Clopotul de aur

Cred că terminasem clasa a V-a când am văzut pentru prima oară o fotografie din Rangoon, capitala Birmaniei. Dorinţa de a căuta imagini din misterioasa ţară îmi fusese stârnită de tatăl meu cu povestea unui film cu eroi mauri și vikingi pe care-l văzuse în adolescenţă. Acţiunea principală a filmului era căutarea de către regele Ali a unui imens clopot de aur numit “Mama clopotelor”.
Legenda spunea că acest clopot ar fi fost ascuns pe o insulă şi uneori în nopţile cu furtună marinarii mai norocoşi îi puteau auzi sunetul. Într-un final plin de peripeţii, navigatorii din Nord ajung undeva pe lângă coasta Africii şi descoperă întâmplător insula și evident, clopotul de aur.
De la film la geografie a fost un pas mic, mai ales când tata mi-a povestit că un simbol religios în formă de clopot acoperit cu aur, o pagodă sau stupa imensă, cum se numesc astfel de edificii, există cu adevărat într-una din capitalele ţărilor din peninsula Indochina.
Am luat la răsfoit atlasul şi enciclopedia. După câteva zile de căutări insistente am descoperit că în Rangoon există într-adevăr o gigantică stupa acoperită în întregime cu aur.
Au trecut ani şi am adunat în amintiri multe alte călătorii până când iată-mă, însfârșit, în Rangoon, capitala Myanmar-ului. Acest nume a fost impus de conducerea militară în 1989 înlocuind Burma, numele uzitat de englezi până atunci și pe cel de Birmania folosit pe plan international după anul 1948.



Dintr-un taxi, în drum spre hotel, contemplu în depărtare Shwedagon Paya sau Dagon Paya - Stupa de aur. Denumirile de Stupa sau Pagodă se folosesc alternativ deşi sunt legate de structuri diferite. O stupa e o construcţie solidă, fără uşi, ce adăposteşte moaştele unei persoane venerate. Edificiile de gen stupa, au evoluat de-a lungul secolelor de la forma de semisferă la forme de clopot. Ele sunt locuri sacre pentru comemorarea, în genere, a lui Siddhartha Gautama-supremul Buddha.
Se spune că o stupa reprezintă mintea sfântă a lui Buddha iar fiecare parte a stupei arată calea spre iluminare. Există de asemenea monumente funerare, de mici dimensiuni, unde se păstrează texte sau alte obiecte sacre.
Pagoda e tipul de edificiu pe care îl ştiam din desene, picturi sau fotografii. În pagode se poate intra pentru rugăciuni.

Plimbarea la pas e cea mai atrăgătoare formă de a face cunoştinţă cu un oraş sau de a reînnoda prietenia cu el când revii. Rangoon garantează călătorului un voiaj în trecut. Poţi retrăi aici şi sindromul cubanez. Precum în zona veche a Havanei, unde nu s-a schimbat nimic din 1959, şi în Rangoon timpul s-a oprit în 1948 atunci când s-au retras englezii.
Unele clădiri încă păstrează rănile războiului și se văd urmele bombardamentelor japoneze și a celor americane. În acelaşi timp Rangoon se mândreşte cu cea mai mare concentraţie de vile în stil colonial de pe întregul subcontinent; clădiri somptuoase care amintesc de opulenţa unor vremuri apuse deşi, în majoritatea cazurilor, arată deplorabil fiind într-o stare de degradare avansată. Culorile au părăsit de mult tencuiala iar mucegaiul răsfățat de umezeala din aer, a cucerit şi înnegrit în mare parte faţadele. Cenuşiul a devenit culoarea dominantă pe multe bulevarde. Asfaltul străzilor e plin de crăpături şi gropi. Priorităţile primăriei sunt altele, mai ales de când capitala a fost mutată la Naypyidaw.
Am o experienţa similară și cu autoturismele. Poţi să vezi modele americane mândria anilor 50 şi diverse modele europene la fel de vechi care se încumetă încă în trafic. Ici, colo, pe balcoane, blazate, rufele atârnă în soare. Pete de culoare care împreună cu plante încăpăţânate nuanţează oceanul monocolor. Singurele semne de modernitate pe aceste faţade, multe în stil art deco, sunt unităţile de aer condiţionat şi antenele parabolice.
Pe unele străzi sunt bucătării ambulante unde poţi să îţi cumperi pentru câţiva kyat, o sumă derizorie în dolari, o masă caldă.

