Manuscrisul Apostolului (1)

Diaconul Teodosie obosi. Urcușul necontenit și pieptiș al muntelui îi scosese sufletul. Nu mai putea. Soarele nemilos al Etiopiei îl vlăguise de ultimele puteri, și-așa puține după o călătorie îndelungată, vreme de câteva luni. Se așeza des pe pietrele mari de pe marginea potecii pietroase și încâlcite de deasupra unei prăpăstii impunătoare, admirând hăul abisal de mii de pași care se deschidea chiar aproape de picioarele sale. Privind până la poalele prăpastiei, simțea că amețește. Era, totuși, un bărbat în întreagă fire, știa să-și păstreze cumpătul la marele înălțimi, deși n-a mai văzut în viața lui hăuri atât de adânci ca acestea din Etiopia. Un vântecel blând începu să-i mângâie fața dintr-o parte, făcând ca setea și foamea să fie domolite cât de cât.

Nu se grăbea, avea tot timpul de pe lume. Mai degrabă trebuia să cugete la rostul venirii sale într-o țară atât de îndepărtată și de pitorească. Nu-i era frică de tâlhari sau de fiare, căci Domnul era pavăza sa. Simțea cum desaga de pe spinare era plină cu ceva de mare preț, având în partea din spate niște merinde și vreo două haine de vreme rea, iar în partea de pe piept, era ascunsă o comoară - un manuscris după Evanghelia unuia dintre cei mai iubiți ucenici ai Domnului Isus Hristos, Evanghelia lui Ioan! Acesta era mesajul pe care-l ducea diaconul Teodosie către țara Etiopiei. Pentru asta a fost trimis el atât de departe de țara sa, să aducă Adevărul biblic oamenilor de bună credință din țara amintită în profeții – Etiopia!

Căzu în meditație. Iată, sunt șase luni de când părăsise cetatea Alexandria, atunci când un sobor de prezbiteri creștini îl trimisese să ducă Adevărul în țara această iubită de Dumnezeu. În timpul soborului, episcopul Alexandru îl desemnase ca fiind cel mai destoinic să străbată un drum așa de lung, și să știe a folosi acel dar al Cerului, manuscrisul cel nespus de valoros, care descrie atât de frumos și de adevărat viața Mântuitorului nostru Isus Hristos. La început i se păru că nu e în stare să ducă la bun sfârșit o misiune atât de importantă. Mai apoi, rugându-se împreună cu frații de credință, primind încurajările fierbinți ale episcopului Alexandru, acceptase misiunea și pornise cu încredere la drum. Călătorise mult pe apele Nilului, până la cataracte. Apoi trebuise s-o pornească pe jos pe drumurile grele și lungi. Avusese mare noroc, nu-l atacaseră nici tâlharii, nici fiarele pustietăților. Nu dusese lipsă de apă și merinde tot drumul. Acoperământ îi fusese cerul înstelat, zilele și nopțile erau calde, se putea dormi bine, fie în peșteri, fie sub copaci. Apoi reîntâlnise Nilul, mai limpede, mai domol, găsise și corăbii care urcau întruna în amonte, de-a lungul fluviului, străbătând țara Nubiei, până ajunsese la hotarele Etiopiei. Aici n-avea cum să mai călătorească pe ape, trebuia s-o ia pe drumuri primejdioase, necunoscute, străbătând fie deșerturi nisipoase, fie păduri dese și încâlcite. L-a ferit Domnul de rele, și, iată, ajuns în inima Etiopiei viu și nevătămat. Așa fusese voia Celui de Sus!

Reveni din meditație și se uită iarăși în prăpastia adâncă la câțiva pași de picioarele sale. Se hotărî să mai meargă o vreme în acea zi, încă era mult până la căderea întunericului. Învățase că în acele ținuturi întunericul cade deodată, imediat ce apune soarele. Așa că, trebuia să-și caute adăpost de cu ziua. Nu-i trebui mult să găsească un adăpost, o peșteră se ivi în calea sa chiar degrabă. Era un loc potrivit pentru înnoptat. Își căută un culcuș cât mai potrivit, pusese o piatră sub căpătâi, peste piatră pusese o blană de oaie, spuse o rugăciune de mulțumire adusă Domnului Isus Hristos, apoi adormi.

Somnul îi fusese cât se poate de plăcut. Avusese chiar un vis încântător. Văzuse niște munți frumoși, cu păduri verzi, în mijlocul cărora erau poieni cu pășuni bogate, unde pășteau în pace oile și vitele. La poalele muntelui se vedea o cetate cu porți înalte, ferecate. Prin preajma cetății se vedea curgând un râu de ape răcoroase, limpezi precum cristalul. Lângă cetate, pe un povârniș mai înalt, adăpostit sub coroanele unor cedri mari, se vedea un mic templu alb, înconjurat de arbuști de mirt. Locul părea un crâmpei de paradis. De acolo, din vale, din preajma templului cel mic, se auzeau armonii de cântece de farmec îngeresc. Dinspre cetate, spre acel templu frumos, vedea urcând pe cărare, în șiruri lungi, credincioși în haine albe, care veneau în număr mare să dea slavă Tatălui din Cer prin cântări și rugăciuni.

A doua zi se trezi dis de dimineață. Imediat de cum se arătă soarele, lumina scânteietoare inundă deodată toată priveliștea, toate pajiștile, toate firele de apă curgătoare ce se vedeau până la mari depărtări. Ramurile de copaci licăreau jucăușe, căci roua de dimineață s-a depus peste toate pajiștile în timpul nopții răcoroase. Ce priveliște! Rosti rugăciunea de dimineață, gustă câteva curmale și câteva bucăți de fagure de miere, apoi porni mai departe la drum lung. Lucrarea Domnului îl îndemna să ajungă cât mai repede către locul misiunii sale.

Merse diaconul Teodosie încă o lună pe aceste poteci înalte, printre munți, până ajunse într-un loc minunat, întocmai cum a fost cel care i-a fost arătat în vis. Iată, își zise el, Domnul avusese grijă să-mi arate unde trebuie să mă opresc când ajung în Etiopia. Acolo, își zise el, în cetatea cea din vale, cu ziduri multe, albe, ticsită de case întortochiate, acolo este ținta călătoriei mele. Numai că nu se vedea templul cel din vis și nici credincioșii în haine albe urcând spre templu, intonând imnuri. Da, își zicea Teodosie, așa va arăta locul acesta în viitor, după ce el își va face lucrarea pentru care venise. Acum încă nu este nimic, sunt doar oamenii acești dragi Domnului din cetate, pentru care călătorise atâta drum.

(va continua)