agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1667 .



Nimfa pe nufăr
prose [ ]
...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ardagast ]

2013-11-10  | [This text should be read in romana]    | 



Își aminti plăcerea de a lenevi diminețile. Știa prea bine că nu poate profita de singurătate; se apropia ora medicamentelor; durerile neostoite creșteau în intensitate. Pesemne greșise unuia dintre cei trei copii de se gândea la momentele conștientizării greșelilor, când simțise în suflet dezamăgirea, umilința altcuiva. Doar unele greșeli. Privi prin vitraliul murdăriei ferestrei afară, la conturul coroanei bradului. Se temuse de plantarea lui în curte. Acum, datorită înălțimii, își permitea să arunce umbra undeva departe, peste gard. Temerile i se abătură asupra obiectelor din casă: pachetul de lumânări cumpărat pentru orice eventualitate, pantofii de unică folosință, oglinda acoperită ca în treacăt și grăunțele de tămâie. Nimic nu părea așezat provizoriu. În comportamentul vecinelor care venite s-ajute, surprindea gesturile ritualice, cu miez sfânt. Se obișnuise cu grimasele stăpânirii forțate a lacrimilor, cu privirile compătimitoare și încurajările de fațadă. Vedea în chipurile bătrânelor învățate cu moartea doar măști. În locul cel mai întunecat al încăperii, își amenajase în minte colțul bocitoarelor. Franjurii broboadelor ștergeau picurii mustind pe streașinile ochilor, foalele din piepturile seci se antrenau pentru oftaturi, iar gurile pofteau vin și felii de cozonac cu urme subțiri de nucă. Cu o neștearsă invidie în glas, toți întrebau cum de bolea tocmai în bucătăria de vară, când se putea lăfăi în atâta casă. Se gândi că rictusul scăpat datorită slăbiciunii, îi trăda minciuna:
-Nu prea am aer în casă, mă sufoc!
La auzul forfotei din casă, trebuia să-și treacă sub tăcere nemulțumirea. Auzea cum este scoasă mobila afară, cu opinteli și jumătăți de înjurături bărbătești, cum sunt scuturate covoarele, cum bidinele roase spoiesc pereții cu galben lingav în vreme ce vacile erau uitate cu ieslele goale. Trecuse și vremea prășitului, când rămânea singură acasă cu fotografiile unor bătrâni prinse cu bolduri pe covorul cu model în cărți. Nu-i părea rău de acea iarnă pierdută în stative; învățase cum să apese pedalele de lemn ale călcătorului și așeza copilul mic pe urzeală să privească fascinat jocul ițelor, să împingă odată cu ea vatalele și să-i dea câte un fir rupt prin spată. Acum își folosi bruma de puteri să se ridice în genunchi, încordându-și brațele slabe pe capătul de lemn al patului, pentru a-și mai vedea o dată sapa. La începutul primei prașile, le ceruse să n-o folosească nimeni:
- Într-o bună zi, poate am să ies și eu să v-ajut. Vreau s-o am pregătită, gata bătută și să dau gata măcar o postată.
Era agățată de o creangă de măr. Numără anii în care o folosise de când găsise pe câmp discul de oțel; îl purtase prieten la brâu, îl încălzise cu pielea sa și-l lăsă în seama fierarului să făurească din el două sape, să țină fiecare câte o viață. Cu ea dădea o altă față ogorului, răscolea cu drag pământul reavăn, mușuroia porumbul firav, căznea să înfrângă buruienile și pojghița ca o piele îmbătrânită. Îi lăsa răgaz amiaza, odihnindu-se cu o frunză de brusture drept umbrar, apoi îi curăța fierul și îi pilea gura lacomă. Își trăgea sufletul, sprijinindu-se în coada ei lustruită cu mâinile bătătorite, schimba păreri cu prășitorii tocmiți și, înainte să privească reperul postatei, o bătea precis de altă sapă pentru a o scăpa de greutatea țărânii udate de rouă. O văzu împuținată de trudă; avea coada crăpată și fierul ruginit. Dacă în tinerețe își putea oglindi în luciul ei chipul de femeie puternică, acum îi semăna.
Trezită în arătură, înainte de a răvăși locul în care își visa truda, își admira amprenta trupului ghemuit printre tulpinile firave de porumb; descoperea în mulajul fertilității rotunjimea coapselor și fermitatea sânilor. Când femeile îi schimbau așternuturile, șoptindu-și că e prea grea pentru cât e de slabă și trage a mormânt, vedea și ea, imprimate în saltea, urmele colțuroase ale oaselor fără carne, nodurile coloanei și micimea trupului accentuată de poziția fetală.
Cunoștea senzația, o avea de fiecare dată când își descoperea graviditatea, dar știa că e altceva; între zilele cu dureri și presentimente, fără urmări deosebite, simțea răutatea și dorința de distrugere crescând în ea. Nu putea să respingă acel boț decât prin plâns și înfometare. De multe ori se crezu învingătoare; muncea și uita. În clipele de liniște, observa că îi lăsa răgaz să crească. Își imagina trupul ca o pârloagă invadată de buruieni, iar sapa nu o mai putea ajuta.
Și a fost o dimineață în care n-a reușit să ridice capul din pernă. Era pregătită; nici copiii nu s-au arătat îngrijorați față de ea. În cuvintele de încurajare, căutau cu pricepere partea bună a odihnei forțate. Antrenată de sprijinul lor, dezgropa repere ale simțurilor din tinerețe. Regăsea intensitatea unor imagini care îi induceau greața, retrăia poftele pentru cele mai neașteptate mâncăruri și observa că nu-și putea înfrâna perpetua irascibilitate.

