Porunca a șasea


Pe râul Velica, ce își varsă apele în râul Marea Morava, la sud de Beograd, exista, din vremuri străvechi, o localitate numită Jagodina, foarte vestită în istoria Serbiei. Era locul cel mai frumos de locuit pentru oameni care iubeau să cultive grâu, orz, secară, dar să și crească animale multe: vite, cai, oi, măgari, ori alte animale de curte. Localitatea aflată într-un ținut de dealuri blajine, era plină de păduri, de poieni și de ape ce erau binecuvântări ale Cerului pentru locurile acestei țări.

La marginea localității, nu departe de munții domoli de la Apus, se aflau mai multe gospodării, printre care una a săteanului Dragoslav Vlahovic, o gospodărie înzestrată de Cel de Sus cu de toate: multe oi, vite cât de abia puteai număra, ogoare frumoase și roditoare. În preajma gospodăriei se întindeau pajiști verzi, cât vedeai cu ochii, pornind chiar de la capătul satului, și urcând domol spre culmile mulților împăduriți din zare. Din loc în loc, pășunile erau întrerupte de cursuri de apă, și chiar de mici heleșteie sau ochiuri de apă limpede, în care mijeau păstrăvi viguroși. Cei din familia Vlahovic erau oameni de ispravă, vânjoși, îndrăgostiți de muncă, îngrijind cu sfințenie frumoasa lor gospodărie. Și erau atât de binecuvântați de Dumnezeu, și trăiau la un loc, în aceeași casă mare, și bunica, și Vlahovic cu soția sa, și noua generație a familiei – trei copiii frumoși și vrednici, un băiat, Milan, și două fete, Zora și Jovanca. Gospodăria lor era întinsă, fiecare din casă își cunoștea rostul în acea gospodărie și cu toții trudeau de dimineața până seara. Aveau de toate și mulțumeau Domnului pentru câte le-a dat!

Bunica lui Milan, pe nume Dragana, avea mare drag de nepoții ei și se îngrijea foarte mult de buna creștere a lor, îi învăța să trăiască în cea mai desăvârșită credință pravoslavnă. Îi chema, seara, să se închine împreună cu ea. Îi învăța cum să se roage, să spună Tatăl Nostru și Crezul. Îi învăța și cântece despre nașterea lui Isus, ori despre viața Sa. De aceea, copiii o îndrăgeau pe bunica, de parcă era mămica lor.

Cu mult drag îi învăța bunica pe nepoții ei, dar mai ales pe Milan, care-i era cel mai drag, fiind o frumusețe de băiat, cu părul bălai, cuminte, bine dezvoltat și bun la suflet. Îi învăța să aibă milă de oameni, să fie drepți, să ajute pe cei nevoiași și pe cei fără de adăpost. Îi învăța cele zece porunci, una dintre ele părându-i bunicii foarte însemnată: Să nu ucizi!
- Cum adică să ucizi, bunică? întreba Milan.
- Uite cum, dacă pleci la război, fără voia ta, să nu ucizi pe nimeni! Mai bine să cazi tu în luptă! Așa a zis Domnul: Să nu ucizi! Gândește-te, Milan, că acel om care moare în război, poate are copii acasă, care rămân fără tată, când tatăl lor moare în război!

Această situație îi impresiona până la lacrimi pe nepoți, chiar și pe Milan, care era băiat, cel care crescând mare, va trebui să devină bărbat în toată firea.

Și astfel, copiii crescuseră mari și frumoși. Milan era deja un flăcău puternic și chipeș, fiind foarte harnic, era sprijinul cel mai de seamă pentru părinți, pe care îi ajuta cu toată inima în gospodărie. Era neîntrecut la cosit și la strâns fân pentru iarnă, căci aveau vite multe. Știa să doboare doar cu câteva lovituri de topor câte un copac mare din pădure. Tatăl său se mândrea cu el. Fetele lui Vlahovic, de asemenea, crescură mari și mândre, încât deja se puteau gândi la măritat. Și pețitorii nu se lăsau așteptați să apară, însă Vlahovic nu se grăbea să-și mărite fetele prea de timpuriu.

Cel rău, însă, nu vedea cu ochi buni acest sat de oameni bravi, trăind în mare armonie cu locurile și cu învățătura credinței. Curând se vor petrece evenimente care vor tulbura mult această fericită localitate.

