Spre China din Mogoșoaia

L Templul Cerului

Zgomotul monoton al roților la trecerea peste macazuri mă relaxa. Am adormit amintindu-mi prima noapte când am fost încorporat și drumul la Orăștie cu trenul de noapte. Aceleași emoții și aceeași refugiere în somn.
M-am trezit pe la ora 5 și jumătate. Nu era agitație și am rămas întins, legănat de ușorul balans al trenului și de monotonia roților.
Îmi aminteam discuția cu Sue de seara, de enorma capacitate materială și tehnică a acestui popor uriaș.
Expansiunea mongolă care reușise în numai un secol să cucerească teritorii imense din regiunea Asiei Centrale până în India, califatele arabe, în special cel de Bagdad și Egiptul, aflate oricum  la sfârșitul perioadei lor de înflorire, până la Moscova și mai departe în Polonia și Ungaria, pe care o ocupă vreme de doi ani, retrăgându-se după moartea lui Gingis Han, nu a reușit să supună China pe care a cucerit-o și a păstrat-o numai între 1279 (Kubilai Khan) și 1368. (Toghou Temur). Zhu Di a decis mutarea capitalei de la Nanjing, aflată mai la sud și mai vulnerabilă, pe locul vechii capitale mongole Ta-Tu, devenita Beijing, mai la nord și într-o poziție mai ușor de apărat. Dar, efortul de a construi din temelii o nouă capitală și încă la nivelul cerut de marea importanță și prestigiul împăratului, de a muta toată administrația acolo a fost imens. 1 milion de muncitori, deplasați din tot imperiul, un alt milion de soldați pentru apărarea teritoriului, cantități uriașe de lemn și alte materiale ce au trebuit să fie achiziționate. În cele din urmă toate au fost realizate și Beijing a devenit capitala Chinei din 1421, până azi. Avea dreptate Sue privitor la poporul de sume mari!
Zhu Di a urmărit cu ardoare și consecvență transformarea țării sale într-o mare putere economică și politică, prin măsuri de întărire a creșterii economice, de dezvoltare a comerțului intern și extern, de strângere a legăturilor cu regii ținuturilor învecinate, chemați să recunoască puterea și suzeranitate Chinei și să-i aducă tribut. De fapt, dezvoltarea comerțului Chinei cu alte țări a început mult mai devreme decât epoca Ming. Încă din primele secole ale erei noastre chinezii începuseră să navigheze pe Oceanul Indian și să facă un comerț avantajos. În consecință, Oceanul Indian devine în sec. al XV-lea, un “lac chinezesc”, în care influența și comerțul chinez erau considerabile, preponderente. China secolului al XV-lea devine o mare putere economică, bazată pe comerț, stăpâna mărilor sudului, liderul tehnologic al epocii, cea mai dezvoltată țară a lumii atunci, întrecând cu mult statele dezvoltate din Europa în privința dezvoltării tehnologice, bunăstării, întinderii teritoriale și influenței politice în lume, fapt ce se reia și astăzi. Se vorbește de șapte expediții chinezești pe mare în perioada dintre 1405 și 1435, iar amiralul tuturor acestor expediții a fost același Zheng He, în același timp amiral, explorator, comandant și diplomat. În cele șapte expediții, el și importanta sa flotă au colindat toate zonele Oceanului Indian, atât în est cât și în vest. Înfloritorul comerț chinez în această zonă a fost preluat la scurt timp de către portughezi și apoi spanioli, aceștia asigurându-și monopolul comercial prin cu totul alte mijloace decât chinezii.
Iar mă duc în istoria țării mele și constat că la 1457 Ștefan cel mare abia urca pe tron! Abia pe la 1480 Ștefan avea să devină posesorul vestitelor pânzare de pe Dunăre.
China era singura țară din lume în acea epocă care avea forța economică, dorința explorării lumii, cunoștințele tehnice și astronomice necesare, o importană flotă la dispoziție care să-i permită descoperirea și cartografierea lumii. Prezența chineză în cele două Americi ar ar putea fi demonstrată și prin existența a cel puțin 24 de colonii chineze în aceste locuri . Categoria cea mai importantă de argumente în sprijinul priorităților chineze în descoperirile geografice vine, probabil, de la existența a suficiente hărți desenate în evul mediu, cu caracter de unicat, fiecare purtând un nume, de obicei al cartografului care a desenat-o, și pe care apar tot felul de teritorii necunoscute la vremea aceea europenilor, dar desenate pe hartă cu zeci ori sute de ani mai înainte de a fi menționate de europeni. Dacă Sue spunea despre China că este țara numerelor mari, poate din spirit de contradicție, aș putea spune că aceeași țară este și țara miniaturilor. Brusc mi-am amintit că în Orașul Interzis am văzut o asemenea minunăție sculptura unei bărci lucrate într-un sâmbure de măslină, iar detaliile sunt cu adevarat uimitoare: o poezie de 300 de caractere sculptate pe fundul barcii în care se găsesc opt pescari, uși mobile și chiar o masă cu farfurii.
