A mai ieșit fum zile la rând, mirosul de ars era răspândit prin toate străzile din jur, simțindu-e până în Piața mare și la Bulevard. Încet, încet, vânturile primăverii au primenit aerul, iar, mai târziu, atunci când mugurii castanilor au început să crape făcând loc primelor frunze și flori sub formă de brăduți, au șters cu totul mirosul incendiului. Doar găurile înnegrite ale ferestrelor și lipsa acoperișului mai aduceau aminte de dezastru. Atunci au dispărut și milițienii, care păzeau intrările acoperite de scânduri bătute în cuie. Acum, dând la o parte acele scânduri, au putut să intre și copiii. Și aveau ce vedea și, mai ales, ce găsi. În locul marelui candelabru și a tavanului împodobit cu linii aurite se vedea cerul. Lojile erau căzute și, în locul lor, se vedeau găuri negre ca niște guri știrbe de uriași. Locul unde a fost odată fosa orchestrei și cușca sufleorului nu se mai cunoștea, era doar o groapă mare pe fundul căreia se găseau din belșug cărbuni, lemne carbonizate, bârne pe jumătate arse. Printre moloz și cărbuni se mai găsea și câte un scaun întreg sau aproape întreg. Cel care a găsit prima dată un obiect valoros a fost Petrică Rotaru. Nu-i venea să creadă că atunci când a dat la o o parte o scândură i s-a ivit în față o sabie. O sabie adevărată cu mâner aurit și cu o teacă destul de strălucitoare. Acolo pe loc, sub privirile lui Puiu, zis Pițicloci, și ale lui Sile, Petrică a început să o frece cu o bucată de pânză de sac. A devenit strălucitoare parcă numai bună de a fi folosită de un cavaler viteaz care se duelează cu un bandit răpitor de copii. A plecat în grabă Petrică ascunzându-și comoara găsită într-o bucată de pânză care se găsea din belșug printre ruine. Ceilalți au rămas tăcuți cu gândul la norocul celui plecat. A rupt tăcerea Iancu, fratele lui Pițicloci.
- Dacă s-a găsit o sabie, mai trebuie să fie și altele, că doar cel ce a purtat-o nu se bătea singur. Mi-a spus unchiul Valer, care a văzut multe piese de teatru, că, până ai zice pește, unii cavaleri își scoteau săbiile atacându-i pe cei vinovați.
A avut dreptate Iancu. Au căutat mai cu nădejde și au mai găsit patru, dar parcă nu așa frumoase ca a lui Petrică. Au mai găsit și câteva pistoale. E drept, cocoașele nu funcționau, dar de la o oarecare depărtare puteai să juri că sunt adevărate.
- Ce-ar fi, zise Viorel, să le folosim când ne-om mai bate cu rușii. Chiar dacă nu funcționează măcar să-i speriem și noi așa cum ne-au speriat ei la ultima bătaie.
Într-adevăr, s-au bătut cu copiii unor ofițeri ruși care erau încartiruiți în câteva vile părăsite de proprietarii lor sași. Ultima dată, când copiii rușilor au rupt-o la fugă din fața lor, unul s-a oprit, a scos din buzunar un pistol și a tras înspre ei. Toți au auzit detunătura și unii au văzut parcă și o flacără țâșnind din pistol. S-au întors atacatorii și s-au împrăștiat ca potârnichile. Dar au auzit împușcătura și câțiva ofițeri, părinți de-ai copiilor, care s-au nimerit acasă. Au ieșit la repezeală în stradă cu mâinile în buzunarele unde aveau probabil și ei pistoale. Văzând ceata de copii, unul a strigat cu putere: Podojdite! Kto streial? Au intrat apoi cu toții într-o curte fiecare adult trăgând după el, de câte-o ureche, câte un copil.
