Palatul de Iarnă - numit și Palatul Interzis

Chinezul de rând, de astăzi, la fel și turistul străin de pretutindeni, are un privilegiu la care acum un secol nici nu putea visa: să hălăduiască în voie prin toate grădinile și palatele puternicilor împărați chinezi, cei care impuneau teamă și respect în jumătatea de răsărit a continentului asiatic. În acest palat, chiar și slujbașii cei mai de seamă ai împărăției purtau anevoie capetele pe umeri. Dar și azi, numai după doua ore de umblat prin Palat, vizitatorul iese cu capul greu, adânca istorie încă apasă greu asupra conștiinței oricărui om, amintirile încă sunt vii, la tot pasul.
Faima, aureola împărătească, minciuna bogățiilor și a funcțiilor însemnate, dar primejdioase, au dispărut. Dar, odată cu acestea, a dispărut și farmecul palatului împărătesc.

Vizitând de câteva ori Palatul de Iarnă, adică palatul împărătesc din centrul orașului, fie de unul singur, fie în grup, încercam, punând la lucru imaginația, să reconstitui starea de spirit din Palatul de odinioară. De fapt, pentru un turist grăbit, e greu să găsească semnificația din vechime pentru porțile și zidurile care încă mai înconjoară Palatul de Iarnă, să le imagineze altceva decât mijloace de a izola poporul de rând de casa împăratului. Dar, acestea sunt, mai degrabă, simboluri ale distanței dintre împărat și supușii săi, fiind simboluri ale puterii suveranului absolut, simboluri ale prosperității de neimaginat, inaccesibile muritorilor de rând.

După ce pășeai cu sfială prin una din prin cele trei porți gigantice de la intrare în Palat, distanțate cam la o sută de metri una de alta, plătind o modică taxă de intrare de doar cinci fâni (100 fâni = 1 Yuan), te vedeai liber să umbli prin palat. Imensul complex imperial are și acum construcții anexe, în care trebuia să fi locuit, în vechime, ostașii împăratului, cei care-l păzeau cu sabia și sulița. Azi nu mai poți intui măcar ordinea și supunerea seculară care domnea în rândul acestor slujbași ai împăratului. Când un biet supus al împărăției reușea să treacă de aceste ziduri de soldați păzitori, intra într-o curte feerică, uriașă ca întindere, pietruită cu măiestrie, în marmură, pe hectare întregi. La marginea acestei curți se vedeau grajduri împărătești, acum prăvălii de suveniruri. În centrul acelei curți uriașe, se află un palat stil pagodă, în care, cândva, se putea resimți prezența împăratului. Acele întâlniri cu împăratul nu erau o joacă, acolo se venea cu treburi deosebit de importante. În acele întâlniri cu împăratul te puteai alege fie cu o funcție însemnată de stat ca recompensă, fie te puteai alege cu ce era mai rău: dizgrația împăratului, pierderea funcției, chiar și a capului.

Azi trecem fără pic de emoție pragul acelei pagode de intrare în complexul palatelor împeriale. Oricât de mare și frumos era acest prim palat în drumul spre tronul împăratului, ajungeai, în fine, la Palatul – Palatelor, construcția superbă care era chiar tronul propriu zis al împăratului. Acest palat e și greu de descris, căci nu îți poți imagina ceva mai grandios. Forma exterioară a palatului, coloanele, scările de marmură de acces, ornamentele acoperișurilor, a pridvoarelor, sunt o sinteză a celei mai rafinate și impunătoare măiestrii arhitectonice ale milenarei civilizații chineze. Toate curțile, și toate treptele sunt îmbrăcate cu marmură. Zidurile cu ornamente grandioase în culori vii, roșu, galben, albastru, la fel dragonii, statuile demnitarilor, scene mitologice revărsate în abundență pe ziduri și pridvoare, cu greu pot fi descrise în cuvinte prea sărace în acest scop.

