor. Munca la vâsle a fost reluată cu mai multă râvnă. Þărmul era atât de aproape! Încă un zgomot, însă al unei ambarcațiuni. Au lăsat vâslitul și au pus mâna pe arme. Nu vedeau nimic și se bazau numai pe auz.
Zgomotul se auzea tot mai clar, devenise periculos, indicând o posibilă ciocnire și, dintr- dată, s-a produs... dezastrul! Ambarcațiunea militanților jihadului a fost lovită lateral și răsturnată aproape instantaneu de o navă al poliției de coastă israeliene, un accident de navigație datorat ceții. În acel moment, de scurtă durată, cât ai zice pește, Tsair a auzit bufnitura ciocnirii, a simțit o durere în brațul drept și apoi s-a trezit în apa rece, de luna februarie, din bazinul Levant al Mării Mediterane. «Aceștia sunt evrei! Salvați-vă prin fugă!» («Hadza iehudin! Saa ila al kharb bi-lharab»)! s-a auzit vocea unui companion. Ceața nu lăsa să se vadă efectele ciocnirii, dar se auzeau zgomotele unor vîsle mai mici. Tsair a început să se dezbrace deoarece hainele înmuiate de apa grea, sărată a mării atârnau greu. A rămas doar în bikini, în al cărui buzunar ținea pașaportul și teancul de dolari. Durerea de la braț devenea tot mai stânjenitoare. După nici zece minute de înot, Tsair și-a dat seama că brațul drept i se umflase și nu-l mai putea folosi, durerea devenind insuportabilă. În minte i-a încolțit ideea că se va îneca. În fața morții iminente l-a părăsit curajul. Toată spălarea de creier cu versete din Coran s-a dovedit a fi fost fără efect. Tsair s-a pomenit strigând cu disperare în engleză, ca să pară un turist străin: «Ajutor» («Help»)!
Când credea că i-a venit sfârșitul, a auzit zgomotul unei bărci cu motor apropiindu-se. «Ajutor! Ajutor!», a mai apucat el să strige cu ultimele puteri. Nici picioarele nu-l mai ascultau, înecul părea iminent, când a auzit voci în apropiere, semnalându-și prezența, tot în engleză: «Noi venim» («We are coming»)! Și-a simțit obrazul atins de un colac de salvare. Cu un ultim efort, s-a agățat de el cu mâna validă. Apoi, salvarea a devenit o procedură de rutină. Doi militari israelieni l-au ajutat să se întindă pe spate într-o barcă de cauciuc, după care au repornit motorul. Au ajuns lângă o navă militară. Tsair a fost prins de mijloc cu o centură specială de salvare și a fost urcat cu ajutorul unei macarale, până a ajuns la bord, unde a fost luat în primire de alți militari. A fost trimis la un cabinet medical de pe navă, unde i s-au administrat antibiotice pentru a se stopa infecția de la mână. A fost pansat la cot, pentru că acolo era lovit, și lăsat să se odihnească. Tsair se gândea la companionii lui, dar nu i-a auzit vorbind pe nava israeliană. Se întreba dacă ei au ajuns înotând la țărm sau… au murit de hipotermie. A urmat un interogatoriu scurt în care Tsair s-a prezentat a fi cetățean israelit de origine arabă. Avea și pașaportul doveditor.