Și totuși au rămas atât de multe ne spuse despre realizările de excepție din China, despre omul a cărui mână a fost salvată după un accident, până la transplant, fiind conectată la un picior, despre faptul că primul loc în lume, cu 276 tone pe an în extracția aurului, aparține Chinei, că cel mai adânc canion din lume, Canionul Yarlung Tsangpo este tot în China, că altuitudinea de 5072 de metri a căii ferate Lhasa, este cea mai înaltă altitudine a drumului de fier în toată lumea...
Peisajul îmi spunea că ne apropiem de capătul călătoriei cu expresul.
La Beijing ploua dintr-un cer negricios și neprimitor. Microbuzul ne aștepta în gară așa că nu am fost udați prea tare. Ajunși la hotel Sue ne-a mulțumit pentru că i-am oferit posibilitatea să ne fie ghid și ne-a spus că în următoarele două zile băiatul care ne servea drept ghid ne va sta la dispoziție.
Am mers cam cu grabă către restaurant și am mâncat. Toată lumea era tăcută. Unii dintre noi nu se prea odihniseră în tren și asta se vedea pe chipurile lor. Am mers la recepție și am mai schimbat 200 de dolari și am început să-mi propun să fiu mai econom ținând seama că mai aveam destul de stat în China. Somnul din tren mi-a priit așa că, după ce am mâncat, în drum spre stația de autobuz, mi-am cumpărat două batoane pe care le-am rupt și le-am pus în borsetă. Am urmat drumul pe care mi l-a indicat translatorul nostru și după 20 de minute de mers pe jos am ajuns la stația autobuzului 106, am urcat și am constatat că nu știu cum să taxez. Am tăcut din gură, poate și pentru faptul că localnicii nu știu limbi străine. Număram stațiile și nu m-am jenat când ochii erau îndreptați asupra mea. Nu mă priveau pentru că nu plătisem ci pentru că eram european. Am coborât oarecum ușurat și mi-am propus să mă întorc cu taxiul. Mă aflam în sudul orașului vechi Beijing. Fiul Cerului, Împăratul Yongle construise Templul începând cu 1420, și acesta a fost folosit de împărații dinastiilor Ming și Qing pentru sacrificii și rugăciuni menite să aducă ploi la timpul potrivit dar și recolte bogate în întregul imperiu. În timpul împăratulu Jiajing, cel de-al 11-lea împărat, au fost concepute toate amplasamentele și detaliile de construcții pentru întreg ansamblul. Cele mai multe componente ale ansamblului, denumit generic Templul Cerului, au fost ridicate în timpul Dinastiei Qing dar planurile celui de-al 11-lea împărat au rămas nemodificate. În timpul aceluiaș Împărat Jiajing au mai fost construite templuul Lunii, Templul Pământului, Templul Soarelui.
Fac ce fac și iar mă gândesc la țara mea. Pe de o parte la 1420 ce frământări politice și lupte pentru domnie erau, pe de altă parte asupra faptului că la fiecare nou guvern se schimbă prioritățile, obiectivele și totul este pentru că cei care mă conduc nu au prioritară prosperitatea țării ci satisfacerea intereselor de partid, oricare ar fi ele.
Rugăciunile se făceau de două ori pe an în templul Cerului, la solstițiul de primăvară și la echinoxiul de iarnă. Cele 273 de ha. Sunt împrejmuite de ziduri dar acestea nu sunt identice ca formă. Dacă la nord zidul dublu este construit ca un uriaș semicerc, simbolizând cerul, la sud zidul este sub forma unui pătrat, pătrat ce reprezenta pământul. Tot acest uriaș ansamblu este împărțit în Partea Interioară și în Partea Exterioară. În uriașul semicerc din nord am plătit cei 35 yuani reprezentând taxa de vizitare și am pătruns, conform feng shui (este benefică pătruderea prin nord), printr-una dintre cele 3 porți ce însumează Poarta Cerească din Nord.
Am trecut peste lungul pod Danbi. Înalt de peste 4 m., lățimea de 30 de metri parcurgea cei 360 de metri împărțiți inegal în două părți, partea din nord fiind ceva mai lungă.
