UTOPIA

“A map of the world that does not include
Utopia is not worth glancing at” O. Wilde
(“O hartă a lumii care nu include Utopia nu merită să o priveşti. O. Wilde)

... cuvintele păreau a fi fost scrise cu mulţi ani în urmă pe micul pergament prins c-o pioneză pe scândura simplă, raft al vechii biblioteci iar dacă, la asfinţit, soarele n-ar fi înroşit mica fereastră a chiliei, poate nici nu l-aş fi observat.
După ce ochii s-au obişnuit cu semi-întunericul stăpân în restul încăperii, am început să văd nenumăratele instrumente şi unelte în al căror rol şi menire fusesem iniţiat în ultimele luni.

În Buddhismul Tibetan ritualurile sunt esenţiale. De-a lungul anului aceste obiecte de cult au roluri bine definite fiind folosite pentru aducerea ploilor, îmbunarea unor zeităţi, binecuvântarea recoltelor sau chiar sfărîmarea ambiţiilor minţii. Fiecare dintre aceste obiecte e purtător de simboluri şi sensuri încărcate cu puteri magice. În situaţii extreme sunt utile în domolirea orgoliilor şi a dispreţului sau pentru dizolvarea ego-ului –obiecte şi asocieri neaşteptate.
Am luat în mână o mică vajra sau dorje, un instrument a cărui tărie, duritate şi strălucire te poartă cu gândul către diamant. E simbolul indestructibilei stări de iluminare cea care, în Tibet, se numeşte “Buddha”.
Un clopot dintr-un aliaj în care se regăseşte şi argintul, piesă indispensabilă în panoplia muzicală a călugărilor din mănăstiri, aştepta atingerea pe lemnul înnegrit de timp. Sunetele clopotelor sunt cele care alungă spiritele rele iar în mănăstiri gonesc prezenţele nedorite din locurile consacrate ritualurilor. Elefantul din bronz cu o cupă fixată pe spate părea destul de rar folosit ţinând cont de gradul de oxidare al metalului.
Ce m-a cucerit însă imediat, prin fineţea lucrării, dar mai ales prin senzaţia tactilă, era o phurpa, un mic pumnal, instrument tantric folosit în învingerea spiritelor malefice şi a obstacolelor care ne stau în cale.
Şi aici, în micul lăcaş, ca în multe alte mănăstiri, am găsit un castron muzical făcut dintr-un aliaj de şapte metale: aur, argint, cupru, mercur, fier, staniu şi plumb. Fiecare element are corespondent un corp ceresc. Binecunoscute în Tibet şi în Nepal, sunt folosite în diverse ritualuri când, lovite cu un baston de lemn, emit un sunet adânc, o vibraţie profundă care-i însoţeşte pe cei adânciţi în meditaţie iar spectacolul lichidului din castroanele umplute cu apă ce-şi porneşte cercurile călătoare la fiecare lovitură este copleşitor.
Privirea călugărului în al cărui sălaş eram, mă urmărea atentă iar prima întrebare, a venit târziu, după o lungă tăcere, to atunci când am atins pergamentul cu mesajul lui O.Wilde.
“Ai fost în Utopia?”
I-am răspuns zâmbind: “Utopia există doar în minţile noastre şi nu e loc pe planetă care să poarte un aşa nume.”
“Este răspunsul simplu. Utopia sigur există, dar drumul într-acolo e lung şi anevoios şi de aceea puţini oameni au puterea şi curajul să-i caute ţărmurile”

“Şi pe unde ar fi?”, am întrebat curios, aşteptând o legendă sau vreun ritual de purificare.“
“Nu există hartă către Utopia astfel că nu ştiu cum ar putea să ajungă cineva pe acele meleaguri fără credinţă, dorinţă şi convingere. Se spune că cel ce ne-a lăsat, cu mulţi ani în urmă, micul pergament fusese pe o insulă undeva în sudul oceanului cel mare.