În Rangoon am avut prima întâlnire cu un călugăr budist.
Maung Aye care vorbea o engleză neaşteptat de bună era înalt, bine făcut, cu capul ras şi cu o faţă rotundă ca o lună plină pe care înflorea uşor câte un zâmbet cuceritor. L-am invitat să luăm masa împreună. Mă gândeam că e o ocazie să aflu câte ceva despre credinţele care modelează sufletul acestui popor. A acceptat invitaţia imediat.
Înveşmântat în ţinuta tipică de călugăr budist, un sanghati maro roşcat care îi lăsa un umăr dezvelit, s-a aşezat pe banca îngustă de cealaltă parte a mesei. Maung Aye nu avea mai mult de treizeci de ani.

După câteva întrebări politicoase despre ţara de unde venim, motivul venirii în Burma şi cât rămânem ca oaspeţi în ţara lui, Maung Aye a început să ne povestească despre Myanmar. Ţara lui este una dintre ţările cu cei mai devotaţi budişti din lume. Aproximativ 90% din populația Myanmarului sunt budiştii care practică varianta Theravada, mai austeră şi ascetică dar mai dificil de practicat decât Mahayana, cealaltă ramură principală a budismului.
L-am întrebat unde a învăţat engleza şi mi-a spus zâmbind că mănăstirile încurajează învăţatul limbilor străine şi că el profită de orice ocazie să exerseze. Când l-am întrebat cum de a ales calea monahală, Maung Aye a spus că a simţit de mic o chemare în direcţia asta. Apoi ne-a relatat că în Myanmar este normal pentru un băiat, să petreacă ceva timp la o mănăstire. Odată ca „samanera”, un călugăr novice între 8 şi 12 de ani, apoi, din nou, ca „hpongyi”, un călugăr complet hirotonit la vârsta de 22-25 de ani.
Această descriere m-a făcut să înţeleg mai bine generozitatea populaţiei când e vorba să susţină călugării cerşetori. Toţi au fost cândva în situaţia de dependenţă. Practica cerşitului de alimente este o metodă veche care fost practicată de Buddha şi continuă la fel în prezent ca mijloc de a acumula merite şi pentru dezvoltarea unui suflet generos. Călugării pleacă în fiecare zi la răsăritul soarelui cu boluri în mână şi umblă în tăcere prin satul sau oraşul cel mai apropiat, colectând hrană cum ar fi orez, curry sau alte produse. La întoarcerea la mănăstire alimentele primite vor fi împărţite cu ceilalţi. Călugării primesc două mese pe zi, micul dejun şi masa de prânz şi nu li se permite să mănânce după aceea. Deseori, un călugăr are propria sa familie unde merge în fiecare zi. Nu este la cerşit, deoarece familia îl invită să vină în casa lor. Este un ritual care exprimă legătura profundă între călugări şi budiştii credincioşi.
Este o adevărată plăcere să conversez cu el. Îl văd foarte deschis şi dornic de a-și împărtăși convingerile, de a ne iniţia în valorile şi credinţele ţării sale. După masă, Maung Aye m-a întrebat ce planuri am pentru după amiază şi când a aflat că doresc să merg la Dagon Paya a cerut permisiunea de a mă însoţi.

Ne-am apropiat dinspre sud de dealul Singuttara, locul pe care a fost înălţat Dagon Paya. De-a lungul secolelor dealul s-a aplatizat și a devenit o terasă de vreo cincizeci de hectare. Maung Aye povestea necontenit despre istoria locului. Ne-a depănat legenda celor doi frați, Taphussa și Bhallika, care l-au întâlnit pe Siddhartha Gautama - Buddha în timpul vieții sale și au primit apoi, în anul 588 î.e.n, opt fire de păr de-ale acestuia. Frații s-au întors în Myanmar și, cu ajutorul domnitorului local, regele Okkalapa, au constatat că dealul Singuttara era locul cel mai potrivit pentru o stupa. Dagon Paya, spune legenda, are peste 2500 de ani însă ştiinţa necruţătoare a arheologiei a contribuit cu dovezi concludente şi a întinerit-o cu vreo o mie de ani.
O clipă mi-am imaginat câmpia uşor ondulată din faţa ochiilor cu sute dacă nu chiar cu mii de ani în urmă.