Într-o zi de toamnă, pe când cei din familia Vlahovic tocmai terminaseră de secerat și de treierat grâul, și pe când mai aveau de strâns și pus în stoguri ultimele brazde de otavă, o mare neliniște se răspândi pe la casele satului. Pe drumul care intra în sat, dinspre Miazăzi, apăru o ceată de călăreți care goneau furtunos prin sat. Începură să năvălească prin case, să amenințe, să strige ca toți bărbații să iasă în curte, că altfel li se dădea foc la casă. Deși n-ar fi vrut, Vlahovic și cu feciorul său, Milan, trebuiau să iasă în curte, de teamă ca oștenii să nu le dea foc.

Atunci, acei oșteni îi prinseră zdravăn pe cei doi, pe Vlahovic și pe Milan, îi legară fedeleș, și îi aruncară într-un rădvan încăpător, ce gonea în urma călăreților, rădvan în care mai erau deja prinși și alți nefericiți. Apoi oștenii plecară spre stăpânire.

Acestea erau obișnuitele raiduri ale oștenilor voievodului Serbiei prin satele sârbești, pentru a prinde bărbați, mai vârstnici sau mai tineri, să-i înroleze la oștire. Pe Vlahovic îl înrolară în oștirea voievodului, iar pe Milan îl luară și, împreună cu alți vreo cinci sute de băieți tineri, îl trimiseră în ceată către Poartă, la Constantinopole. Voievodul Serbiei era supus Porții și era obligat, anual, să adune cel puțin o mie de tineri, care să fie trimiși la Poartă, pentru a fi educați ca luptători în oastea otomană.

Vlahovic făcuse vreo doi ani slujbă în oștirea voievodului Serbiei. După aceea, ajunsese vestea în sat că Vlahovic, tatăl lui Milan, murise în luptele pe care le-a dus oștirea Serbiei împotriva unei oștiri trimise de Împăratul de la Viena. Așa că, cei din familia Vlahovic, rămăseseră fără sprijin, fără vrednicul Milan și fără bărbatul din casă. Greu le-a fost soției lui Vlahovic și fetelor sale să se descurce singurele cu gospodăria. Cel puțin, fata cea mare, Zora, se măritase cu un flăcău din satul vecin, încât, de acum, avea cine să cosească în întinsa lor gospodărie.

Milan, luat cu atâta brutalitate din căminul fericit al părinților și dus între străinii ce nu știau de milă, plângea mult când își aducea aminte de satul său, de părinți, de bunica sa, de gospodăria lor frumoasă. Acum era înrolat într-o ceată de oșteni ismailiți, îmbrăcat ca și aceștia, făcând exerciții de luptă pe câmpiile de lângă Adrianopole. În ceata de la oastea otomană în care era înrolat, nu era nici un ostaș sârb cu care să poată discuta ceva într-un grai cunoscut, erau doar tineri recrutați de prin cu totul alte ținuturi ale Imperiului Otoman, din Kurdistan, din Siria, din Armenia, sau Iran. La început nu le înțelegea limba, nu putea scoate un singur cuvânt cu cineva, ceea ce-i sporea și mai mult tristețea captivității în care căzuse. Cu timpul, se mai obișnui, zilele începură să treacă mai ușor, deși îl apuca așa un dor cumplit, când își amintea de casa părintească, de pășunile satului, de apa Moravei, de eleșteiele pline de pește din ținutul natal. Deși era forțat de stăpânii otomani să se închine precum turcii, în inima lui el continua să se închine bunului Dumnezeu, Cel învățat de acasă, de la părinți și bunici, și se ruga într-una să-l ajute Cel de Sus să ajungă, odată și odată, înapoi în satul său!

Poporul sârb, în frunte cu voievodul țării, se răsculă împotriva asupririi umilitoare a otomanilor. Nu mai plăti bir, refuză să ofere contigente de tineri către Poartă și izgoni garnizoanele turcești din țară. Se înțelege, acest lucru îi înfurie cumplit pe turci, care se grăbiră să trimită oști să înăbușească revoltele sârbești. Hoarde multe de pedestrași, de călăreți și de arcași trecură Balcanii și ajunseră pe pământurile Serbiei. Oastea voievodului sârbilor se pregătea de război.

Iată, acel război venise curând. Cele două oștiri, cea numeroasă, a pașei de la Adrianopole și cea mai puțin numeroasă a sârbilor, ajunseră față în față, pe câmpia de la Knezevac. Bătălia stătea să înceapă din ceas în ceas.

