Mântuire prin credință

Mario nu-și amintea mai nimic din frageda sa copilărie, când rămăsese orfan de ambii părinți. Muriseră de o cumplită plagă ce se abătuse asupra orașelor și comunelor din ținutul Piemontului, unde se afla însemnatul oraș Novara. E vorba de ciuma ce se pogorâse ca o negură aducătoare de spaimă și moarte peste orice suflare omenească, fie ei bogați, fie săraci, fie bătrâni, fie tineri. Plaga nu alegea, lovea tot ce considera că este partea ei. Și totuși, unii scăpaseră de cumplita sentință a morții, nimeni nu știa care erau criteriile de cernere ale molimei. Atâta mai ținea minte, bietul copil, Mario, că după o suferință de doar trei zile, toți ai casei, și tata, și mama, și cele două surori ale sale părăsiseră această lume, după o scurtă, dar năprasnică suferință. Doar de el nu se legase niciun rău, și nimeni nu-și explicase cum de se întâmplase așa. Și mai ținea minte că, după ce statuse două zile închis în casă, singur și flămând, copleșit de spaimă, ieșise cu frică pe ulița satului, plângând. Îl auzise un om din vecini, care-l recunoscuse. Și acel om scăpase de moarte tot datorită unei minuni. Omul trăia singur, nu-i murise nimeni în casă de molimă. Când văzuse copilul plângând pe uliță, îl ademenise să intre în casă. Copilul era prea răbegit de foame și de spaimă ca să nu se lase dus în casa omului din vecini.

Dar nu-i fusese dat orfanului Mario să stea mult timp în casa acelui bătrân milos, căci la poarta casei bătrânului apăruse cineva din familia părinților copilului, un om cu o pălărie cu boruri mari, pleoștite, îmbrăcat într-un suman țărănesc. Era un unchi din neamul părinților copilului, numit Antonio. Venise să vadă ce se alesese de rudele sale din satul vecin. Tocmai la timp venise, ca să se ocupe de îngroparea rudelor, tocmind cu niște oameni care-și riscau viața îndeletnicindu-se cu îngroparea morților de după ciumă, bineînțeles, contra unei plăți substanțiale în arginți. După ce făcuse și această îndatorire, unchiul luase băiatul orfan, și-l dusese la el acasă, în satul lui. Mai apoi, la sugestia soției sale, dusese copilul în oraș, la Novara, la sora lui bogată, Elvira, care n-avea copii. Acea soră de mult se rugase de ei să-i înfieze un copil, căci sora, deși bogată, nu avea niciun copil, pe când la ei în casă erau deja patru copii de crescut, de grija cărora de abia făceau față. Nu s-ar fi despărțit nicicum de vreunul dintre copiii lor, dar acum, apărând acest copil orfan, se gândiseră că ar fi bine să-l ducă pe bietul Mario la sora soțului, știind ce mult își dorea un copil. Astfel ajunsese Mario la mătușa sa, Elvira, tocmai în orașul Novara. Copilul n-avea cum s-o știe mai de dinainte pe mătușă, era prea mic pentru a fi luat de părinți în călătorii lungi și obositoare. Mario își amintea uneori de mamă, de tată, de surorile sale mici. Plângea de amintirea lor. Dar nimeni nu mai putea da timpul înapoi, și trebuia să se resemneze în casa îndestulată a mătușii.

Cu timpul, se mai învățase cu viața din casa mătușii sale, măritată cu un negustor bogat, cât se poate de avut, aveau conac mare, cu multe încăperi, situat într-o curte întinsă, plină de pomi de-a lungul aleilor de promenadă. Erau și eleșteie în care se bălăceau în voie gâște și rațe grase, iar în jurul conacului era teren întins pentru promenade ecvestre. Aveau magazii de mărfuri întinse, mai deoparte de conacul cel impunător, unde erau aduse mărfuri peste mărfuri, dintre cele mai scumpe și mai căutate. Negustorul Paolo, soțul Elvirei, se ocupa de negoț la scară mare, cumpărând din dughenele cele mândre din Veneția și Levant, și plasând marfa în cele mai renumite piețe din Novara, Torino, Milano, ba chiar și în Elveția. Se-nțelege, bunăstarea din casa lor dădea pe-afară.

