Februarie învinețea totul cu răsuflarea lui geroasă! Cerul era de un gri-violet, orizontul părea un desen în aquaforte, hașuri negre, cenușii, unele de un albastru murdar, câinele stătea ascuns în cușcă, doar albul ochilor îl trăda, oamenii păreau niște siluete diforme, haine, cojoace, halate, fulare peste căciuli, chiciură în jurul nasului și a gurii, mâini cu două sau trei perechi de mănuși, zăpadă înghețată bocnă, aburi strecurați prin fularul ridicat până la ochi, tot universul se înghesuia lângă sobă, acolo era căldură, în jurul ei, acolo ne repezeam când intram în casă, ne lipeam cu spatele de ea sau o luam în brațe până simțeam cum sângele se strecoară timid în degete…
Găleata cu apă avea strat de gheață gros de o palmă, apa se putea lua doar din fântânile adânci, cea a lui nenea Fănel, de lângă noi, era sloi, aruncau oamenii fiare de plug legate cu sfoară degeaba, acestea doar sunau a dezamăgire, ca o zgărietură pe tablă, ca un geamăt ce urca până la ghizduri și se reflecta în privirile înguste ce sperau să vadă apa gâlgâind în fântână…
Viața era condensată în rutine scurte: dimineața o goană scurtă la veceul din fundul curții, cu mâinile strângând la piept cojocul, spălatul pe mâini și față cu o apă din oala ce stătea permanent pe plită, o cană cu lapte fierbinte, rânitul din grajdul vacii, lăturile pentru porci, lemne pentru plită și pentru sobă și gata, restul timpului cu spatele lipit de sobă, cu ochii spre televizorul aflat în colțul celălalt! O ciorbă fierbinte la prânz cu un păhărel de țuică înainte, ceva carne cu o cană de vin și... la sobă! Apoi seara care venea în pas alergător aducea cu ea marea problemă, cum să te dezbraci mai repede, să te ghemui sub plapuma de lână și să aștepți căldura care se năștea tot din propriul corp și să te destinzi...
Și ce nopți lungi... Mă trezeam noaptea, priveam întunericul, ascultam lătratul câinilor în ger, închideam ochii (asta cred că făceam, nu era nicio diferență de imagine dacă aveam ochii închiși sau deschiși!), îmi doream să dorm, să adorm, să treacă mai repede noaptea cât o eternitate ca să... Uf, ce va mai fi mâine? Același ger, aceeași zi searbădă...
Bineînțeles că am fost trezit din somn! Din cel mai dulce, când ziua se întinde peste sat ca o apă intrată pe sub ușă! Eram îngropat adânc sub plapumă când cineva m-a înghiontit, rostind șoptit dar cu o voce groasă, profundă:
- Dormi, nepoate?
Era nenea Ionel, unchiul, mai exact, venit în vizită din satul vecin, Frățilești!
- Nenea Ionele, ce-i cu matale, bre? Mă trezești cu noaptea-n cap?
Nu ți-a fost frică, bre, să vii pe vremea asta? Dacă ai fi căzut în șanț, acolo rămâneai, statuie, până în primăvară!
- Cu noaptea-n cap? Haaaa-ha-haaaa, auzi la el, acum se face
unșpe și el zice că-i dimineață!
- Unșpe? La naiba!
Sar din pat și încep să dârdăi, cu mâinile bâjbâind după pantaloni, pulover, căciulă, mănuși.
- Nenea Ionel, scuză-mă dar fug la grajd, să scot bălegarul..
- Hăăă-hăă, măi nepoate, crezi tu că a stat cumnatul Gică cu mâinile în sân? Că și zicea, ce-o fi cu gineri-miu de nu mișcă? Am și băut amândoi câte o oală de vin fiert, hai că deja fierbe a doua, să bem toți trei! Da’ stai să spun de ce-am venit! Mergi mâine la pescuit cu mine?
Am rămas încremenit ca în desenele animate! Îmi place să pescuiesc, sunt pescar, ăăă, scuze, sunt cel mai mare pescar în viață, dar iarna, la copcă? Brrrr, mulțumesc, nu! Prefer când soarele își aranjează mustața în luciul apei, cănd rațele se bălăcesc la marginea stufului de pe malul celălalt, cînd în apa mică și caldă de la picioarele mele sticlesc nălucile de argint ale puietului, când apusul e ca o pată de sânge rămasă pe omăt la Ignat... Ignat, iarnă, îngheț... Nu!
- Nene, nu merg nici bătut! Abia ajung la magazin, să iau pâine! Dar unde mergem? Întreb de curios!
