Ulița ce urcă pieptul dealului pare pustie. Deși a fost la toți morții, stând într-un colț să analizeze cum au venit îmbrăcați oamenii, ce vorbe spun ai casei, cum îl bocesc copiii, iar la momentul potrivit a tras giulgiul să vadă dacă sunt făcuți pantofii mortului și dacă sunt noi, pe ea au încuiat-o două nopții, fiindcă nu s-a obosit nimeni străin să piardă ultimele orele de somn stând în cameră cu un cadavru care a început să miroasă.
Astăzi s-a înnorat. Cancerul a chinuit-o atât de tare, încât nu cred că-i pare rău, după cum se spune, dar vine toamna cea nemiloasă, cu ceață, cu ploi, cu frunze uscate... Ea pleacă spre necunoscut.
- Nu-mi plângeți de milă. Toată viața am fost condamnată la locul de muncă, în sfârșit am și eu vacanță! Vacă, grădini, 60 de păsări, casa curată, nu se țin așa ușor la 71 de ani. Am crescut copilul alteia pentru care m-am sacrificat, iar el spunea ieri tuturor că nu las nimic în urmă. Păcat că nu vreți să mă auziți.
O mână de oameni se adună pentru înmormântare. Patru coroane din plastic, una din crizanteme zdrențuite, o mână de flori. În curte stau 20 de oameni, ea singură pe masă, în cameră.
- Vezi? Spuneai de mine că mă duceam să spionez la morți, dar tu, scriitoarea lui Pește, ce faci? Îmi numeri coroanele și oamenii care au venit să mă ducă la groapă, de parcă asta m-ar interesa pe mine acum... Așa, oameni buni! Înfigeți mâna în biscuiți sărați, mâncați fursecuri, beți, că nu vă costă nimic. Uitați-vă bine la leșul acesta care miroase îngrozitor și care m-a chinuit până în ultima clipă. Și voi veți ajunge la fel. Mă arătați cu degetul că mai intram și eu pe vâlcele cu Neluțu când lucram la colectiv. Bărbatul meu nu avea nicio pretenție, iar voi m-ați fi dat afară din comună dacă ați fi putut. Rușine să vă fie! Toți faceți la fel, dar vă ascundeți, lupi moraliști! V-ați uitat în toate părțile să nu vă vadă nimeni când intrați cu cineva străin într-un loc, iar pe mine mă sfâșiați fiindcă am fost mai puțin prevăzătoare.
Marcel anunță că dorește să citească un necrolog. Un bătrânel uscat și mic la minte, cere să vadă el ce a scris despre moartă:
- Nu se cade să o lăudăm excesiv, nici să spunem lucruri neadevărate, că lumea știe, spune important în timp ce își așază ochelarii pe nas!
- Am o poftă nebună să te dau afară din curte, chiar dacă ați venit puțini și vă va număra lumea pe drum! Nici moartă nu vrei să fiu lăudată, măi papă-lapte? După umila ta părere, Dumnezeu mă aruncă în fundul Iadului acum. Ce să-ți spun! Așa înțelepciune mai rar, mă mir că nu-ți face capul explozie.
În curte, îmbrăcată în doliu marțial intră Nora, nepoata care lucrează în Italia. I-a trimis ieri o coroană, iar astăzi a trecut și i-a dat grijă sorei mari să nu mai vină cu capul descoperit la mort, că o bârfește lumea. Muncă în zadar, deoarece încăpățânata nu stătuse degeaba cu bigudiurile în cap.
- Ai venit, nerușinato? Ia-ți dracului coroana înapoi, că mi-ai făcut numai rele! Þi s-a părut că stăpânesc o grădină prea mare și m-ai dat în judecată intrând în spatele casei peste mine, deși de patru ani partea ta de teren a rămas nelucrată. Am vechime la tribunal din cauza ta. De ce nu mă aude nimeni? De ce nu iese piaza asta rea din curtea mea? Costel mă plânge sincer, în hohote. Nu mai are la cine se împrumuta. El și cei care m-au ajutat la muncă plâng mai mult decât băiatul meu vitreg. Și ăștia întârzie. Vreau să mă văd mai repede în pământ lângă omul meu. Eu l-am îngrijit, iar dacă m-am iubit cu altul nu s-a făcut gaură în cer. Bine că se vor îmbarca toți în mașini, să nu se mai uite tot satul la câțiva bărzăuni care vin după mine! Rușine, rușine să le fie! La câți morți am fost eu. A, cei după care am fost au murit. Acum îmi dau seama. La înmormântare nu este ca la nuntă. Până la urmă, înmormântarea tot se va face.
