Ploua de la începutul anilor mei. Și aveam câțiva la dispoziție ca să pot înțelege toată lungimea unei singure căderi de apă. Ploaia nu are anotimpuri. Trecutul, prezentul, viitorul sunt doar noțiuni sensibile. Despre care nu ai îndemânarea necesară să le rostogolești prin minte. Nu se pot descrie pe o singură foaie de hârtie. Sunt prea multe imagini pentru a încerca să le scrii într-un singur cuvânt și prea multe cuvinte contagioase să le mai transformi în imagini.
Lumea nu avea forma asta la nașterea mamei mele. Era mult mai ascuțită decât acum. Avea sprâncenele arcuite. Avea oameni în pântec. Se nășteau, creșteau și mureau în șir indian. Unul după bătrânețea celuilalt. Cei aproape de capăt născoceau consecințe pentru cei care urmau la viață, iar constantele se prelungeau la nesfârșit. Anotimpurile se tăiau diferit de trupurile oamenilor. Ploaia era un altfel de sentiment pe atunci. Era intactă de fiecare dată când atingea suprafața trupurilor. Nu se mai rătăcea prin compartimente, printre umbrele pălăriilor care se pierdeau iremediabil în ieșiri. Nu avea gust de țigară. Doar idei imorale, din când în când. Dureri de cap rătăceau simplu pe toată durata apei. Oamenii se iubeau și se neiubeau în tot timpul lor. Pentru că în acele vremuri alegerile aparțineau, nu se impuneau din libertate.
Ploua de la începutul anilor mei. Și aveam atâtea la dispoziție, încât nu mai înțelegeam.
De ce multul?
De ce puținul?