M-am urcat în primul tren. Nu știu încotro. Când știi că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulți, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a pește sau a urină. Ninsoarea a stat. Copacii se destramă liniar în gheața de pe geamuri. E frig sau mi-e frig. Mi-ar fi prins bine geaca de iarnă. Dar pentru ea, trebuia să trec pe acasă. Mi-ar fi fost destul de greu. Aș fi pierdut și trenul. M-a luat iarăși pieptul. Scuip visiniu. Parcă un arici naște în mine. E frig. Mi-e frig.
- Biletul, vă rog.
- Bilet? N-am. Dar am ăsta.
Scot telefonul. Scot cartela. Îi dau telefonul. Îl cântărește în palmă ca pe o bucată de carne. Râde. Iese. Nu mai miroase a nimic. A frig doar. Urcăm. Unde dracu’ o merge trenul ăsta? De ce dracu’ mă interesează? Se aude doar fierul, se răresc copacii, e moale și m-am încălzit. Cborâm.

*

Oare cât am dormit? Sau am leșinat? Ma uit speriat în jur. Nimeni. Încă simt teamă. E de bine. Pe geam, purici galbeni. Ies pe hol.
- N-ai o țigară-n plus?
Îmi dă. Mă lăsasem de câteva luni. Prea târziu, dacă e să-l cred pe doctor. Mi-a mai dat trei luni, dacă bag în mine chimicale. Fără, una cel mult. Trag din țigară ca dintr-o țigară. Mă pișcă fumul ca în copilărie, în pădure.
„Ca-lul po-pii-n pă-pu-șoi – ține-n pieeeept!”.
Zâmbesc. Mi-e mai bine. Șuier. Frână.
Cobor.
Nu știu ce-i. Nu știu unde. Vântul mă întoarce ca pe un om slab. Trag gluga pe cap. Alb. Mă ia din nou. Scuip bucăți vișinii. Pietriș, gheață, copaci mici și albi. Frigul mă învelește atent. În oase, zidarii dau cu mov. Departe, departe, ceva mare și galben. Încă puțin. Ce mult!
- Și pentru câteva ore cât imi iei?
- Tot cât pentr-o noapte.
- Atât am. Na. Þigări ai?
- Am. Auzi, o fată nu vrei? Tânără foc, dar majoră...
Camera, ca o cameră. Pat, noptieră, covor, o masă în mijloc. televizor mic, alb-negru, de tir, dulap. Baie fără duș. Scuip maro. Mă ustură cum ustură ceapa și-am început să tremur. Pun o pătură pe mine. Ies la geam. La metri, fântână, apoi pădure. Aprind o țigară. Dau foc pădurii. N-aud nicio pasăre de noapte.
Trebuie să mă încălzesc. Ies pe hol. Cineva geme plăcut. Un bec care luminează bine. Vopsea verde, lemn pe jos. Ajung.
- Nici măcar un reșou?!
- Stai. Iulia!
Coboară Iulia cu un reșou. Roșcată, verzi, măsliniu. Grăsuță, râde din nimic, minoră.
Cu palmele peste rezistență reșoului mi-e mai bine. Nici de pătură nu mai am nevoie. În piept, ariciul a adormit. Acum ce, cum? Cumva fără sa doară ar fi ideal.
Rup cearșaful ca pe un evantai. Leg. Mă uit pe sus. Nop! Oare câți au stat pe cearșaful ăsta?
Mă duc în baie. Nimic. Nici săpun. Ba da. Pe jos.
Ar trebui să scriu ceva. Cui? Mă pun sa scriu.
Mă trezesc lângă reșou. Nu știu cum, cât. Încă e noapte. O fi tot noaptea asta? N-am scris nimic. Ies.
- Aspirină ai?
- Vrei una, două?
- Vreo cincizeci.
Râde. Ce sănătos e ăsta! Iulia îmi aduce pastila. Ma uit la ea ca la o pastilă. De așteptarea lor, o înghit. El îmi face cu ochiul și iși inclină capul către Iulia. Mă-ntorc.
Gata! Am lungit-o și așa destul. Deschid geamul. Doar trei metri până jos. Picioare rupte îmi mai trebuie...
Știu. Scot ștecherul. Rup rezistența, mi-o pun in jurul gâtului. Bag... Nu bag. Prea barbar. Ma simt ciudat de bine, ciudat de viu. Râd. Cum dracu’ să râd? Redevin serios. Meditez: dacă nu era cancerul, era sigur curiozitatea. Aș bea ceva. Aș vorbi cu cineva. Poate mai apuc să admir ceva, pe cineva. O vorbă, um zâmbet. Îmi vine un aforism: mai mult decât să fie admirat, omul are nevoie să admire. Mă simt inteligent și plin. Ies.
Am băut două sticle de vin cu ăla. E aproape patru. E timpul. Ariciul s-a întors invers. Scuip gri. Am găsit o pungă în dulap.
Bag capul în ea. Leg o bucată de cearșaf în jurul gâtului. Gata. Acum...
Pe dracu. Rup punga. Filmele-s filme.
Ies.
Intru cu Iulia.
Vorbim o oră. Face dezacorduri, onomatopee și e goală. Celulita îi dârdăie. Între sân și coapsă are un cuib cu iepuri. Clipește ca o pasăre de apă. Îmi desenează gura pe gură. Degetele ei, lumânări pe abdomen. Cu tălpile îmi masează pieptul. Scuip negru. Mă-nțelege. N-o admir. Își apropie gura. Mi-e cald ca într-un pian în flăcări, mi-e frig cum e frigul. Ariciul mă zboară înțepător, Iulia urcă, Iulia e lavă care mă va coborî.
„Te...”
- Spune-o!
- ?!
- Spune-o acum!
- Spune-o, lua-te-ar dracu de curvă vie!
Sunt gol, mi-e frig, scuip negru. La picioarele mele, Iulia ca o piatră caldă. La geam, prin gheață, o cucuvea albă. Se uită una la alta prin mine.
Intru în baie, zgâlțâi chiuveta ca pe un preș. Se desprinde. Mă-ntorc. O iau pe Iulia de păr. O trag în baie. Mă privește ca un zbor alb și împrăștiat. Ridic chiuveta ca și cum aș ridica o pasăre moartă și i-o dau în cap. Pocnește putred, roșu și haotic. Iau un ciob, îi despic gâtul oblic, peste umăr, până în dreptul inimii. Bag mâna. Curge. Sau sare. Iulia e arteziană. Iulia e moartă.

*


Vântul mă întoarce ca pe un om slab. Gara mi se arată ca o bătrână cu icter. Pielea mi-e plină de sânge încă ud. Pășesc agil și fumez, pășesc ca un om viu. Nu mai scuip.
Mă urc în primul tren. Nu știu încotro.