Deși nu era în obiceiul turcilor să trimită ostași din cei proveniți din copiii unei țări asupra propriului popor, nu se știe de ce, de data aceasta, Milan se trezi într-o unitate de oaste care mărșăluia contra Serbiei. Cum adică? Să lupte el împotriva propriului popor? Niciodată! Nu ar fi luptat, să ucidă un om, de niciunde în lume! Așa învățase el porunca a șasea: Să nu ucizi! Grea povară asupra conștiinței credinciosului Milan!

Nu avea de ales. Dacă se împotrivea să meargă la luptă, era ucis, cu sabia, pe loc! Se trezi, deci, târât în luptă fără de voia sa. Iată, în zare se și vedea oastea voievodului Serbiei, pe când el era de partea unei oștiri păgâne, numeroase, câtă iarbă și frunză! Ca la un semnal, cele două oștiri porniră una împotriva celeilalte. Milan vedea cum avangarda sârbilor se apropie pe cai viguroși, iar în urma lor grăbeau aprigii arcași și pedestrași. O puzderie de săgeți umplu câmpul de bătălie și dintr-o parte, și din cealaltă. Iată, flăcăii sârbi ajunseră la treizeci de pași, apoi la zece pași. Erau flăcăii cei vrednici, neînfricați ai Serbiei, al căror grai și port le știa atât de bine! Cum să lupte cu ei? Ridică lancea, dar lancea rămase neputincioasă în mâna sa ridicată. Un buzdugan îl lovi drept în coif și-l ameți. Căzu la pământ. Cele două oștiri trecură peste el și pedestrași, și cai, și fugari și viteji! Milan nu mai știa nimic…

Avea el un camarad în oastea turcească, unul Ismail. Acesta se afla în timpul luptei împotriva sârbilor chiar undeva în apropierea lui Milan. Îl văzu pe camaradul său căzut la pământ, apoi văzu că nu se mai ridicase. Ar fi vrut să-l ajute, dar îl crezu mort, așa că își văzu mai departe de lupta aprigă din jurul său.

Deși erau oșteni viteji fără seamăn, sârbii, fiind puțini, pierdură repede lupta, iar ultimele rămășite ale oștirii lor se risipiră în codrii și luncile Moravei. Otomanii puseră stăpânire din nou pe țară, umblând acum să jefuiască satele rămase fără apărare.

Milan zăcu toată ziua pe câmpul de luptă, aproape mort, fără să dea un semn de viață. Veni seara răcoroasă, și-un vânt rece se porni dinspre apele Moravei. Acel vânt îl readuse în conștiență. Se ridică în coate, în genunchi, apoi în picioare. Se clătină și căzu iar. Se ridică din nou. Avea dureri cumplite la cap. Pe întuneric, scrută câmpul de luptă. Cai căzuți, oșteni morți, și turci, și sârbi. Mai auzi un glas îndepărtat cerând ajutor. Ajunse acolo. Era un camarad din oastea turcească, în grea suferință. Muri chiar în brațele lui Milan. Atunci îi veni un gând puternic: să fugă de pe câmpul de luptă!

Dar unde să fugă?

Cum unde ? Spre satul său natal, spre Jagodina! Numai ce acest gând îi trecu prin minte, îi și dădu putere să uite de durerea rănii de la cap. Culese de pe jos o sabie, un arc și o tolbă de săgeți, și porni hotărât spre munții de la Apus de Knezevac, dincolo de care era casa părinteasca. Porni la drum, chiar atunci, în plină noapte. Nu mai simțea nici foame, nici durere. Vroia, cu orice chip, să ajungă acasă, la ai săi!

Merse toată noaptea, iar zorii zilei îl găsiră pe culmile munților Soco Banija și, de pe înălțimea unui vârf de munte, văzu, în depărtare, satul său natal cel drag. Ce frumusețe! Poieni verzi, ogoare de grâu și orz, livezi îmbelșugate, râuri lucioase. Se îndreptă, cât putea de repede, într-acolo. Cam spre seară, intră în satul său. Mai era atât de puțin, și va fi acasă la el! Cât de dor îi fusese de casă, de ai săi, în toți acei trei ani de când fusese răpit și dus la străini!

Mai avea de trecut de câteva case, până să ajungă la gospodăria tatălui său. Dar ce-i era dat să vadă ochilor? Unele case din vecini fumegau, altele ardeau în flăcări mari! L-a apucat groaza. Otomanii, după ce învinseseră oastea voievodului Serbiei, se puseseră pe jefuit și ars casele țării. Milan alergă cu sufletul la gură spre casa părintească.

