Orele de limbă română au început să fie tot mai puține pe săptămână. Mulți dintre colegii lui Nuțu s-au bucurat. Ce ne trebuie nouă atâta gramatică, putem fi buni contabili și fără ea. Domul Gălăteanu, cu pretențiile lui în exprimarea corectă scrisă și orală, s-a transformat într-o amintire. În anul trei nu mai aveau nicio oră de română dar venea, de patru ori pe săptămână, Ivan Ivanovici Bodnerenko. De n-ar fi purtat acel nume, ci oricare altul, ar fi părut un blajin învățător de țară cu un pronunțat accent de moldovean. Dar, după o vreme, poate ca elevii să-și fixeze mai bine lexicul, a început să amestece prin frazele ce le zicea pe românește și cuvinte rusești. De amu, rebiata, tăte „manualurile” închise în bancă, la fel și tetradi și ia scoateți voi o foaie de bumaga i pișiti pa ruski regulile substantivului, da, iaca vă spui eu cum îi zâce, imia suscesvitelinâe, i imia prilagatelinâe, adică a adjectivului. Un fâșâit de cărți și caiete frunzărite se auzea dinspre aproape toate băncile apoi, încet- încet, zgomotul dispărea. Toți scriau, în liniște, uitându-se în jos unde pe genunchi aveau cărți și caiete deschise. Cei care n-au reușit să le manevreze rapid, ori le-au uitat acasă, întindeau gâturile spre băncile din față. După o vreme iar se auzea vocea lui Ivan Ivanovici. De-amu, gata, caneț! De mai scria careva și după acel „gata!” în ajutorul profesorului sărea Relu Farcaș. „Voi n-auziți, mă, gata cu pișitul, nu mai scrie, Nelule, nici tu, Ioane, de câte ori să vă tot spună!” Aproape rugător zicea profesorul, punându-și un deget pe gură, linișteee, vrați să ne audă directoarea și să vină în clasă? Ultimul cuvânt era tot a lui Relu: „tăceți, mă, că de nu vă ia mama cui știți voi !” Din fire tavarișci prafesor era un om vesel. Le mai spunea câteodată întâmplări din Moldova sa, de dincolo de Prut. „Iaca, o vinit Ionică din armata cea rusească după tri ani și se lăuda maică-si
- Mamă, să știi că nu mai sunt cel care am plecat. De-amu, ia znaiu, știu ghine tri linghi.
- Care-s așelea, dragul mamii?
- Șea moldovinească, Șea românească și, de la o vreme, șea rusească.
Avea și calități actoricești profesorul lor atunci când citea lecții din manual. Spunea despre o haită de lupi care fugăreau prin pădurea taigalei un urs trezit de ei, din hibernare. Acesta intră, forțând ușa, într-o izbă de la marginea pădurii unde locuia, singur, un bătrân ce vedea prin mica fereastră ochii strălucitori ai lupilor care se apropiau. Ca unui bun prieten îi strigă ursului, Mișa, Mișa, derjiti dver! adică Mișa, Mișa, ține ușa! Ursul s-a conformat proptind ușa cu uriașul său spate. Au scăpat astfel amândoi de pericolul în care s-au aflat. Citea tot din manual, cu o dicție impecabilă poezii de Maiakovski, Pușkin, Lermontov. Era ea, dicția, impecabilă, dar traducerea făcută nu era pe măsura efortului. Ce frumos suna: Beleet parus odinokii/ Vtumane moria golubom/ To iscet on stranu daleoi/ Cito chinul on kraiu radnom. Dar nu înțelegeau ce ar însemna „albește pânza-n depărtare”, cum era traducerea făcută cuvânt după cuvânt, pentru că nimeni nu-și dădea seama că acea pânză era a unei bărci ce se pierdea la orizont. Descria apoi acel „Amiralteskaia Igla”, turn al amiralității, de pe la sfârșitul poeziei, cu propriile cuvinte făcând incursiuni istorice în epoca lui Petru cel Mare. Descria frumos și Moscova în lecția în care era descrisă capitala ce, cu câțiva ani înainte, sărbătorise vosem sot let, adică cea de a opt suta aniversare. Dar s-a produs și ilaritate într-una din ore în care lecția din manual vorbea despre superioritatea agriculturii sovietice, cum grâul cultivat chiar în zonele nordice dădeau niște producții record, cum au fost aclimatizate merele de către savantul Miciurin, încât acestea creșteau la fel de bine, ca în zona temperată, atât în regiunile polare cât și în condițiile de deșert. Dar vaca din rasa Kostroma, care dădea zilnic câte optzeci de litri de lapte, l-a făcut pe Toader să exclame asta chiar nu se poate!. Ba, se poate răspunse din celălalt colț al clasei Relu, cum să nu se poată dacă scrie acolo. Eu cred, completă Ghiță Nistor, că vaca aceasta și-a făcut nevoile mici, poate și cele mari, în șuștarul în care a fost mulsă. Ivan Ivanovici a ascultat, fără a interveni în vreun fel, replicile elevilor, apoi a pus mâna pe catalog și a ieșit, val vârtej, cu el sub braț. Câteva clipe a domnit asupra clasei o tăcere de mormânt, apoi Marius zise:
- E, acum sigur ați încurcat-o. Poate vom avea toți de suferit, Și asta numai din cauza lui Relu, Teodor și Ghiță. Să știți că eu, de voi fi întrebat, voi spune totul despre felul în care unii conturbă orele, copiază la extemporale, sau dau diverse nume de batjocură profesorilor. Așa să știți!