Ajunși în portul militar din Așquelon actul lui de identitate a fost reverificat și, dovedindu-se a fi fals, s-a hotărât arestarea lui preventivă la închisoarea din oraș. Când a ajuns în celulă, Tsair a văzut patru paturi suprapuse, două câte două, din care numai unul nu era ocupat. Un prosop îi tăia calea, chiar lângă ușă. Era o metodă menită a testa caracterul noului venit, adusă de emigranții ruși în Israel, care o numeau «cârpa» («treapka»). Cine ridica prosopul dovedea un caracter slab, ușor de condus, un fel de cârpă de șters podeaua. Tsair a trecut peste prosop cu un pas mai mare, care a dovedit că a observat obstacolul, dar că nici prin gând nu i-a trecut să-l pună într-un loc potrivit. A făcut imediat cunoștință cu locatarii celulei, un irakian, un iranian și un libian, însă cu rude palestiniene. Toți erau închiși pentru trecerea ilegală a frontierei. Din vorbă în vorbă, Tsair a aflat că unul dintre ei, Batal (Campion), avea ca scenariu de viață numărul sfânt 213, provenind din suma dintre 114 și 99. Când a auzit o asemenea «inginerie» a numerelor sfinte, noul sosit sosit și-a dublat obiectivul: 228, ca sumă dintre 114 (numărul sfânt al suratelor Coranului), 99 (numărul sfânt al epitetelor atribuite lui Allah în Coran), 12 (numărul sfînt al soțiilor profetului Muhammad) și 3 (de câte ori, în timpul pelerinajului, trebuie să arunce musulmanii pietre în dracii reprezentați de cei trei stâlpi din beton). Pentru a-și aduce la îndeplinire acest scenariu de viață, Tsair a trecut la «treabă» cu locatarii celulei, astfel că și-a mai trecut în palmares încă trei trofee…
Deoarece a reușit să dovedească faptul că are o mamă palestiniancă, Tsair a primit o pedeapsă mai mică pentru trecerea ilegală a frontierei: un an de închisoare cu executare. După nici șase luni a fost eliberat în cadrul unui schimb de deținuți dintre statul Israel și Autoritatea pentru Eliberarea Palestinei. Așa a ajuns din nou în Egipt. La Cairo a luat contact cu prietenul Irhabi, care, drept răsplată pentru perioada de detenție, i-a propus câțiva ani de relaxare: o bursă de studii oferită de România Autorității pentru Eliberarea Palestinei. «Cu această ocazie vei vedea ce înseamnă comunismul», i-a spus mentorul lui în terorism, după care a adăugat: «Româncele sunt frumoase și abordabile la prețuri incredibil de mici». Tsair a acceptat fără să clipească această propunere, mai ales că, astfel, amâna câțiva ani retrimiterea lui într-o misiune în Israel, în care își risca viața.
Când au ajuns în București cu o cursă «charter», toți palestinienii au fost repartizați temporar la căminul studențesc din Regie. Era luna august a anului 1976. În România comunistă se strângea cureaua în numele unei așa-numite alimentații «raționale». Salamul cu soia devenise valută forte. Pe această temă exista și un banc la modă, bazat pe un joc de cuvinte: «Salam Sadat» («Pace ție Sadat») și «Salam s-a dat», glumă care i-a plăcut mult lui Tsair: «În semn de prețuire pentru defunctul președinte egiptean Anwar Sadat, românii se salută în "alimentare" în limba arabă: "Salam Sadat!"» Pentru un pachet de cafea cumpărat cu doi dolari la magazinele pe valută valută - «shop»-uri, el aducea în patul lui fete una și una; se făcea coadă în fața căminului. Pentru Tsair și colegii lui arabi, care primeau lunar 400 de dolari bani de buzunar, România era un super-paradis, unde găseai nu numai 70 virgine, cum spune tradiția musulmană că va primi în rai fiecare martir al islamului, ci mai multe! În fața fetelor pe care le aducea în camera lui din cămin, lui Tsair îi plăcea să epateze, să se dea mare credincios. Făcea o rugăciune, chiar când nu era ora corespunzătoare zilei respective, pentru a părea om serios. Fetelor mai îndărătnice le promitea că le va lua de soție, ceea ce pentru ele reprezenta o modalitate de a scăpa de sărăcia din România.
În luna octombrie a fost trimis la Institutul Pedagogic din Bacău pentru a învăța limba română în așa-numitul an pregătitor. Atunci, la indicația superioară de partid și de stat, începuse scăderea numărului de studenți și dispariția treptată a facultăților, care a continuat și în deceniul următor, când instituția a devenit Institutul de Subingineri, de fapt, a cincisprezecea facultate a Institutului Politehnic din Iași. Atmosfera în rândul cadrelor didactice era apăsătoare. Exista temerea că oricând se putea decide desființarea instituției de către atotputernicul și atotștiitorul Ceaușescu. Această atmosferă nu era resimțită de studenți și cu atît mai mult de Tsair, pentru care fiecare zi însemna, în limbajul de lemn comunist, pe care îl învăța în timpul orelor de curs și de seminar, noi și noi realizări în îndeplinirea planului «228». A învățat să spună pe de rost un text pentru care a luat prima notă de zece: «România va ajunge pe noi culmi ale dezvoltării pe drumul spre făurirea unei societăți multilateral dezvoltate», text care i se părea o culme a ridicolului, comparativ cu realitatea, cu avalanșa de românce sărace care se vindeau pentru nimica toată.