Iată, casa lui, acolo, la marginea poienii! Însă doi turci, în veșmintele lor ostășești de otomani, se căzneau să dea foc casei sale! Se năpusti ca un leu să împiedice arderea casei. Ajuns aproape, în livada cea mare, îi recunoscu pe cei doi turci fiind chiar camarazii săi de oaste: Ismail și încă unul, Hakim, un sirian.

Atunci Milan puse o săgeată în arc, ținti săgeata spre Ismail și strigă cât îl ținu pieptul:
- Nu da vatra na moj kutija! Nu da foc la casa mea!

Ismail, speriat de vocea puternică a lui Milan, întoarse capul și rămase stană.
- Ti Milan? Ti si jiv? Tu Milan? Ești în viață? Te-am văzut căzut ca mort pe câmpul de luptă!
- După cum vezi, sunt viu! Dar tu de ce dai foc la casa mea?
- E casa ta, Milan? Oh! Iartă-mă! Nu mă ucide cu arcul!
- Ești camaradul meu! Dar cu casa părinților mei ce-ai avut?
- Iartă-mă, Milan! Meritam moartea! Dar sufletul tău bun mă va cruța!
- Te iert, dar hai să stingem focul! strigă Milan către Ismail.

Sirianul, tovarășul de jaf al lui Ismail, dispăru încă de cum auzi glasul ca de tunet al lui Milan. Dar Ismail alergă la picioarele lui Milan și căzu în genunchi, să-i ceară iertare. Apoi, amândoi, începură să stingă casa din flăcări. Hambarul cu orz nu reușiră să-l salveze, casa, însă, scăpase!

Din pădurea din apropiere, mama lui Milan, bunica, surorile sale și cu soțul Zorei apărură dintre fagi și se uitau cum Milan și cu turcul stingeau ultimele urme ale incendiului. Milan, de cum îi văzu, se năpusti spre ei, și-i îmbrățișă. Mare este Dumnezeul care l-a adus pe Milan înapoi acasă!
- Dar tata, tăticul meu, unde este? întrebă nerăbdător Milan, dornic să-și vadă părintele.

Aici, toți cei ai casei coborâră ochii în pământ, și începură să plângă. Într-un târziu, mama îndrăzni să-i aducă fiului vestea cea rea:
- Tatăl tău nu mai este! A murit în război!
- Cum !? Tăticul meu mort!?

Și se puse bietul Milan pe un plâns de nestăpânit. După multă suferință, tot mama reuși să-i potolească plânsul:
- Nu mai plânge, copilul meu! Tatăl tău e acolo sus, în ceruri, se uită la tine cum ai venit acasă!

Mai plânseră, mai povestiră noutăți din sat și din casă. Într-un târziu, bunica îl întrebă pe Milan:
- Dar turcul acesta cine este?
- Este Ismail, pe care l-am crezut camaradul meu de oaste! Dar, iată, venise aici în țara noastră să-mi dea foc la casă!
- Iertare, bunule Milan! se văieta jalnic, în limbă străină, Ismail. Nu știam că e casa ta. Puteai să-mi iei viața, dar te-ai îndurat de sufletul meu!

Milan veni la nefericitul turc, îl îmbrățișă, apoi îi zise:
- Te iert! Dar să nu mai dai foc niciodată la case de oameni, oriunde vei merge! Acum hai în casa noastră! Ești oaspetele meu!

Prea multe nu erau de mâncare în casa părinților lui Milan, căci între timp, mai trecuseră cete de otomani care jefuiseră totul, și animale, și grâne, și brânzeturile de prin cămară. E drept, cei ai casei mai ascunseseră câte ceva din alimente, fie în gropi, undeva în pădure, fie luaseră ce era mai bun și duseseră la stâna de pe munte, care era mai ascunsă privirilor jefuitorilor. Cu ce aveau, cu ce n-aveau, oamenii cei vrednici din familia lui Milan încropiră o masă, la care îl chemară pe proaspătul sosit, Milan, dar și pe așa zisul prieten al său, turcul Ismail.
- Dumnezeul nostru ți-a dat viața, ca și mie! El ne-a salvat din măcelul războiului! zise Milan către Ismail, încă îndurerat de vestea morții tatălui său.