- Azi ai să mănânci, iubita! Și vei fi mai bine!
Ca-ntotdeauna, felul în care îi vorbea asistenta, căznindu-se să găsească un loc de străpuns în pielea scorțoasă, o irita mai mult decât grija ei studiată. Înțepătura încrâncenată, dar binecunoscută, îi dădea semnalul alinării durerilor. Patul devenea mai moale, lumea era absentă și, izvorâtă probabil din vechea credință, o undă de optimism o învăluia amăgitor. Acum își putea primi frații. Reușea să le suporte aluziille la iminentul sfârșit, nu ținea ison sorei ce-și ascundea lacrimile după stăvilarele pleoapelor și își trăgea nepotul spre obrazul ei, obligându-l să o sărute ca de fiecare dată. Apoi toți s-au retras în anexă, au lăsat ușa deschisă ca să-i audă cum discută despre pământ, dar ei n-o ascultau cum dă dispoziții bocitoarelor din colț. Din jurul vetrei fără foc, răzbăteau la ea ciocnitul paharelor cu vin și urările confuze. Când în suflete li s-a întremat veselia, și-au împărțit frățește livada, nu s-au înțeles care să primească cea mai mare din bucățile inegale, care să accepte porția ruptă în două și au lăsat hotărârea pentru altădată.
Din zumzetul nedeslușit al discuției, din mirosurile obișnuite ale camerei de om bolnav și din repetițiile absurde ale bocitoarelor, ea se retrase într-o lume a undelor, cu miriade de vietăți minuscule într-o continuă luptă pentru supraviețuire. Era și ea o biată nimfă de zmeu. Pregătindu-se de metamorfoză, își admira siluetele suratelor deformate de oglinda dintre cele două lumi. Zburau grațioase, cu ținte imprecise; corpul lor filiform străpungea văzduhul. Bătăile nevăzute ale aripilor transparente dădeau impresia unor mesaje trecătoare pe luciul apei. În adâncuri, transformarea o făcea greoaie. Semnele năpârlirii îi stricau camuflajul. Își ghicea sub învelișul de lepădat trupul transparent, cu străluciri abisale, gata să-și desfacă aripile răsucite precum un pergament. Având cărligele piciorușelor înfipte în rizomul unui nufăr, aștepta o ultimă pradă. În forfota din adâncuri, deslușea nemernicia târâtoarelor de pe fundul nisipos, constelația reflexiilor peștilor cu solzi, mersul înapoi al racilor și eforturile gândacilor de apă de a escalada tulpinile unduitoare de alge. Fixă într-un banc de plevușcă o posibilă pradă. Văzu în peștișorul acela bolnav, chinuindu-și trupul să țină ritmul cu ceilalți, controlându-și tot mai greu mișcările dezordonate, posibilitatea de a părăsi mai repede balta. Cu gândul la zburătoarele libere, își descătușă energiile țâșnirii. Până la a simți bucuria prădătorului stăpân pe pradă, controlându-i zbaterile în folosul său, înfingând fălcile în carnea moale, nu ținu cont de nimic. Ochii injectați de ucigaș ignorau privirea sticloasă, împăienjenită; devora metodic. Abandonă scheletul unei căderi fără capăt. Privirea nu urmări resturile de carne dănțuind vegetal în ritmul curenților, spera la înaltul libelulelor, la o decolare de pe o floare albă.
În bucătăria de vară se lăsase o liniște vinovată. Își dorea să audă glasul fratelui cel mic, cu accent străin, învățat să comande, să acopere tusea nehotărâtă a celui cu ochii mereu plecați. Ar fi iscodit reproșul ascuns în albastrul căutăturii sorei. Ar fi vrut să fie în mijlocul ultimului tablou de familie imaginat. Umbra bradului pătrundea prin fereastră. Lăsă durerile să-i mistuie ultima fărâmă de voință. Închise ochii și se văzu pe un cerc alb ca o aură, gata să-și ia zborul.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!