În vestul podului, pe 33 de ha. Se întind Parcul de Distracții Bajao, parc prin mijlocul căruia trece un pod de cale ferată. Podul deschs inițial în 1986, după reamenajări a fost redeschis în 2007 și s-a spus adesea că ar fi o copie a Disneyland din Paris dar nu mă pot pronunța. Impresionante sunt cele peste instalații uriașe de montagne russe, cu grade diferite de dificultate în funcție de vârstă și curaj, nenumărate alte variante de distracție cu topogane sau alte forme de relaxare care au ca mijloc de producere a plăcerii apa.
La est, Parcul Taoranting, un fost loc de întâlnire al oamenilor de litere, se desfășoară pe 24 de ha. În care 7 sunt cu luciu de apă. Numele parcului a fost dat de numele unui poem care aparține poetului Bai din dinastia Tang, poem de dragoste în care poetul roagă iubita să aștepte toamna...
Pavilioanele din parc au fost înălțate pe la anul 1695, anul kangxi 34 dar parcul propriu zisa fost făcut în 1952.
Ce apare pregnant în acest peisaj aparent comun este faptul că mulți oameni în vârstă dansează, cântă, fac gimnastică sau execute diverse kata de kong fu sau alte erte marțiale pe care nule cunosc.
Cu câteva zile înainte de ceremoniile bianuale în Partea Exterioară, în interiorul Oficiului de Muzică Divină se făceau repetiții.Cu o zi înainte de ziua ceremoniilor, împărătesele rămâneau în Palatul Abstinenți și se rugau la zei până ajungeau la acea stare de comunicare cu divinitățile menită să favorizeze împlinirea ritualului. Cu o zi înainte de ziua cea mare, împăratul aprindea bețișoare de sacrificiu, numite și „Plecăciuni Divine”.
Dincolo de zid, în spatele Palatului Abstinenței se află Oficiul de Muzică Divină.
La capătul podului te întâmpină templul de rugăciune sau sala Imperială a Cerului, un edificiu circular cu diametrul de 30 de metri și care dă senzația de urcare atunci când privești capătul celor 38 de metri spre înalt. Construcția este realizată prin simpla îmbinare a lemnului și este structurată cu trei acoperișuri suprapuse. Al doilea acoperiș lasă să se vadă 12 stâlpi mai mărunți care sprijină partea superioară și care simbolizează cele 12 ore ale zilei. Acoperișul ultim este acoperit cu țiglă emailată de culoare albastră, cu un anume specific în sensul că în funcție de luminozitate nuanțele de albastru-indigocapătă diverse inflexiuni, acestalbastru purtând numele de „albastru de colico „.
Toată această structură este susținută de 16 coloane din care, cele corespunzătoare anotimpurilor sunt masive ca celelalte 12, corespunzătoare lunilor anului să fie mai subțiri.
Imediat cum treci de Poarta Chengzhen, înainte de a ajunge la Bolta Imperială, în dreapta drumului se poate vedea un grup de ienuperi din varietatea Ienupărul celor nouă Dragoni. Specia din care fac parte poartă flori de ambele sexe și se pretează foarte bine la obținerea de bonsai. Conurile negru albăstrii și frunzele veșnic verzi dau un farmec aparte acestui grup de arbuști.
Bolta Imperială a Cerului este înconjurată de Zidul Ecoului despre care se spune că orice cuvânt, chiar șoptit, în orice parte, poate fi auzit cu claritate în orice loc din interiorul zidului.Plafonul casetat și colorat în verde-cinabri are ăn mijloc un Dragon aurit. Proporția Sălii cerului este păstrată prin diametrul de 16 metri și înălțimea de 20 m.
Terasa Schimbării era locul în care în drum spre ceremonia de sacrificiu se oprea și se schimba în haine speciale de ceremonie. Baldachinul îîn care se schimba împăratul era ridicat numai pe timpul ceremoniilor. În imediata apropiere se află și Poarta Cerească de Est.
Altarul de sacrificii sau Colina Circulară este o terasă rotundă ce se ridică pe trei planuri și este mărginită de o balustradă de marmură albă. La fiecare diferență de plan întâlnim sculpturi de dragoni și Păsări Pheonix.
În vremuri stră vechi Coridorul Imperial făcea legătura cu Orașul Interzis. În acele vremuri erau mai multe coridoare cu aceeași destinație , utilizate de diverse categorii de personal, de la împărătese la eunuci.
În cele din urmă am să spun câteva cuvinte despre Poarta Celor de Peste 70 de ani, consttruităă din pravila împăratului Qianlong, care la vârsta de 70 de ani a cerut să i se facă o scurtătură dar tot el a cerut ca această poartă să nu fie folosită decât de împărații care au depășit vârsta de 70 de ani, fapt ce nu s-a mai petrecut niciodată în istoria Chinei.