Așa era Ion: un tip care nu-și supunea câtuși de puțin mintea la eforturi, nici în ce-l privește și nici în legătură cu lumea din jur. Nu-și muncea el capul cu tot felul de bazaconii. Făcea totul după cum îi dictau mirosul, văzul, pipăitul. Cum s-ar spune, simțea și trăia.

Numai că, de la o vreme, o senzație de greață generalizată îl cuprindea cu încetul, nimic nu-l mai mulțumea: familie, slujbă, fotbal televizat, ieșiri în oraș cu prietenii; așa că începuse să bea mai des și mai mult și, pentru prima oară, să poftească parteneră mult mai tânără decât el.

Se afla la vârsta când tinerețea fuge de bărbat iar senectutea îi face seducător cu ochiul. Și, ca oricare altul, nu scăpase nici de tulburările de somn, nici de pierderile de memorie și nici de meandrele unei îndelungi și primejdioase oboseli.

Începuse, însă, să-l roadă un gând: acela de a încerca lucruri noi, apreciate ca imorale ori ridicole, cum ar fi de pildă joaca de-a adolescența, adică recurgerea la fapte necugetate, care să-l scape, tardiv chiar, de senzația frustrării. Căci îl măcina un așa-zis sentiment de insatisfacție, de eșec personal, iar frica de îmbătrânire îi șubrezea prematur puterile și îi accentua depresia.

“Ar trebui să ne naștem bătrâni și să tot întinerim”, îi veniră în minte spusele lui Eugen Ionescu și, mașinal, se foi pe lemnul lăcuit al băncii pe care poposise de curând, bulversat dar liber, în urma divorțului pronunțat cu doar câteva zile în urmă, după douăzeci de ani de căsnicie- o veșnicie într-o viață ca a noastră, efemeră! Scund, cu alură de morsă, bine fulguit la tâmple, dar pe placul multor doamne de a doua tinerețe, grație dietei de tip proteic și extrem de populară în lumea acelora care doresc să slăbească și să se lăfăie în pielea lor, Ion ajunsese involuntar pe acea bancă, sub razele ademenitoare ale soarelui.

Se știe că o primăvară plină de căldură și iubire influențează psihicul în bine iar o zi frumoasă ne face mai optimiști.
”A doua tinerețe nu înseamnă bătrânețe, ci un nou început”, își zise el cu oarece ironie… Ne face mai încrezători și energici… E grozav să stai pe bancă, într-un parc, unde oamenii din jur vorbesc cu tine și nu-i auzi, îți zâmbesc și nu-i iei în seamă…, trec pe lângă tine și nu-i observi...

Pe alee, cu mers legănat, voluptuos cât să atragă privirea bărbaților, apăruse ea, trimisa zeilor. Înainta agale printre straturile cu trandafiri galbeni, roșii, albi și părea că degajă un aer de om norocit, lipsit de orice apăsare.

O tulburare subită și o mare agitație îl cuprinseră de cum o zări pe alee. Pulsul îi crescu și un fier înroșit îi încinse pieptul și parcă totul în jurul său se opri.
”Nu mai am vârsta… fluturilor în stomac. Și totuși”…

Chiar dacă fusese căsătorit, Ion nu cunoscuse iubirea adevărată, nu își întâlnise persoana alături de care să fie fericit, de aceea viața îi fusese o apăsătoare și chinuitoare singurătate în doi.