Dintre nenumăratele grupuri etnice care își împart favorurile pămâturilor şi naturii acestei ţări se pare că cei din grupa Mon au fost cei care s-au stabilit aproape de întâlnirea fluviului Bago cu fratele lui Yangon. Apele lor îmbrăţişate îşi continuă apoi drumul spre sud, spre ocean. Populaţia Mon a prosperat muncind câmpurile fertile dintre cele două braţe albastre, primitoare şi protectoare, iar oamenii au progresat cultural într-o zonă a subcontinentului care la venirea lor nu avea încă nume.
Neliniştea pământului tradusă frecvent în cutremure a generat de-a lungul timpului în localnici o încăpăţânare comportamentală demnă de Meşterul Manole în a reconstrui cu seninătate ceea ce natura distruge. Cu atitudinea asta fermă s-au implicat în construcţia iniţială. De-a lungul secolelor au reconstruit pe locul ales şi au înfrumusețat Dagon Paya. Forma actuală a măreţei stupa datează din 1769, fiind relativ nouă.
Ne apropiem încet. Retrăiesc înzecit emoţia simţită la 12 ani. Dagon Paya e strălucitoare de la mare distanţă iar mersul într-acolo îmi măreşte tensiunea şi curiozitatea. Construcţia e inima oraşului şi poate chiar a întregii ţări, înălţându-se la aproape o sută de metri.
Mergem spre țelul final pe unul din drumurile pietruite și acoperite numite zaungdan. Înainte însă de a intra printre temple ne “lovim” de nenumărate chioșcuri și magazine unde adepţii pot achiziţiona flori adevărate sau artificiale, umbrele de hârtie, tronuri aurite sau chiar imagini de-a lui Buddha în diferite ipostaze. Impactul strălucitor a lui Dagon Paya creează o atmosferă care îți dă cumva impresia că eşti într-o realitate supradimensionată.

După lăsarea sandalelor la intrare şi urcarea pe platformă, o explozie de culori şi forme îţi cucereşte atenţia dar şi ţi-o sparge în cioburi. Întreaga zonă sacră este înţesată de lume. Unii se roagă, alţii ard tămâie şi alte esenţe preţioase, mai sunt şi cei care mănâncă sau toarnă apă peste diverse statui, toate reprezentându-l pe Buddha. Privesc fascinat o secvență din viaţa unei comunităţi religioase.

Terasa pe care se află complexul arhitectonic Dagon Paya a fost înţesată de-a lungul secolelor de temple, pagode, zedi, pavilioane, altare pe care se lasă ofrande, toate diverse ca formă şi dimensiuni însă toate împodobite cu generozitate şi cu mult, mult metal preţios. Experienţa e similară cu cea simţită în bisericile catolice din ţările mai sărace ale Americii de Sud. Şi acolo aurul și pietrele prețioase sunt parte integrantă a vaselor cu rol religios, a bijuteriilor care acoperă basoreliefuri sculptate in argint și chiar parte din picturile care înfrumusețează altarele. Metalul prețios e prezent și expus cu extravaganță peste tot. Poate, cu cât ţara are populaţia mai pauperă cu atât cantitatea de metal preţios şi pietre preţioase e mai generos afișată.
Maung Aye e încântat să observe că sunt impresionat de istoria, bogăția și forma celui mai important monument religios al ţării lui. Datorită dimensiunii, arhitectura întregului complex e mai ușor de înțeles și chiar de urmărit pe harta pe care am cumpărat-o la intrarea zonei.