Dar, nicăieri nu-ți sunt răscolite sentimentele mai mult ca în interiorul palatului care era cândva sala tronului împăratului, cel mai mare împărat al lumii. Acest tron impresionant, decorat cu ce putea fi mai scump și impunător, îți crează și acum parcă o frică instinctivă, încât te întrebi ce cauți acolo. Doar împăratul mai lipsea ca să reînvie atmosfera istorica a acelui loc milenar, căruia revoluția populară i-a stricat socotelile. Imaginați-vă, chiar și locuitorul cel mai înapoiat din orice colț întunecat din Nordul Chinei, sau chiar și hoardele de mongoli de la marginea împărăției, știau de frica unui împărat care locuia tocmai în acest palat!

Vizitatorul de azi zăbovește un pic prin fața tronului cel mare, apoi dă să iasă. E mai interesat să vadă alte construcții din împrejurul palatului, acolo unde erau casele de locuit ale împăratului, dar, mai ales, odăile în care locuiau sutele soții și concubine ale împăratului. Călătorul de azi este foarte indiscret. Întră fără un pic de rușine în camere unde se odihnea împăratul. Sau în camere unde locuiau cândva soțiile împăratului, ferite de ochii muritorilor de rând. Călătorul nu mai are nici o teamă că ar putea da de stafia împăratului însuși. Dar, ceea ce ar fi fost și mai rău, să dea de stafia împărătesei mamă, cea care nu s-a temut să-l înlăture de la putere pe tânărul împărat, și, violând tradiția seculară, să se proclame prima împărăteasă a Chinei.

Acele multe case din spatele complexului împărătesc, în general, erau cam mici. Acum, fiind amenajate ca muzeu, sunt înțesate de expoziții de bogații fără seamăn, de fildeș, aur, picturi, pietre prețioase, vase de cloasoneu, și tot ce vrei în materie de podoabe. Dar, pe vremuri, acele încăperi erau mai simple, simple de tot, fără atâtea bogății complicate. Chiar și împărații, probabil, își puneau o scufiță neagră pe cap, precum călugării, ca să se poată concentra, să aprofundeze operele sale filozofice, cu adevărat de temut în toată împărăția.

Și soțiile lor trăiau în niște camere austere, capabile să le liniștească, să mai poată medita la rostul celor sacre, sau la probleme filozofice. Ca să le treacă vremea mai ușor, femeile aveam nenumărate îndeletniciri: țeseau, coseau, pictau, se îngrijeau de educația celor tineri.
Mai erau și alte camere, în care trăiau, ca în colivie, tinere fete predestinate în viitorul lor, fie să fie soții ale unor mari demnitari, fie să fie trimise ca daruri în alte împărății. Și ca să fie mai frumoase, în accepțiunile chinezilor din vremurile străvechi, piciorușele prințeselor erau constrânse să crească în niște încălțări strâmte, ca piciorușul să fie cât mai fin, cât mai firav. De!, acolo nu făcea fiecare ce vroia!

Pentru mine, venit din inima munților, asociam totdeauna siguranța, liniștea cu pustietatea și întunecimea codrilor. Pe când aici, împărații se reculegeau în taina unor cămăruțe mici, golite de fastul opulent al tronului.

Există o aripă a Palatului de Iarnă acolo unde în vechime n-aveai cum intra. Acolo era tezaurul împărăției. Vizitatorul de azi poate umbla în voie prin toate acele pavilioane. Blocuri întregi de jad, de pietre prețioase, opere ale unor artiști care au muncit o viață întreagă pentru realizarea acelor capodopere. Pagode înalte de aur, cântărind sute de kilograme, cu filigrane de un rafinament de nedescris. Multe lucrături artistice în cele mai diferite materiale: pietre prețioase, jad, aur, argint, bambus, lemn și câte și mai câte. De abia atunci ne putem imagina privirea ironică a împăratului chinez, când primea un dar din altă țară, când cel care aducea daruri credea că-i aduce ceva nemaipomenit, dar împăratul doar zâmbea îngăduitor, știind ce tezaur de bijuterii are deja în palatul său!

Dar pe vizitatorul din ziua de azi toată această măreție, toate aceste valori inestimabile ale tezaurului îl obosesc. Iese amețit din incintele tezaurului. Caută locuri mai naturale din parc, acolo unde sunt niște bazine cu pești exotici. Acolo unde și copiii chinezilor poposesc cu cea mai mare plăcere!