- La mine, la Frățilești, e un cot al Ialomiței închis de diguri, e baltă acum, vara e o splendoare, hai să mergem mâine...
- N... (nu apuc să termin măcar cuvântul “nu” și aud continuarea, „cu toporul și lopata”!).
Asta îmi depășește imaginația! Pescar sunt, ăăă, scuze, sunt cel mai mare pescar dar de pescuit cu toporul și lopata încă nu mi-a fost dat să aud, deși mă îndrept cu pași mari spre trei decenii de viață, ooof, deja văd bătrânețea dincolo de gard...
- Cu toporul? Mă uit atent în ochii lui nenea Ionel! E îndesat ca un taur, are gâtul ca buturuga de spart lemne, căciula îi stă pe ceafă, cămașa descheiată la gât, un pulover găurit și descheiat, fără haină, fără mănuși în mîinile ca niște lopeți, cizme de cauciuc pe gerul lui Noe... Îmi întoarce privirea!
- Nu glumesc! Știu că ești pescar, ăăă, scuze, cel mai mare pescar, d-aia am venit, să mâncăm colea o prăjeală de caras proaspăt, mmmm, și-o oală cu vin negru cu spumă roz de jur-împrejur, aaahhh...
Ne așezăm în jurul oalei cu vin fierd de parcă am fi preoți daci, doar discutăm treburi serioase, nu?
- Ce trebuie să fac eu?
- Să iei toporul lui nenea, că e bun, ascuțit, coadă de salcâm cum numai el știe să facă, doi saci de iută...
- Doi?
- Doi! Lasă că știu ce spun! O sticlă de vin, că o să avem nevoie, și mâine în zori, da’ nu așa de dimineață ca azi, haaa-ha-haaa, ești la mine! ‘Nțeles?
- ‘Nțeles, trăiți! Hohote, vin aburi!
Noaptea a fost... pescărească! Săreau știucile din găurile tăiate în copcă precum avioanele, prin apa de cristal treceau alene crapi cât vițeii, carașii împlătoșați în bani de aur stăteau aliniați ca plutoanele, gata să se arunce în sacii cu gura deschisă ca de moloh, fundul lacului nu era din nămol ci din spinări de lin, verzui-negri, somni ca niște submarine treceau în penumbră, obleții se uitau la ceas, șușotind între ei, “mai e o oră și vine aici cel mai mare...”
O ORÃ? Am sărit ca ars! M-am îmbrăcat mai repede ca la alarmele din armată, am luat sacul în care ptegătisem totul de ieri, am luat toporul și... la drum! Drum lung, în câmpie, în noapte, printr-un ger care făcea aerul ca un zid din clipul formației Pynk Floyd! Gerul mușca din mâinile băgate în buzunare, deși aveam și mănuși din piele, “cu degete”, și mănuși din lână, peste! Bocanci cu ciorapi rupți trași pe ei, să nu alunec! Căciulă cu urechi peste fes, fular legat la spate, doar ochii erau liberi între fular și căciulă, de parcă eram cavaler plecat la vre-un turnir! Toporul pe umărul stâng, traista cu băierile pe coada toporului! Pași rari, talpa întreagă pusă pe gheață, trupul aplecat înainte, în echilibru! Nicio lumină dincolo de sat, de parcă mă lansasem în cosmos! Doar gheața de pe drum albea murdar. Era așa de ger încât eram convins că nici lupii nu umblă ca nebunii, mă rog, ca pescarii! În sfârșit, după un marș obositor mai ales din cauza multelor haine de pe mine, văd Frățileștiul! “A treia casă pe stânga, nepoate” și iată-mă-s! Nenea Ionel cu lopata în mână aștepta la poartă. Mă auzise venind!
- Ană, tu să ai tigaia încinsă când venim noi și ligheanul cu mălai! Restul e treaba mea, rostește el către casă apoi îmi zice: ia dă sticla aia, să văd cum e treaba! Trei gâlgâituri lungi l-au convins că treaba e bună și am pornit! Am trecut și de sat, am luat-o pe digul de la marginea râului și ne-am apropiat de pădure! Basm, nu pădure! Siluete argintate, voaluri de chiciură, întunecimi de peșteră, ghirlande de steluțe, trosnet de gheață zdrobită sub copaci, toate ne-au însoțit prin cenușiul sfârșitului de noapte până la coada lacului!
- Important, nepoate, e să nimerim coada! Stai să vezi de ce!
Privește betonul rece al lacului, marginea pădurii, face câțiva pași și zice: aici! Trage cu cizma un pătrat imaginar pe cenușiul gheții, ia sticla și se așează pe mal.