“Dagon Paya este în centrul patrulaterului cu colțurile rotunjite și a fost construit în jurul celor opt fire de păr ale lui Buddha”, îmi spune Maung Aye și arată cu gesturi ample punctele care merită să fie reținute. „Cele patru stupa ceva mai mari, fiecare reprezentând un punct cardinal, sunt intrările în complex, iar cele 64 de stupa mai mici protejează întregul perimetru”.
Remarc o ușoară asemănare arhitecturală în ceea ce privește simetria patrulaterului şi elementul central cu imensul complex de la Angkhor Wat din Cambodia.
Când îmi întorc privirea către giganticul clopot de aur, Maung Aye are ocazia să reia discuţia în care expertiza îi este evidentă: ”Se spune că vreo 60 de tone de metal prețios în formă de plăci subţiri au fost folosite la acoperirea lui. Este cel mai sacru monument religios din Myanmar, reperul pe care fiecare credincios doreşte să îl viziteze măcar o dată în încarnarea prezentă. Dagon Paya este aşezată pe o plintă de vreo cinci metri înălţime care o ridică deasupra „confraţilor” din jur”.
Maung Aye continuă folosindu-și necontenit mâinile și foarte frecvent degetul arătător. ”Stupa începe să crească din plăci octogonale suprapuse, fiecare uşor mai mică decât cea de dedesubtul ei. Apoi colţurile sunt ușor abandonate şi construcţia devine circulară luând forma unui clopot care înălţându-se se subţiază .” Povesteşte cu pasiune desluşindu-ne amănuntele cu ochiul cunoscătorului în ale budismului. “Subţierea” e plină de diferenţe pe care ni le explică detaliat într-un limbaj plin de metafore. Mimica şi gesturile lui mă ajută să recunosc oarecum punctele pe care le descrie însufleţit. Astfel “umărul clopotului” care se sprijină pe terasă,- este decorat cu şaisprezece "flori". “Clopotul” este urmat de "Bolul inversat", un alt element tradiţional în construcţia unei stupa. Apoi urmează “Mugurele de banană “acesta fiind elementul final al Zedi-ului înainte de a continua cu HTI, Coroana umbrelelor.” Doar ca să-i arăt că mi-am făcut puţin temele despre Dagon Paya îl întreb: “E adevărat că HTI-ul este cea mai importantă parte a turlei dar are şi rol decorativ? Mă bucur că validează întrebarea mea cu un zâmbet larg şi cu o politeţe tipic orientală.
Îmi place că relatează istoria locului cu pasiune şi cu o tentă vizibilă de mândrie naţională. ”Coroana cu umbrele de pe Dagon Paya, şapte în total aranjate în ordine descrescătoare, este împodobită cu peste o mie de diamante și multe alte feluri de pietre preţioase.“ Pauza pe care a lăsat-o încheind fraza avea rolul de a permite asimilarea în mintea noastră europeană, nefamiliarizată cu astfel de dimensiuni, a informaţiilor despre bogăţia investită în Dagon Paya.
“În cele din urmă”, a continuat el, “pe vârful absolut al coroanei se găseşte globul diamant - o sferă de aur care în partea cea mai înaltă are prins un diamant de 76 de carate. Uneori razele solare se sparg în el şi lumina venită din vârf formează pete colorate.” Bine venita pauză a fost şi pentru el o ocazie să îşi mai tragă sufletul după această prezentare încarcată de cifre.
La un moment dat, pe când cutreieram printre temple şi pagode Maung Aye m-a întreabat “în ce zi a săptămânii te-ai născut? Instantaneu, mi-am amintit că în avionul care ne adusese la Bangkok pasagerul din dreapta mi-a pus aceeaşi întrebare iar după ce mi-a văzut mimica înţelegând că nu ştiu astfel de detalii, mi-a vorbit despre acest obicei birmanez de a ştii în care zi a săptămânii te-ai născut. În prima seară la hotel am făcut o investigaţie rapidă pe net şi am găsit răspunsul, astfel că acum i-am răspuns lui Maung Aye, zâmbind atotştiutor: “Joi”
”Ziua ta de naştere este legată de planeta Jupiter.” mi-a spus şi a continuat: ”În jurul Dagan Paya sunt 7 fântâni fiecare dedicată unei zile din săptămână şi unei planete. Vom merge acolo şi vei turna apă din fântâna aferentă zilei de joi peste statuia lui Buddha de atâtea ori câţi ani ai, iar eu care sunt născut în ziua de marţi merg la fântâna zilei mele şi torn de 29 de ori apă peste statuia lui Buddha.”

