Meșterul de ornice

Ioan CREÞU

Pe vremuri, cînd intrai într-o ceasornicărie, ticăitul ornicelor, spart în răstimpuri de dangătele pendulelor sau cîntecele cucilor, îți dădeau, brusc, o stare de neliniște. Timpul a trecut, au apărut ceasurile electronice, iar acum, în atelierele de reparat mecanismele care măsoară timpul se aude muzica radioului.

La parterul blocului albastru de pe Titulescu se află atelierul în care Constantin Bodea drege ceasurile romașcanilor. Aflat după un paravan de sticlă, în fața unei măsuțe plină cu piese liliputane, luminată de o veioză cu abajur, meșterul are treabă. În fața lui stau aliniate frumos o sumedenie de ceasuri care așteaptă să li se repare hibele. E modest, nu prea crede că ceasornicăria-i un bun subiect de ziar. Dar acceptă să îmi spună cîte ceva despre el și despre meseria lui. Din cei 55 de ani pe care îi are, 37 i-a petrecut cu lupa la ochi. A terminat școala profesională, la UCECOM, și a lucrat în cooperație pînă după 1989. Atunci, la fel ca mulți meșteri școliți prin anii ‘60, a decis să își deschidă atelier propriu. “Era greu, domnule, la cooperație. Lucram cu normă, altfel nu luam salariu”, spune Constantin Bodea, cu oarece năduf. Mă mir: cum adică să lucrezi cu normă la reparat ceasuri? Dacă nu ai clienți cu ceasuri stricate, ce te faci? “Așa erau vremurile, celor din conducere nu le păsa dacă ai, sau nu ai clienți. Ca să cîștig 3000 de lei, trebuia să fac reparații de zece mii”, își amintește meșterul. Asta însemna că șurubărea cam zece ornice în fiecare zi. Și nu e o muncă ușoară. Privirea obosește cu vîrsta, trebuie să ai ochiul ager. La 20 de ani nu îi trebuia lupă, pe urmă, odată cu ticăitul parcă tot mai grăbit al secundarelor, le-a folosit, după cum îi scădeau vederile. Și îți mai trebuie mîini sigure, să fii în stare să înfigi un ac în porul unei portocale. Ca un neurochirurg lucrează un ceasornicar. Mîinile lui Constantin Bodea sînt la fel de sigure ca în tinerețe. “Ce faci dacă încep să îți tremure mîinile?”, îl întreb. Meșterul zîmbește din colțul gurii. “Ce să faci, te lași de meserie...”, spune el.
Mă uit curios la micile bijuterii dințate și la șuruburile minuscule așezate în dreapta mesei. Îmi surprinde privirea și îmi spune că sînt piese de schimb. În vremurile de azi, ceasurile mecanice au rămas de domeniul trecutului. Mai toată lumea are ceasuri electronice. E drept, recunoaște meșterul, că sînt și ceasuri mecanice bune pe piață, dar sînt foarte scumpe. Nu prea vin oamenii cu ele la reparat, sînt de calitate. Doar dacă se rupe vreo cheiță sau se sparge vreun geam, ori trebuie reparată cureaua. Majoritatea ornicelor aduse aici la dres sînt din cele vechi, rusești sau elvețiene. Unele nu se mai pot repara, de prea multe ori s-au învîrtit secundarele pe cadrane, marcînd, uneori, scurgerea timpului unei vieți de om. De la ceasurile acelea, cumpărate de la cei care au sufletul să se despartă de ele, ia meșterul piesele de schimb. “Erau bune ceasuri pe vremuri și nu erau atît de scumpe, doar nu își cumpărau oamenii ceasuri în fiecare lună sau an. Uneori, abia dacă aveau două ceasuri într-o viață de om”, își amintește Constantin Bodea.
Ornicele sovietice erau la putere, costau între 400 și 1000 de lei. Robuste, ca orice obiect rusesc, de spărgeai alune cu ele, măsurau timpul romînilor prinse la încheietură cu late curele sau, mai rar, cu brățări metalice. Pobeda, Vostok, Poliot, cu sau fără secundar, sînt mărci de care își mai aduc aminte doar cei trecuți de a doua tinerețe. Pe cadranele tuturor scria cîte rubine au. “Chestia asta, cu rubinele, o pricepeau prea puțini. Tot omul credea că poartă la mînă o comoară”, spune meșterul. Unii, cînd veneau cu ele la reparat, plecau cu inima îndoită: nu cumva le-a furat reparatorul rubinele? Rubinele erau, de fapt, niște lagăre. Să fi avut un sac de asemenea piese, la fel de sărac sau bogat erai. Mai erau ceasurile elvețiene - Doxa, Tellus, Atlantic, antimagnetice sau antiacvatice, scumpe, dar bune. Un Doxa, de pildă, era vreo două mii de lei, pe vremea cînd un salariu bun nu trecea de opt-nouă sute.
Asemenea ceasuri meșterește acum Constantin Bodea. Axul balansoar, sau firul de păr, cum spune omul de rînd se strică cel mai repede. Se mai tocesc rotițele dințate, se rup cheițele, mai ruginesc unele piese și trebuie înlocuite. De-a lungul anilor mai intră praful în mecanism și finele piese nu se mai învîrt cum trebuie, încetinesc sau iuțesc trecerea timpului. Are leac pentru toate meșterul, ulei de oase, din Germania, rămas din timpurile bune, și neofalină. Doftoricește ticăitoarele cu niște pompe micuțe, care au la capăt un ac subțire și lasă la locul “bolnav” o picătură cît un ochi de furnică.
Acum au apărut mulțime de ceasuri noi, făcute pe meleaguri străine. “Arată frumos pe dinafară, dar înăuntru sînt jalnice. Sînt fabricate prin Hong Kong, prin Thailanda, cine știe pe unde. Uite, au mecanisme din plastic”, spune ceasornicarul. Desface carcasa unui asemenea ceas, arătîndu-mi alcătuirea dinăuntru. Parcă ar vrea să sublinieze diferența dintre eleganța unui mecanism Doxa și lipsa de personalitate a unui produs “made in Taiwan”.
Îi mulțumesc și plec, nu înainte de a observa că în spatele meșterului Constantin Bodea se află vechea pendulă, iar pe perete un ceas cu baterii. Între cele două ornice, o diferență de o sută de ani. Nici pendula nu mai anunță sonor orele, nici ornicul cu baterii nu mai ticăie. Pentru ele, timpul a încremenit.

Săptămînalul Opinia romașcană, anul I, nr.19, 26 august-2 septebmrie 2005