În jurul dolarilor lui Tsair roiau nu numai un număr impresionant de studente sau studenți, dar și unele cadre didactice, în ciuda sistemelor miniaturale de ascultare din săli și cabinete amplasate de Securitate. Se primeau «flori» de tot felul: cafea, țigări străine, în special de Kent, seturi de segmenți de motor originale «Renault», bune pentru autoturismele «Dacia», blugi, bluze, alimente și câte și mai câte. Însă Tsair, frumușel și cu dolari, avea să trăiască o experiență extraordinară, care avea să încununeze planul său erotic. A cunoscut o profesoară măritată dispusă să răspundă avansurilor lui contra cost. Suma era importantă, o sută de dolari, dar Tsair a considerat că experiența merită până la ultimul cent, deoarece ea s-a lăudat că posedă arta de a-și contracta voluntar sfincterul vaginului și, astfel, să mărească plăcerea partenerului, motiv pentru care mai era cunoscută în cercul de prieteni sub numele de Casse-noisette (Clește de spart nuci). «Va fi ca încleștarea dintre greci și perși din cheile muntoase strâmte de la Thermopile», i-a promis ea. S-au întâlnit seara târziu, acasă la profesoară, în apartament, când soțul ei era plecat în delegație. El a venit încărcat cu o sticlă de whisky fin, un pachet de țigări superlong și, bineînțeles, cinci bancnote verzi de «douăzeci», ca să pară teancul mai mare. Nu au aprins lumina și nu au făcut zgomot pentru a nu atrage atenția vecinilor. Era trecut de miezul nopții. Tocmai erau înlănțuiți când au auzit zgomotul făcut de cheia ușii de la intrare. «A venit soțul!», a exclamat femeia, care s-a speriat atât de tare, încât i s-a contractat involuntar vaginul. Tsair a simțit o strânsoare cruntă, ca de clește de spart nuci, la «bărbăție». Și-a dat seama că a rămas captiv mai rău decât perșii la Thermopile. Cei doi, uniți ca niște frați siamezi, nu se puteau mișca din pat. Amândoi aveau dureri chinuitoare. Între timp ușa s-a deschis și… surpriză mare! Nu era vorba de soț, ci de un hoț, căruia i se vându-se pontul că doamna agonisise mulți bani datorită calităților deosebite. Când a intrat în dormitor, musafirul nepoftit a dat să fugă, dar a fost chemat de doamna Casse-noisette, care, evaluând rapid situația, l-a rugat, contra sumei de 20 de dolari, să cheme salvarea la telefonul din apartament, pentru că ea nu se putea deplasa pînă acolo. Cum hoțul nu părea entuziasmat de propunere, i s-a promis 40 de dolari, sumă care l-a convins. Ambulanța a sosit după o oră, întârziere normală într-o societate în care circula vorba: «Noi ne facem că muncim, iar ei se fac că ne plătesc». A urmat o injecție locală de dilatare și îndemnul medicului ca la o naștere: «Hai că mai este un pic!». În cinci minute problema s-a rezolvat. Medicul a plecat, iar petrecerea celor doi a continuat până dimineața, chiar dacă doamna nu mai avea aceeași stare de spirit, însă serviciul fusese plătit.
Dar, de fapt, problema s-a complicat, deoarece medicul a reclamat cazul superiorului său, iar acesta… la Securitate, pentru că era implicat un cetățean străin! Au intrat pe fir organele de partid și de stat. Rectorul de atunci se temea că, tovarășul Nicolae..., prim-secretar etc... etc., auzind despre un asemenea caz de desfrîu dintre profesori și studenți, ar putea lua hotărârea să desființeze Institutul Pedagogic. Apoi, nu dădea bine opiniei publice arabe să se afle că un bursier musulman palestinian s-a pretat la asemenea destrăbălare cu alcool. Se putea ajunge la un conflict diplomatic. De aceea, la cabinetul 2, al tovarășei Elena..., academician etc... etc., s-a hotărât mușamalizarea cazului, doar că lui Tsair i s-a impus să părăsească România, oferindu-i-se în schimb o bursă în Uniunea Sovietică.
Așa că, după ce și-a îndeplinit într-o manieră de excepție scenariul de viață, Tsair a acceptat să plece student la Moscova, capitala țării unde era încă viu stahanovismul, întrecerea pentru depășirea planului incepută de minerul Stahanov în noaptea de 30 spre 31 august 1935, când a depășit planul de muncă de șapte ori. Iar lui nici prin gând nu îi trecea să se oprească la numărul planificat «228» de trofee erotice. Înainte de a pleca din Bacău, Tsair a organizat o mare petrecere de adio la restaurantul «Decebal», cel mai de lux, la care a invitat numai prieteni intimi, fete și băieți, când și-a încheiat «speach»-ul printr-o parafrazare a textului pentru care primise nota maximă, spunând în română: «În Uniunea Sovietică, tot țară comunistă, dar mai mare decât România, voi ajunge pe noi culmi ale orgasmului pe drumul spre făurirea unei societăți multilateral destrăbălate». După care a continuat în arabă: «Dacă vrea Domnul!» («In șa Allah»!)