A reintrat, după un sfert de ceas Ivan Ivanovici împreună cu directoarea și Mitică, dirigintele. Acesta din urmă a rostit încruntat:
- Cei ce au conturbat ora tovarășului profesor Bodnărenco, în picioare!
Imediat s-au ridicat cei trei.
- Alții au mai fost?
- Nu, au răspuns aproape în același timp.
Marius a dat să se ridice și el, să spună ceva, dar ochii lui Mitică, încruntați, l-au făcut să renunțe.
Directoarea nu i-a certat. A spus doar:
- Astăzi nu, că nu mai este timp să-i anunț pe toți tovarășii profesori și profesoare, dar mâine, după ore, voi convoca un consiliu profesoral în care să se discute despre cei trei”eroi” și despre ce măsuri se vor lua împotriva lor. A ieșit directoarea și Mitică. Ivan Ivanovici, cu mâhnire în glas și aproape cu ochii în lacrimi, zise:
- Rebiata,... rebiata, n-am vrut să vă fac niciun rău, dar nici așa nu se mai putea. Apoi în cele câteva minute rămase citi lecția nouă care începea cu „ioloșca, ioloșca,” despre un brăduț, încărcat pentru anul nou, în care se aflau bomboane, ciocolate, steluțe, mânuși, șosetuțe și fulare pentru copiii cuminți. Niciun zâmbet, niciun comentariu.
În ziua următoare, orele au decurs normal. Dar parcă era prea multă liniște în clasă, iar profesorii ascultau și predau fără niciun interes. Ghiță a lipsit la toate orele, dar s-a prezentat în ultima pauză ca să poată să fie prezent la consiliul profesoral. Nu se știe pe unde a umblat, cu cine a vorbit, ori cu cine s-a sfătuit. Cei trei au trebuit să stea mai bine de o oră în picioare în fața profesorilor și a directoarei. Au ascultat toate acuzațiile ce li s-au adus, apoi li s-a cerut părerea cu privire la pedeapsa pe care cred că o merită: scăderea notei la purtare, mutarea la o altă școală de același profil din alt oraș, eliminarea pe o săptămână sau două, exmatricularea cu drept de reînscriere, la anul, în aceeași clasă, ceea ce, de fapt, echivala cu o repetenție. S-au căit, preț de un minut, Teodor și Relu, au zis că le pare rău și n-or mai face dacă vor fi iertați. Primul a fost sancționat cu scăderea notei la purtare de la foarte bine la bine, al doilea la suficient. Când a luat cuvântul Ghiță, la început, a hohotit a plâns, și-a scos batista și se tot freca la ochi cu ea. Cu greu îi ieșeau cuvintele: „Onorat Consiliu profesoral, am greșit grav față de tovarășul profesor, față de clasa în care învăț și față de întreaga școală. Regret nespus de mult. Conștiința mea îmi spune că nu trebuie să mai comit astfel de fapte reprobabile. În fața dumneavoastră îmi iau angajamentul că...” De abia a putut să fie oprit de către diriginte. Numai la intervenția directoarei și-a înăbușit hohotele și a ieșit din cancelarie fără să mai aștepte verdictul, care i-a fost comunicat a doua zi : eliminarea pe timp de o săptămână, după care, la reîntoarcere în clasă, va trebui să fie pregătit la toate materiile ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Va fi ascultat și notat de către toți profesorii.

- Dar cum ai reușit, măi Ghiță, să plângi cu lacrimi adevărate în fața onoratului consiliu?
- Păi, într-n colț al batistei aveam legate, cu o o bucățică de ață de papiotă, câteva firișoare de hrean pisat, iar în buzunar o foaie de caiet în care era notat discursul pe care trebuia să-l țin. L-am tot repetat, dar acolo în cancelarie parcă mi-a luat Dumnezeu mințile, nu mi-am adus aminte decât despre regrete și despre conștiință. Ehei, dacă le-aș fi ținut minte pe toate, alta ar fi fost situația acum.