Au urcat apoi o stradă în pantă până la Grădina botanică. Nu s-ar mai fi despărțit de seră, nici de Pârâul țiganilor ori de grădina japoneză, cu podurile, dar domnul Droc i-a grăbit și trebuia să-i grăbească, îi aștepta parcul cu lacul, lebedele și bărcile sale. Au tras pe rând la rame unii câte o jumătate de oră, alții, o oră, după cum au fost închiriate ambarcațiunile. Spre seară, i-a purtat profesorul pe câteva străzi și i-a dus la Teatrul Național. Era noapte de-a-binelea când au intrat pe o ușă laterală. Un om cu chipiu, pe care scria „paznic”, i-a numărat din priviri și apoi a băgat în buzunarul pantalonilor cele câteva bancnote primite de la profesor.
Holul încăpător, luminat puternic de zeci de becuri, scările monumentale și basoreliefurile de pe pereți i-au impresionat. Au urcat cu oarecare jenă, datorată hainelor sărăcuțe ce le purtau, spre ultimul balcon unde n-aveau nevoie de bilete spre a-și găsi locurile. Mai erau aci câțiva tineri, băieți și fete, aproape de vârsta lor. De acolo, de la balconul foarte aproape de tavan, puteau vedea cum în lojii intrau domni și doamne, unii purtând în mână mici binocluri. Zumzetul slab al vocilor a fost întrerupt brusc de sunetul unui gong. Pe vibrațiile acestuia a început a se face din ce în ce mai întuneric. După încă două gonguri, la fel de profunde, cortina s-a ridicat. Femei, una mai în vârstă, altele mai tinere, câțiva bărbați de diferite vârste, toți îmbrăcați în haine ciudate discutau pe scenă. Au aflat și câteva nume ale celor ce erau acolo: Liubov Andreevna, Lopahin, Ania, Varia, Semion Andreevici, dar n-au putut să-și dea seama, chiar dacă se auzea destul de bine în sală, de ce unii erau triști și alții mai veseli. De-abia mai târziu, în tren, au aflat de la profesor acțiunea piesei care se numea Livada cu vișini. S-au bucurat, oarecum, aducându-și aminte că și Ivan Ivanovici al lor le-a pomenit în câteva rânduri despre Anton Pavlovici Cehov, ba le-a spus și niște amănunte despre el că a fost medic și, cu toate acestea, a murit tânăr, de tuberculoză.
Vacanța au petrecut-o mult mai bine decât de obicei. Aveau banii ce i-au muncit, puteau să vadă filme, să meargă la dans la sala Elytte ori la Electrica. Cei care vroiau să fie în pas cu moda și-au pus la pantofi talpă de cauciuc groasă de cinci-șase centimetri și tânjeau după un sacou de velur albastru și după o pereche de pantaloni gri-petrol. Rar, câte unul putea să le aibă pe amândouă. Și, dacă reușeau să le aibă neapărat, trebuia să învețe să danseze bine rumba. Așa că nu era de mirare când pe aleile din parcuri puteau fi văzuți elevi care dansau, doi câte doi, înconjurați de alții care fredonau melodia. Vinerea și lunea, după ce au fost cu o zi înainte la seara dansantă, care mai de care se lăuda cum fetele de la sanitară, vestite în ale dansului, de abia au putut ține ritmul impus de ei. Erau adevărați eroi cei care au dansat fără greș cu fata aceea înaltă, cu părul negru ieșit în bucle de sub o bască albă, pusă ștrengărește pe o ureche, cu rochia strânsă pe talie și evazată înspre genunchi, cu pantofi de lac ce aveau tocul semi înalt. Niciunul nu i-a aflat numele, dar toți îi spuneau, când vorbeau de ea, Anna Zacheo. Nimeni n-a văzut-o plimbându-se pe stradă, apărea doar în sala de dans. Nu vorbea cu alte fete, și nici n-ar fi avut când, deoarece mereu era invitată la dans.
Tot atunci, în acea vacanță de primăvară, a început să ruleze la Pacea filmul Vagabondul. De la Hoții de biciclete n-a mai fost atâta lume pe scările cinematografului așteptând să se deschidă cassa de bilete. Da, dar filmul lui Vittorio de Sica a fost prezentat doar o săptămână, și numai la un cinematograf, pe când Vagabondul a rulat două săptămâni la rând, și în două săli. Prin mulțimea plimbăreților de pe I V Stalin, în primele zile cu greu își făcea loc un om ce purta o cutie rotundă de metal, ca apoi, după câteva zile, aceiași plimbăreți să îi facă loc, dându-se la o parte, din fața celui ce ducea rola de la un cinematograf la altul. În fiecare zi, se organizau și matinee, mai multe ca la spectacolele duminicale obișnuite, de la 10 la 12 și de la 12 la 14. De multe ori, în sala de proiecție izbucneau fluierături și bătăi cu picioarele în podea însoțite de strigăte: Ai greșit rola! ori Rola asta a mai fost odată!