Stăteau la masa îmbelșugată, cât de cât. Când mai veni odată vorba de Vlahovic, tatăl lui Milan, pe turcul Ismail îl cuprinse un plâns așa de mare, cu sughițuri, de nu-l putea opri nimeni. În fine, își mai veni în fire, încât ceilalți să poată continua poveștile în jurul mesei.
- Bunule Milan! Nu știu cum să mulțumesc lui Allah, că am scăpat cu viata! Dar sunt bucuros nespus de mult că am scăpat și de oaste! Milan, te mai întorci la oaste? zise turcul.
- Eu? Cum să mă întorc? Acum când am ajuns acasă?
- Nici eu nu mai vreau la război! zise Ismail, cam spășit.
- Și atunci ce vrei să faci? îl întrebă Milan, în limba turcului.
- Vreau o viață simplă! Vreau la oi, îi răspunse Ismail, tot în limba turcilor.
- Ce-a spus, se interesă mama lui Milan.
- A zis că nu mai vrea la război, s-a săturat de război! Vrea la stână, la oi!
- Avem noi stână! zise hotărâtă mama lui Milan. Și-așa n-are cine să stea la stână, de când a murit bărbatul meu, Vlahovic.

Era o idee. Trebuia întrebat turcul dacă ar vrea o slujbă la stâna lor, la oi. Adică să pască oile, să le mulgă, să facă brânză și urdă. Cum să nu! Turcul era în culmea fericirii, auzind că i se oferise această slujbă!

Vara, cât era timpul cald și frumos, Ismail era la stână și păștea oile. Iarna îl chemau în sat, unde dormea în bordeiul cel vechi al bunicilor, tăia lemne și aducea fân, să hrănească animalele din grajd. Turcul era foarte bucuros de viața la acești oameni de treabă. Îi slujea cu toată inima, încât, se poate spune, că plătise cu vârf toată paguba pe care o adusese familiei Vlahovic prin arderea hambarului de orz.

După trei ani de trăit în Jagodina, turcul Ismail își dădu seama că religia pravoslavnă este cea mai bună, cea mai dreaptă, mai bună decât cea a părinților săi. Așa că ceru să fie creștinat, iar dorința îi fu îndeplinită nu mult după aceea. Acum se putea căsători în sat. Găsi repede o pereche, fiind multe tinere femei rămase văduve după ce bărbații lor fuseseră uciși în războaie.

Era vară. Ismail slujea mai departe la stâna lui Vlahovic. Era fericit. Locuia la stână împreună cu soția sa, sârboaică. După obiceiul moștenit de la părinți, pe când copilărise în Antalia, Ismail lua un covoraș și-l punea pe iarbă, de trei ori pe zi, afară, în fața stânei, pe care îngenunchea să se închine. Dar acum nu se mai închina lui Alah, ci se închina Sfintei Treimi, spunând:
- Mulțumesc Þie, Doamne Dumnezeule, din ceruri prea-înalte! Mulțumesc Þie, Bunule Domn și Mântuitor al sufletelor, scumpul nostru Isus Hristos! Mulțumesc Þie, Duhul Sfânt, care ne luminezi mintea și sufletul! Mulțumesc că mi-ai arătat Lumina Evangheliei, calea Adevărului Celui mai de preț, precum că Tu vrei sufletele noastre să se pocăiască și să se întoarcă la Tine! Mulțumesc că am scăpat de oaste și de nelegiuirile ei, că mi s-a arătat Calea cea Dreaptă în viață, că trebuie să iubim orice om, ca pe un frate! Mulțumesc că mi-ai trimis în viața mea acești oameni cu sufletele de aur, care m-au primit în căminul lor, deși am venit ca un tâlhar la casa lor. Dar Tu le-ai dat gândul cel bun, mi-au cruțat viața, și mi-au găsit un loc în gospodăria lor! Mulțumesc că mi-ai dat o soție harnică și frumoasă, la care țin atât de mult, și cu care ne rugăm împreună, în fiecare seară! Te mai rugăm, Doamne Dumnezeule, îndură-te de noi, dă-ne parte să avem copilași frumoși și sănătoși care să ne bucure sufletele, la bătrânețe!

Și Ismail nu se mai numea acum pe numele lui turcesc, ci îl botezară cu numele de Dragan, nume de care era tare mândru. Multă vreme n-a mai fost război în Jagodina, iar cei din familia lui Vlahovic, ca și a lui Ismail, acum Dragan, trăiră ani mulți fericiți, ținând ca un lucru de mare preț, credința în Evanghelie și în Domnul Isus Hristos!