– Gheorghe! Gheorghe! Hai că a căzut!
Nenea Gheorghe era în grădină, pe la pârâu, tăia niște crăci de salcie la oi, că era o zi așa frumoasă atunci, în decembrie… ca primăvara! Avea oile acasă și le mai tăia crăci să roadă coajă, să mai economisească fânul. Când o aude pe nevastă-sa, aruncă toporul cât colo și o ia la fugă spre casă:
– Ce-a căzut, fă, ce-a căzut?
Obosit de atâta muncă și-l mai pune și femeia pe fugă! Era obișnuit, dar acum își dădea seama că se întâmpla ceva ciudat, fiindcă ea se agita mai mult ca de obicei. Ce naiba s-o fi întâmplat? Vreo două sute de metri până la casă și coasta aia nenorocită… îți iese sufletul și când o urci la pas!
– A căzut, Gheorghe, a căzut!
– Cine, fă? intrând în casă după ea, gâfâind, cu ochii holbați de spaimă.
– Ceaușăscu!
– Aaa… dă-l, fă, dracu’, mai pui să viu dăgeaba…
– Cum, Gheorghe, dăgeaba? Tu n-auzi ce e la aparat?
– Io stau să ascult la aparat… Ce…
Din difuzorul micului lor aparat de radio, de pe policioara de deasupra patului, se auzea o hărmălaie infernală – voci lătrătoare sau răgușite, strigăte și îndemnuri, cuvinte fără nicio noimă pentru cei doi bătrâni, care se opriseră din vorbă și ascultau (nenea Gheorghe – cu o oarecare neîncredere și enervare că a fost deranjat de la treaba lui, nevastă-sa – cu ochii sticlind de plăcere, dar și de teamă): „dictatorul”, „teroriștii”, „genocid”…
– Ce zâc, fă, ăștia? Ai prins „Ioropa liberă”?
– Nu, bă! Tu n-auzi că sunt la noi? Sunt ai noștri! A fugit Ceaușăscu!
– Cum să fugă, fă?
– Uite-așa! A luat ielicopteru’ și-a plecat. Am auzât io acu’!
– Taci, fă! N-are cum!
– Ascultă și tu…
Hărmălaia se mai oprise și acum se auzea o voce gravă care vorbea de oameni împușcați prin Timișoara, Sibiu, București… Zeci de mii!
– Auzi! Nenorociții! Ce-au făcut!
– Fă, io nu prea crez… Mă duc să iau toporu’ că l-am lăsat la pârău.
– Lasă-l, Gheorghe! Vine războiu’ peste noi, n-auzi?
– Și ce să-i fac io, dacă vine… vine! Mă duc că zbiară oili dă foame.
O altă voce, foarte fermă, făceam un apel către armată: să retragă tancurile de pe străzi, să nu mai tragă nimeni, să întărească paza la obiectivele importante. Mai zicea ceva de niște lupte care se dau în unele orașe din România.
– Fă, nu e bine…
– Nu ți-am spus io, Gheorghe …
– Io am auzât ceva pă la „Ioropa liberă”, da’… nu prea am înțăles. Aparatu’ ăsta chirăie ca toți dracii când îl dai pă „Ioropa liberă”.
În sat era o liniște stranie, deși la ora aceea, în mod normal, pe o vreme așa frumoasă, oamenii ieșeau la treburi. Mai dădeau drumul vitelor pe-afară, mai tăiau lemne… Acum nu se auzea nimic. Nici măcar câinii. Parcă ascultau și ei, închiși în casă, minunățiile care se auzeau de la radio – strigăte de bucurie: „Libertate!” , „Jos dictatura!”, „Jos criminalii!”…
– Hai și noi, Gheorghe, să-l dăm jos pă Lache!
– Ce-ai, fă, ai înnebunit? Ce-avem cu el? El e la coperativă…
– Cum ce? Ãștia care ne-au mâncat…
– Primărița…
– Pă toți! Gata cu ei!
– N-avem dă lucru! Mâine tăiem porcu’ și n-avem lemne să-l pârlim. Dă-i în…
– Să duce lumea peste ei… Să vezi scandal! Da’ cine știe pă unde-or fi?
– Or fi plecat cu Ceaușăscu, cu ielicopteru’. He-he-he…
Stăteau amândoi pe marginea patului gânditori, dar ascultând cu urechile ciulite – el, transpirat și cu mâinile atârnându-i peste genunchi, ea, cu bărbia sprijinită în podul palmei – încercând să deslușească sensul cuvintelor rostite de acei oameni necunoscuți.
– Gheorghe, ai închis poarta?
– Ãăă…
– Păi, vezi că ies oili și dup-aia te duci să le cauți la mama naibii..
– Mă duc, fă…
– Ãștia nu mai termină până mâine.
Oamenii de la radio păreau că nu se mai înțeleg între ei. Vorbeau unii peste alții, fiecare despre altceva…
– Fiecare cu ce-l doare! Lasă că vedem noi dăsară ce-o mai fi.
– Așa e, fă…
– Mă duc și io să dau la găini, că ăștia n-au treabă, d-aia stau de ceartă.
Se ridică amândoi și ies în curte:
– Până dăsară or termina… Să știm și noi pă cine pune în locu’ lu’ Ceaușăscu.
– Găsăsc ei pă cineva.