Este o societate fatalistă, destul de asemănătoare cu a noastră, în care astrologia şi ghicitul în cărţi sunt surse de informaţie care susţin modele comporta-mentale şi în care vrăjitoarele sunt acceptate, tratate cu teamă şi respect. O societate în care oglinzile sunt agăţate în afară casei pentru ca nu cumva spiritele sau vreun NAT curios să invadaze locuința, în care puţine sunt deciziile luate fără implicarea unui vrăjitor sau măcar a unui astrolog.
În Burma din zilele noastre junta militară aflată la putere exercită un control strict al societăţii astfel că, şi pentru astrologi, exercitarea activitătii poate fi plină de primejdii. Dacă însă ne gândim că şi militarii care sunt la putere sunt oameni care au crescut în familii unde credinţele şi tradiţiile menţionate fac parte parte din relieful cunoscut, nu e surprinzător să observi o deschidere, discretă de altfel, şi din partea conducătorilor, în a dori să afle ce le va aduce viitorul.

Se spune că la mijlocul anilor '80 un călugăr ce avea darul de a proroci viitorul a fost consultat de către membri de vază ai regimului militar. Generalii doreau să afle cine va fi liderul ales pentru a conduce Burma în cazul unor alegeri libere. Confruntat cu această temă atât de riscantă a cerut timp de meditaţie. În cele din urmă s-a prezentat la palat cu vechiul şi tocitul său castron de cerşetor a umplut bolul cu apă şi privit imaginea care se reflecta în lichidul transparent. Iar după câteva clipe, la vederea reflecţiei din apă, livid a predat cu mâini tremurânde bolul unui general. În mai puţin de o secundă tot sângele de pe chipul acestuia a dispărut şi palid ca un mort a întins castronul colegului care aştepta deja neliniştit. Şi tot aşa bolul a mers din mână în mână până când toată lumea în ordine ierarhică a văzut imaginea reflectată în micul vas al călugărului astrolog. Imaginea care se reflecta din apă era desigur a "Doamnei" a cărei nume nu a fost pronunţat cu voce tare ani de zile - Aung San Suu Kyi.
A fost o minune că astrologul călugăr nu a dispărut asemenea altor opozanţi ai regimului. A fost însă arestat în 1989 când Aung San Suu Kyi a câştigat alegerile pentru a nu deveni reper al profeției împlinite. Să anulezi însă o profeţie, prin crimă sau instigare la crimă, era un risc care te putea decădea din reîncarnări pentru nenumărate vieţi, astfel că nici unul dintre generali nu a fost dispus să îşi rişte karma cu astfel de fapte. Situaţia nu s-a aplanat şi în ciuda protestelor internaţionale, s-a încheiat cu arestul la domiciliu al înţeleptei Doamne - luptătoare pentru democratizarea vieții politice și sociale în Burma. Aceasta a fost calea aleasă de către autorităţi.
Se spune că la puţină vreme după impunerea acestei pedepse Doamna a întâlnit călugărul care i-a confirmat povestea întrată în folclorul burmez. Călugărul a murit la o vârstă foarte înaintată.
În continuare povestea capătă aspecte macabre: Dorindu-şi o viaţă la fel de lungă şi plină de energie precum cea a călugărului decedat unul dintre generali a fost sfătuit de un alt astrolog să mănânce o parte din cenușa rămasă după încinerarea acestuia. Ca urmare urna cu cenușa călugărului a dispărut şi generalul a trăit mulţi ani sănătos în ciuda reputaţiei sale de ucigaş. Dacă această legendă urbană are un sâmbure de adevăr rămâne un mister.

În fiecare zi culorile se succed dansând pe Dagon Paya de la un auriu roşiatic, către unul portocaliu, apoi la un galben de metal preţios care în miezul zilei aproape violentează ochii. Când soarele coboară spre apus imaginea lui tremura în aerul fierbinte. În nopţile fără lună reflectoare ascunse îi pun în valoare dimensiunile şi fiind luminat feeric poate fi observat de la mare distanţă.
Mă aşez într-o pagodă unde găsesc umbră şi contemplu îndelung Dagon Paya. Întru din nou în mintea puştiului de 12 ani care priveşte fascinat un gigantic clopot de aur şi meditez la mendrele vieţii care i-a permis să-l vadă şi să-l atingă.