“Dar ce e special acolo ca să merite truda căutării? ”
“E un loc în care zodiile nu au putere iar cei care ajung acolo pierd senzaţia trecerii timpului.”
“Să înţeleg că e ceva precum raiul?
“Nu. Oamenii şi tot ce e pe insulă trec prin viaţă ca noi toţi dar nu ştiu ce înseamnă timpul așa cum îl trăim noi.”
“Stai că nu înţeleg, asta înseamnă că nu au trecut şi viitor?”
“Oarecum. Trecutul îl simt şi îl folosesc înţelept însă proiecţia viitorului le lipseşte cu desăvârşire”şi de aceea trăiesc prezentul altfel.”

“Şi de ce n-aş vrea să ştiu ce voi face mâine?” am întrebat nedumerit .
“Poate vei afla singur răspuns dacă îți voi spune ce stare creează un astfel de loc sau de ce poţi fi fericit acolo”, zise el aşezându-se într-un colţ. Aprinse fitilul lămpii şi flacăra a luminat lăcaşul iar întunericul s-a refugiat în ascunzişuri.
“Vezi iacul acela care paşte afară?”
“Da”, i-am răspuns urmărindu-i mișcarea brațului înspre mica fereastră.
“Animalele nu ştiu ce e mâine; iacul nu ştie ce este trecut dar îşi aminteşte, şi asta îl ajută să se întoarcă înapoi la mănăstire în fiecare seară. El nu are planuri pentru mâine, trăieşte doar prezentul. Toate nevoile lui sunt legate de clipele acestei zile.”

“Adică cine ajunge acolo nu mai poate pleca pentru că nu-şi mai poate face planuri pentru mâine?” am întrebat oarecum prins în vârtejul atemporar care învăluia insula din povestea călugărului tibetan.
“Mulți simt nevoia de a ajunge acolo fără să știe de ce. Odată ajunși se adaptează repede dar păstrează în minte locul de unde au venit şi nu uită asta. Unii chiar se întorc în ţările lor şi împrăştie între oameni miracolul Utopiei. E cumva asemănător cu migrația păsărilor sau a fluturilor Monarch. Ele simt plecarea şi cunosc calea chiar dacă nu o înţeleg.
“Îmi sună ca insula sirenelor din “Odiseea”. Doar că marinarii ce coborau pe insula lor nu mai plecau.
“Nu am auzit legenda asta, poate mi-o vei povesti cândva” spuse maestrul zâmbind.
“Cu plăcere, însă aş vrea să ştiu de ce s-ar duce cineva în acel “loc bun” sau Utopia cum o numeşti tu?”

“Vezi tu, aici in Tibet, unii căutăm sensul vieţii în chiar clipa prezentă. Nu ne subțiem viaţa cu planuri şi dorinţe. Esenţa clipei ne este mai importantă. Iar din asta poate învaţă şi alţii. ”
“Mie îmi place să anticipez o stare pot spune chiar că mă încântă de două ori. Odată când o visez cu ochii deschişi şi, a doua oară, când o trăiesc cu adevărat.” i-am răspuns
“E grozav că simţi astfel de lucruri. Sunt curios dacă şi înţelegi diferenţele dintre ele?”
“Nu m-a preocupat asta, dar voi fi încântat dacă în realitatea de mâine voi regăsi ce am visat azi.”
“Neavând un mâine oamenii din Utopia trăiesc şi se bucură doar de experienţele zilei de azi şi de ce au simţit de-a lungul orelor. Utopia le oferă şansa de retrăire a unei experienţe şi dacă mai recunosc ce au simţit în trecut pot modela prezentul pentru a-i mări valoarea.”
“ Cum ar fi dacă aş fi în Utopia cu prietena mea? Oare dragostea noastră ar creşte în fiecare zi?”
“Creşte? Nu ştiu. Acolo valoarea clipei ar fi alta.” mi-a răspuns şi a pus ceainicul pe covor.
„Cum ar fi altfel timpul petrecut cu ea acolo de cel ce-l petrecem aici?
“Depinde de cum ştiţi să vă bucuraţi de momentele când sunteţi împreună şi de valoarea pe care-o daţi acelor clipe. De cum vă dăruiţi unul altuia atenţia meritată, şi de cum vă bucuraţi când vă revedeţi seara, în casa voastră? De cum vă luaţi în braţe, înainte de a adormi când vă împărtăşiţi trăirile zilei şi lucrurile mărunte? Dacă o faceți cu adevărat atunci seva orelor v-au îmbogăţit. Dacă ce am spus se regăseşte în mintea ta atunci sunteţi speciali“ şi-a încheiat fraza şi a turnat încă un ceai în cana pe care o aveam în faţă.