O privi mai cu atenție: era idolul lui feminin, chiar femeia pe care și-o închipuise și la care visase zi de zi, noapte de noapte, era creația lui, Galateea lui, cea de care el se îndrăgostise asemenea lui Pygmalion. Legenda spune că, dezamăgit în dragoste, celebrul sculptor a ales să nu-și mai petreacă vremea cu femeile, considerându-le, fără excepție, ușuratice. Totuși, el, Pygmalion, își dorea una, numai a lui, întru desfătare personală. Și fiindcă, la acea vreme, era de neconceput gonflabila, sculptorul a modelat din fildeș o femeie de o rară frumusețe, de care, cum era de așteptat, s-a și îndrăgostit. Vorbea cu ea, șoptindu-i cuvinte drăgăstoase, o dezmierda cu o bucurie fără seamăn și o săruta pătimaș și cald. Îndrăgostit peste poate de Galateea, că așa îi pusese numele, a început el să se roage zeiței Venus, ca să-i ofere de soție o femeie ca Galateea. Într-o noapte, când cu înfocare îi săruta statuii buzele, acestea au început să se încălzească iar fildeșul să prindă viață. Și, mare minune, Galateea a deschis ochii mari, cu obrajii înroșiți de emoție.

Tânăra doamnă se așeză pe bancă, alături… Ion o cuprinse dintr-o uitătură: păr lung, machiaj discret, gene jucăușe... Și o voce interioară îl ispiti: “Ai putea să-ți petreci tot restul vieții alături de ea”, la care el își mărturisi: “O vreau. Sigur că o vreau”.
Inexplicabil, dar îi era atât de familiară tânăra, de parcă ar fi cunoscut-o de când lumea… Își puse, însă, întrebarea-cheie, dânsa mă vrea?!
“Nu contează cum arăți, își aminti vorbele unui prieten. Dacă ai un cap pe umeri, cu nas, gură, doi ochi și două urechi, ca bărbat ești perfect”…

Pe moment, Ion rămase suspendat într-o lume ireală, în afara timpului… O privi ca muții, preț de câteva minute, fără să aibă cea mai vagă idee cum s-o abordeze. Se gândi că altceva ar fi dacă i-ar întâlni privirea: ar parcurge mult mai ușor distanța până la inima ei…
Se strecură cu emoție cât mai aproape de ea: „Atinge și lasă-te atins!, își zise, zâmbind fără să vrea. E cel mai sigur mod de a cunoaște”... Își făcea curaj în gând: „Tragi aer, numeri până la trei, ții aerul în tine, dai aerul afară…, o privești insistent în ochi și apoi îi vorbești”.

“Multă lume nu crede în chimie la prima vedere. Dar și mai multă lume a trăit, măcar o dată în viață, această zisă formă de nebunie”, își mai zise el, ca pentru a se justifica față de posibile învinuiri.

Nu apucă să deschidă gura, că, deodată, simți cum i se usucă limba și că nu mai poate să respire: o voce joasă și caldă i se adresă rugătoare:
- Fiți amabil, aveți un ceas?
Era bucuros că se spărsese gheața, iar cea care dăduse tonul fusese chiar ea, femeia visurilor sale.
Simțul auzului parcă i se atrofiase, însă, ca o compensație, i se învioră vederea.

... Frumoasa doamnă!... Ea i se adresase. Era fericit de-a binelea. Ce puțin îi trebuie omului să fie fericit!
Ion înțelese că e timpul să lase sfiala la o parte și să se miște cu mai mare îndrăzneală, astfel că i se adresă ca unei vechi cunoștințe:
- Draga mea, ești așa cum mi te închipuiam... Vreau să știi, încă de la început, că sunt nebun după tine, zise, și se trase și mai aproape de ea. Stau cu ochii pe tine de cum ai intrat în parc…

Dar... Bărbatul avu un șoc. Frumoasa făptură îi răspunse pe un ton total schimbat, cum nu s-ar fi așteptat în ruptul capului:
- Porcule! Să-ți fie rușine! Că acu’ tre’ să pice soțu’... Și vezi tu pe dracu’!, adăugă dânsa și se ridică brusc în picioare, aplicându-i mai apoi o pălitură cu geanta direct în moalele capului, după care grăbi spre ieșirea din părculeț, cu mișcări provocatoare ale șoldurilor, zgândărind astfel tăciuni în ochii plimbăreților de pe alee.