Azi e ultima mea zi pe aici, printre strãini, mã întorc acasã. Acolo unde n-am nevoie de ochi ca sã vãd și nici de picioare ca sã umblu.
Memoria e mijlocul meu de transport, mai în comun sau mai în particular, depinde de orã și mai ales dacã e weekend. Mã plimbã memoria pe unde vreau. N-am nevoie de bilet, trec oricum, mã sui de oriunde, merg pân' la capãt. În fiecare zi la fel. E locul meu de muncã. Lucrez în industria memoriei. Mã gândeam într-o zi dacã am nevoie studii, cã aș vrea sã mã fac controlor pe memoria mea, cã e mai puținã muncã.
Dacã vã întrebați, sã știți cã multã lume circulã pe ruta memoriei mele. Prieteni vechi, care mai mult sau mai puțin încã mai sunt, rude, vecini, cunoscuți, iubite, bețivi, curve și alte alea. Aș vrea, când se urcã, sã-i taxez și sã-i cobor la prima dacã m-au uitat prin stații sau nu m-au lãsat sã urc, mãcar pentru o stație, douã, în memoria lor. Zi de zi merg pânã la capãt, mã plimb de colo pânã colo, pe un traseu ce rar se mai schimbã. Dar e un traseu vast, nu mã plâng. Am mereu ce vedea. Unele lucruri, întâmplãri, le mai uit, dar le vãd pe post de afișe pe stâlpi sau de reclame luminoase pe blocuri. Ultima oarã când am mers la mare reprezintã acum povestea unui bestseller ce se gãsește peste tot. Oricine se urcã din stație în memoria mea ține în mânã cartea asta. Ca sã spun drept, e puțin trasã de pãr, dar merge ca lecturã între stații, în fond, are de toate. Nu m-am gândit niciodatã sã-mi recondiționez cumva memoria, sã-i mai dau o fațã. Se ține bine și chiar dacã a prins și câțiva ani de comunism, se zice cã atunci se fãceau lucruri bune, sã ținã mult. Oricum e încã nouã și merge bine. Și chiar dacã știu cã la un moment dat o s-o roadã rugina, atunci o sã fiu eu mijlocul ei de transport. Împreunã, ca doi bãtrâni ce se știu de mici, o sã ne plimbam pe bulevarde fãrã stații.