În a doua săptămână, înghesuiala a fost și mai mare. Atunci a murit o femeie, strivită la coada de la bilete. Prin fața cinematografului aproape nu se mai putea merge din cauza mulțimii celor ce întrebau încă de departe trecătorii: „n-aveți un bilet în plus?” Și erau destui care aveau. Aceștia stăteau mai retrași și nu dispuneau doar de un bilet, ci de mai multe și întotdeauna le lipseau banii de rest. Și apoi vânzătorii de bilete în plus nici nu se uitau la cei ce întindeau banii potriviți. Biletul de doi lei și cincizeci de bani în cel mai bun caz era luat de cumpărător cu cinci. Nimeni, însă, nu se uita la preț. Era fericit cel ce primea biletul și se grăbea să intre în sală. De multe ori acolo începuse proiecția. În timp ce pe ecran se desfășura Jurnalul de actualități în care se spunea, prin imagine și grai, despre succesele agriculturii socialiste în GAC-uri și IAS-uri, ori despre marile șantiere ale construcției socialiste, fericitul își găsea un loc, de cele mai multe ori în față, iar, dacă nu, se mulțumea și cu o bucățică de perete de care să se sprijine. Pe stradă, pe la diferite cozi, ori chiar la serviciu, muncitori, de multe ori oameni destul de în vârstă puteau fi auziți fredonând: A varamu... a, a, a, a ...sînt vagabond și sînt hoinar, și n-am un ban în buzunar... Alții mai tineri au început să adapteze melodia, frumoasa melodie indiană, la un text ce poate nici nu era în film: Am pantofi cu găurele, cămașe cu pătrățele, cravată de patru lei, și-am pretenții la femei ori: Pantalonii-mi sunt de doc, pălăria-i din talcioc, frumoasă e mândra mea, indiană-i inima. Mai băgau pe unde credeau că se potrivește și versurile: pantalonii-s rupți în tur și mă cheamă Raj Kapur
Imediat, după vacanță, primăvara și-a intrat deplin în drepturi. Pe centru, încă de dimineață, țigăncușe cu fuste înflorate ofereau trecătorilor buchețele de iriși, de narcise albe sau galbene, de mărgărit. Dinspre parcurile orașului începea a se simți miros discret de liliac. În ochii copiilor, chiar și a celor de la orfelinatul de pe strada Dealului, precum și a bătrânilor de la azil, se simțea bucuria unui nou început. Puțini oameni păreau abătuți, poate cei ce aveau mari suferințe trupești ori sufletești. Printre aceștia din urmă se afla și Mitrică. Fusese, atunci când s-a înscris la examenul de admitere de la Școala Medie Tehnică de Comerț, un băiat mereu cu zâmbetul pe buze. Și după aceea, după ce a reușit la examen, felul lui de fi descrețea întotdeauna frunțile colegilor și chiar ale profesorilor. I se mai spunea și olteanul pentru că venise de prin părțile Drăgășaniului. Glumele cu olteni, spuse ostentativ în prezența sa, aveau întotdeauna răspunsuri inteligente, așa că cei ce le lansau se lăsau până la urmă păgubași. Părinții, care odată au fost destul de avuți, acum oameni bătrâni, nu-l prea căutau. Venea în schimb destul de des pe la el un frate mai mare cu zece ani. Acesta, pentru a scăpa de chiaburie, a plecat de acasă și și-a găsit aici, undeva nu departe de oraș, într-o comună, un post de casier la Sfatul Popular. Între timp, s-a căsătorit și avea și o fetiță de un an. De câte ori avea drum prin oraș, își căuta fratele, îl ajuta, după cum putea cu bani, îi mai cumpăra caiete ori unele ustensile trebuitoare, îl lua la el acasă în unele vacanțe. Și în aceasta din urmă și-a petrecut, la început, câteva zile la ei. Acum a aflat cumplita veste: a fost arestat. A aflat și de ce, de la soția, delapidare din avutul obștesc. La o verificare efectuată de Controlul financiar intern al raionului i s-a găsit un minus de câteva zeci de mii de lei. Cercetările au fost preluate de procuratura raională, apoi de cea regională și, în sfârșit, de cea militară care a mai descoperit alte zeci de mii lipsă în gestiune. Pericolul pentru inculpat era deosebit de mare. În urma unui decret recent emis de Prezidiul Republicii Populare Romîne, cei ce delapidau mai mult de o sută de mii de lei erau pedepsiți cu moartea. Cu groază l-a auzit fratele lui Mitrică pe primul secretar de la regiune care i-a spus prim procurorului militar:
- Mai căutați, tovarășe, mai căutați, imposibil ca banditul să se fi mulțumit numai cu atât. Știm că este un înrăit dușman de clasă, de aceea trebuie să dăm un exemplu care să-i înspăimânte și pe alții ca el.