“Uneori suntem exact aşa alteori însă ... . Avem cariere şi suntem preocupaţi de proiectele noastre.” am îngăimat sorbind apoi din ceaiul fierbinte.
“Dacă veţi căra prea multe aşteptări străine naturii voastre legate cu funii de așteptările viitoare, puterea de a vă regăsi vă va slăbi.”
“Dar tot ce am spus e viaţa mea de zi cu zi şi nu am cum să nu le accept“, i-am răspuns, convins de adevărul spuselor mele.
“Şi dacă nu ai mai avea nevoie de planuri. Dimineaţa ce-ar veni în Utopia, n-ar exista în mintea voastră.
Când deschideţi ochii începeţi o nouă aventură. O altă zi la timpul prezent, plină cu surprize, îmbogăţită de amintiri.

“Cum povesteşti”, i-am zis “parcă văd cu ochii minţii familii de gheparzi, lei sau hiene fiinţe care îşi trăiesc astfel clipa. O pornesc dimineaţa în căutare, descoperă sau nu ceea ce îşi doresc şi se regăsesc bucuroşi cu ceilalţi membri al clanului în aplecarea serii peste savană”.
“Aşa este, dar omul poate să o facă mai bine, mai profund. Apoi atingerea, ascultarea, înţelegerea pot fi mai adânci, trăirea mai intensă iar răspunsul la întrebarea ta: “dacă dragostea ar creşte la nesfîrşit” ar putea să fie Da. Urmarea ar fi bucuria ce-ar creşte cu fiecare zi trăită“.

Au urmat câteva minute când gândurile s-au cernut şi i-am putut mărturisi: “Recunosc că îmi place Utopia pe care mi-ai descris-o. Cuvintele tale mă fac curios și simt dorinţa de a pleca în căutarea ei. Sau..... poate o voi găsi privind în mine. Nu crezi că fiecare dintre noi poate ajunge acolo. Iubita mea cu siguranţă a fost. Când suntem împreună simt că are atâtea din Utopia în ea ”.

Călugărul a zâmbit, m-a privit lung iar după o pauză ce mi s-a părut a nu se încheia, a spus: “Fiecare dintre oameni poartă o bucată de “Utopia” în inimă. Fiecare ar putea să se oprească o clipă ca să o recunoască. Dacă ne-am dărui unul altuia mai des acest cadou, am asculta mai atent, am fi mai curioşi şi am întreba mai mult, am fi mai potriviți sufleteşte cu cei apropiaţi şi cu siguranţă ne-am bucura de viaţă mai profund. Dar cel mai important: am zâmbi mai mult şi am iubi mai adânc” a încheiat el ridicându-se de pe covor.

“As vrea să fiu aşa când mă-ntâlnesc cu ea. Ce-ar trebui să fac.?
“Să o priveşti în ochi şi să o întrebi ”Ai fost în Utopia?” “
“Şi dacă îmi spune că a avut o zi grea?”
“Poţi să îi propui să faceţi împreună o plimbare în Utopia ca să găsiţi pacea şi liniştea. Întrebarea vă poate ajuta ca să stabiliţi dialogul, să eliberaţi cuvintele, să vă limpeziţi sentimentele. După asta grijile și fricile dar și felul rezolvării lor se vor simplifica. Astfel Utopia şi tot ce oferă ea, vă va îmbogăţi sufleteşte.”

M-am ridicat încet de pe covor şi am ieşit să-mi pun ordine în gânduri. După o vreme, m-am întins în sacul de dormit, am suflat în flacăra din micul opaiţ si am tras fermoarul. Mă grăbeam. Trebuia să străbat iute cei 8.000 de kilometri, ce mă despărţeau de partenera mea de aventuri, s-o iau zâmbind de mână şi s-o invit la o plimbare în Utopia.