- Să te văd cum mânuiești toporul, nepoate!
Gheață? Nuuu! Beton? Ãla e moale ca untul! Granit? He, joacă de copii! De zece ori mai dură ca diamantul era suprafața lacului! Sărea toporul de parcă loveam în cauciuc de tractor! Așchiile intrau prin salopetă, blugi și izmene, zgâriind pielea! Transpirația rămânea țurțuri pe sprâncene și în bărbie, mâinile mă dureau!
- Te descurci nepoate, buuun, dă-i bătaie, zicea nenea Ionel, cu aceeași căciulă dată pe spate, cu pieptul gol, cu sticla în mâinile fără mănuși...
Când am dat de apă a fost calvar! M-am udat, gheața se întărea pe căciulă, pe pantaloni, pe topor! Simțeam cum îmi curge transpirație înghețată pe sub fular! Cum-necum, un pătrat de apă băltea în betonul acela ciudat! Nenea Ionel s-a ridicat, a luat lopata și s-a apropiat!
- Fii atent, zice, apa nu e mai adâncă decăt fierul lopeții, peștele vine la aer, eu arunc apa din copcă pe gheață și tu aduni peștii, p-ăia mari într-un sac, p-ăia mici în celălalt! Vezi de ce trebuie doi saci?
Și a început să arunce apa! Tanc, nu om! Ce forță! Nu-i păsa de frig, de gheață, de apă, de nimic! Din copcă apa se întindea de parcă venea valul de inundație, lopata atingea fundul de nămol, totul era murdar, parcă trăiam apocalipsa, dar în mâzga aceea se zbăteau solzi aurii, cozi plezneau gheața, nenea Ionel icnea, înfigându-se în coada lopeții, “vezi să nu-i aducă apa îndărăt, adună-i repede”, de aia arunca apa departe, să nu aibă timp să se retragă cu pești cu tot, am aruncat mănușile și am început să adun, carași cât degetul, mulți, cei mai mulți cât palma iar unii chiar mari, băteau la juma’ de kil, “ahaaaa, striga nenea Ionel, iote mustăciosul, pune mâna pe el”, și icnea mai tare, mânuind lopata de parcă atunci construia Universul!
Când s-a oprit, curgea apa de pe el ca dintr-o rufă nestoarsă! Adunasem ceva, de-a valma, mari și mici, “lasă că-i separăm acasă”, zice nenea Ionel, ducând sticla la gură și înghițind vinul pe nerăsuflate!
Pe gheață rămăsese puzderie de cărășei, de obleți, mici ca degetul! Prea mici pentru a fi luați! Mă apuc să-i împing în copcă, târșind bocancii pe gheață!
- Lasă-i nepoate, oricum ți-ar trebui prea mult și vor și ele să mănânce, îmi spune nenea, arătând spre ciori! Abia atunci le-am văzut! Un cerc negru în jurul nostru, pe gheață, ciocuri și ochi ca mărgelele, nu se auzea niciun “cra”, nu dădeau din aripi, așteptau! Mi-am privit mâinile, două perne, vinete ca prunele, am privit gheața, pădurea, cerul! Negru, vânăt, fumuriu, alb, cenușiu, toate aceste culori adunate într-un tablou înghețat. Am luat sacii, toporul, lopata și am plecat!
Tanti Ana aștepta cu ligheanul cu apă caldă și săpun!
- Nu, nu nepoate, întâi bagă mâinile în apă rece, stai cât poți, apoi te speli cu apă caldă, că de nu – plângi de durere!
În timpul ăsta el a separat carașii după dimensiuni, apoi din cei mici a luat doi pumni, doar le-a scos mațele, fără să le curețe solzii, fără să le scoată urechile, din cei mari a ales câțiva dolofani, i-a spintecat, curățat, spălat, i-a tăvălit pe toți prin ligheanul cu mălai apoi i-a aruncat în tigaia cu ulei încins! Sfârâieli, aburi, miros! Nebunie! Să vă spun cum am mâncat, troznind în dinți oase și căpățâni? Cum îmi curgea uleiul pe la colțul gurii? Cum îmi lingeam degetele de dulceața peștelui? Cum am întins cu mămăligă și am lăsat tigaia strălucind? Bine, nu vă spun! Niciodată nu am mai mâncat carași prăjiți mai dulci ca atunci!
După ce ne-am închinat, nenea zice:
- Acum, nepoate, hai și la ai tăi, să facem și acolo o prăjeală, scoate cumnatul Gică și o oală cu vin, îîîîh, deja poftesc! Hai!