A sosit timpul. Oamenii importanți au venit, moarta va fi scoasă pe masă în curte, se va face slujba, apoi plecarea spre cele veșnice. Băiatul plânge cu sughițuri. Cineva spune să se aducă oțetul.
- Nu vă alarmați, oameni buni, că nu leșină. Păcat că nu mai are cine-i crește porcul și vițelul, iar găinile și rațele va trebui să le taie! Lixandre, mamă, nu juca teatru prost! Până acum ai glumit cu oamenii, ai mâncat cu ei... Dacă mă uit bine, eu plec pe ultimul drum înconjurată de străin. Rudele mele nu au fost anunțate sau nu au vrut să vină.
- Oameni buni, puneți-i capacul, spune sora cea mare a Norei.
- Mulțumesc. Te-ai gândit bine, dragă și-așa au spus toți că sunt de nerecunoscut, slabă, verde, cu nasul mare și miros îngrozitor. Dar sufletului meu nu-i puteți pune capacul. Bine că ai încetat, Lixandre că erai penibil. Costele, vezi că ai probleme, ai plâns prea mult, ajunge! Nu am mai avut timp să-ți las ceva, deși văd acum că ai fi meritat. Doar tu mângâi capacul rece și lucios și vorbești cu mine! Eu zic să plecăm, oameni buni! Vă rog să nu claxonați prea mult, că nu-mi place circul, fie el chiar și la înmormântare. Până la urmă este mai bine să pleci discret. Într-un sfert de oră suntem la cimitir, în altul va fi pământ peste mine! Marcele, a fost frumos necrologul. Te-ai descurcat mai bine ca pastorul care a vorbit despre rugăciune la înmormântare. Drept este că ai alergat mult pentru mine și îți mulțumesc. Sper ca și la înmormântarea ta să fie cineva activ și energic... Ești un tată bun, și pentru copilul tău și pentru copilul altuia, pe care-l crești. Þi-a făcut mai multe probleme copilul cel străin, iar tu ai grijă mare și de copiii lui acum. Când se îmbolnăvesc îi duci cu mașina la spital, le iei medicamente din banii tăi, îi aprovizionezi cu tot ce le trebuie. Oameni buni, iubiți, distrați-vă, faceți ordine în viață, că moartea tot vine. Nici haine elegante nu am avut, nici de plimbat nu m-am plimbat, am muncit ca robul pe dealurile astea.
- Nu i-am făcut niciun pod din scânduri mamei, îi explică Lixandru unei bătrâne.
- La ce-mi trebuie pod? Am intrat deja în putrefacție. Vreau să plecați acasă și să mă lăsați liniștită.
- Uitați-vă, lume bună, pantofii lui tata sunt întregi și fâșii din costumul de haine! Dinții la fel.
- Măi, Lixandre, dantura lui bună stă în pământ, iar eu am dat o căciulă de bani și am stat ore întregi să mă chinuiască dentistul, să am și eu dinți, spune Marcel. Dreptate-i asta?
- Vedeți, lume bună, lui tată-su i-a făcut pod din scânduri de stejar, iar mie nu. Tot mamă vitregă mă consideră și în ultimul ceas. Dar nu are importanță. Nu vă faceți pod. Este oribil să găsești crâmpeie dintr-un om, să nu putrezească omogen. Nu vreau să mai găsiți nimic din trupul meu. Bateți capacul în cuie! Sufletul a scăpat, a zburat, s-a mântuit.
- Măcar de-și mântuia sufletul, spune cel care a cenzurat necrologul. Dar a făcut de toate și nu cred că o primește Dumnezeu!
- Măi, nenorocitule, ce păcat că nu pot să mai scot limba la tine și să-ți arăt un semn. Ce-ți pasă ție ce am făcut și cum am trăit? De ce te bagi între mine și Dumnezeu? Hai, Costele, fii bărbat! Nu poți să stai toată noaptea cu mine. Îmi pare rău că nu am nimic să-ți dau. Ai fi meritat să-ți dau tot ce am avut, că tu m-ai plâns sincer. Ce muzică sinistră! Bolovani peste cutia din lemn, într-o groapă... Vă mulțumesc că ați venit, oameni buni! Sper că ați învățat de la mine lecția vieții, că nu vă veți irosi clipele efemere de fericire, că vă veți uita în toate părțile când intrați cu un bărbat străin pe vâlcele și că nu vă veți băga niciodată între Dumnezeu și sufletul pe care Acesta îl iartă după ce îl judecă.