Peste vară n-au mai găsit nimic în turnul cel gros. Ce a fost de luat s-a luat. Mai intrau pe acolo doar atunci când aveau chef să se joace de-a hoții și jandarmii, ori de-a-ascunselea. Dar și jocurile acestea se organizau mai bine în vreo curte mai mare, cu grădină, ori pe câmp spre Șelimbăr, lângă Troița lui Mihai Viteazul, sau pe lângă râul Seviș. Dar, de la un timp, fotbalul a pus stăpânire pe ei. Colegul lor, Ninel Muscă, fiul vestitului înaintaș de la Șoimii, i-a organizat și le-a insuflat dorința de a organiza un campionat. A auzit el că mai sunt echipe de fotbal și pe alte străzi din alte cartiere. A început să le facă provocări scrise. În introducere le făcea cunoscut regulamentul campionatului. Mircea, dintr-a VI-a, scria frumos pe o coală albă, de multe ori cu peniță redis muiată în tuș: Provocare: Echipa Desculț de pe calea Nocrichiului provoacă echipa Tot mai sus din cartierul ce ține de Piața Verzelor la un meci de fotbal ce va conta în campionatul orășenesc de copii. Echipa noastră este formată din: Imbăruș-portar, Gligor, Vintilă, Novac, apărători, Mircea, Ene, Imbăruș doi, mijlocași, Augustin, Mircea doi înaintași, Grigore, extremă dreaptă și Ninel, extremă stângă. Propunem ca jocul să aibă loc în 24 iunie pe terenul din apropierea troiței, la ora 3 după amiază. Vă rugăm să răspundeți, dacă sunteți de acord, până la data de 20 iunie. Dacă o echipă va fi învinsă cu 11-0 sau mai mult, i se va lua echipamentul și mingea de către echipa câștigătoare. Nu se temeau de ultima prevedere din provocare. Bocanci de fotbal n-aveau și nici măcar teniși așa cum arăta și denumirea echipei. Dacă, doamne ferește, vor fi bătuți cu 11-0 nu vor da altceva decât fâșia de pânză pe care o aveau legată cu ace de siguranță de maioul sau bluza fiecăruia și pe care scria DESCULȚ. Dar și de asta le-ar fi părut rău. De unde să mai facă rost de alte fâșii de pânză pe care Mircea să scrie cu tuș. A suferit destul de mult Ene când tatăl său a aflat că el a luat de pe sfoară, unde se uscau, două cearceafuri pe care le-a tăiat în fâșii pentru echipa sa. La început a crezut că le-o fi furat cineva, dar a găsit două inscripționate pe care acesta le ținea sub perină pentru a fi de rezervă. Numai după ce a primit câteva scatoalce, a recunoscut fapta. Oricare din echipă, dacă ar fi adus cearceafuri, ar fi putut păți la fel.
Luna august a fost atât de călduroasă încât au trebuit să întrerupă campionatul. Se mai întâlneau din când în când. Întruna din zile Puiu, zis Pițicloci, Viorel și Sile stăteau, de câteva ceasuri bune, tolăniți sub zidul cetății, cu ochii țintă la grămada de pepeni. În acest timp olteanul, proprietarul grămezii, s-a ridicat doar de câteva ori pentru a-și servi clienții. Avea un cuțit, cu prăsele de lemn și vârf ascuțit, care tăia cu ușurință dopul ce, odată scos, arăta conținutul roșu, probabil foarte dulce. Cum să nu fie dulce, că doar toți cei ce au gustat au scos repede banii, au plătit și au plecat la subțioară cu ditamai pepenele.
Cei trei știau gustul pepenilor și, dacă i-ai fi pus să jure pe fiecare în parte, ar fi zis că nimic nu este mai bun decât gustul lor. Merita, deci, așteptarea. De ce să nu li se întâmple și lor cum i s-a întâmplat lui Petrică Rotaru? Tot așa stătea și el sub zid, când deodată olteanul i se adresă:
- Băiete, mă ajuți să mut grămada mai la umbră?
L-a ajutat făcând așa cum i s-a cerut, adică fiecare bucată a fost mutată cu grijă, fără a fi trântită. La sfârșit olteanul, mulțumit, l-a îndemnat să-și ia unul. L-a ales nu pe cel mai mare, dar a fost atent să scoată un sunet înfundat, atunci când era lovit cu degetul îndoit, și un pârâit atunci când era strâns între genunchi. S-a dovedit a fi foarte bun. Și ei vor face la fel când vor fi puși să aleagă. Numai de i-ar chema odată olteanul la ajutor. Până una alta acesta stătea, pe scăunelul lui, cu capul între mâini, în așteptarea vreunui cumpărător. Deodată, spre mirarea celorlalți doi, Tase zise:
- Oare ce s-ar întâmpla dacă tovarășului Stalin i s-ar face poftă de un harbuz (așa au învățat ei la școală că i se spunea pepenelui în limba rusă).
- Ce-ți veni, mă?
O vreme toți tăcură. Apoi tot Tase:
- Eu cred că imediat ar pleca un camion care s-ar întoarce, cât mai curând, la Kremlin, încărcat cu pepeni.
- De ce crezi asta? întrebă Sile.
- Pentru că este un om bun.
Ceilalți doi nu puteau să nu fie de acord. Era, într-adevăr, așa cum zice Tase. Nu puteau uita emoționanta întâmplare scrisă în cartea de Ruskii iazâk, cu Tamara fata cantonierului.
Spre seară, când nu mai era nicio speranță de mutarea pepenilor, în drum spre casă, Pițicloci zise:
- Dacă aș ști bine limba rusă, i-aș scrie tovarășului Stalin să-l aresteze pe oltean.
- De ce?
- Cum de ce? Ãsta, sigur, e chiabur! Ține pepenii la soare, să se strice, în timp ce clasa muncitoare le duce dorul.