Negustorul și soția sa se speriaseră tare de molima ciumei, însă orașul Novara, de data aceasta, n-avusese mult de suferit de pe urma molimei. În schimb, negoțul cam avusese de suferit, însă, în lunile următoare, se repornise, parcă, și cu mai mare avânt.

Mario crescuse în casa mătușii sale având tot ce și-ar fi dorit un copil: hăinuțe mândre, hrană aleasă, jucării năstrușnice. Mătușa Elvira tocmise o femeie cu bună instruire intelectuală, să-i învețe copilul adoptiv să scrie și să citească. Ba mai mult, îl învățase și arta muzicii, dar și pe cea a picturii. Copilul chiar avea înclinații vădite pentru arte, în special pentru pictură. I se cumpăraseră toate cele necesare pentru pictură, îi fuseseră tocmiți profesori buni, unii chiar renumiți, din oraș. Era un copil deosebit, talentat, ascultător, înclinat spre cunoaștere. În schimb, nu avea nicio vocație către negustoria unchiului său. Dar mătușa, la fel și soțul ei, nu-i purtau pică pentru acest amănunt. Mai întâi să-și facă băiatul lor o instruire impecabilă, apoi va fi timp și pentru negustorie!

Când împlinise cincisprezece ani, mătușa Elvira și soțul ei, Paolo, deciseră să-l dea pe Mario la ucenicie serioasă pentru desăvârșire în arta picturii. Băiatul avea o atracție irezistibilă pentru pictura murală bisericească, îl captivau sfinții de pe pereții capelelor, scenele acele grandioase cu subiecte religioase. Primul și ultimul maestru la care fusese plasat Mario, era un faimos artist al vremii, numit Carragio, din Torino. De la el avusese multe de învățat, nu erau lucrurile chiar așa de simple cum se păreau băiatului de acasă. Aici trebuia să învețe lecții însemnate despre proporții în tablourile murale, despre unghiurile de iluminare, despre amestecul ciudat al culorilor de-a lungul zilei de lumină, despre efectul timpului asupra capodoperei. De bună seamă, singur n-ar fi ajuns niciodată la însușirea acestor cunoștințe. De aceea, caracterul său deosebit de copil ascultător, răbdarea, munca plină de sârg, îl ajutaseră să progreseze mult. Maestrul său era mulțumit de el, chiar îl lăsa să ducă la capăt anumite părți din lucrările sale.

După patru ani de muncă, progresele ucenicului lui Carragio erau evidente. Tânărul Mario depășise emoțiile începuturilor, acum aborda cu îndrăzneală lucrări de mare complexitate. În mod vizibil, devenise un colaborator de nădejde al maestrului său. Antamau lucrări importante de pictură murală, unele foarte însemnate, pentru catedrale renumite.

Dar tânărul Mario nu avea firea îndreptată spre lucruri trecătoare, spre avere, bani, relații suspuse. Nici măcar pentru afirmare personală, cu orice preț, de exemplu, pentru a deveni un nemaipomenit pictor. Sufletul său tânjea după altceva, după cunoașterea unor lucruri de natură cosmică. Avea inclinație spre studierea grandioaselor legi care guvernează în Univers, dar și în societate. De aceea, citea mult, se documenta mereu. Îl pasionau toate științele, filozofiile, ideile grandioase.

Cum era pe atunci obiceiul vremii, fiecare om dotat cu capacitate intelectuală căuta să-și desăvârșească educația spirituală pe cât mai multe planuri. Astfel, și Mario, pe lângă însușirea artei picturii, avea și o mare pasiune pentru filozofie, pentru teologie, și chiar pentru inginerie. De aceea se înscrisese ca student la Universitatea de la Torino, unde studia aceste ramuri ale cunoașterii, atât de dragi lui. Era strălucit în tot ce făcea.

La douăzeci de ani, devenise un tânăr frumos la chip, plăcut la vorbire, manierat, prietenos cu oricine. Profesorii de la Universitate îl elogiau. Se putea afirma, pe bună dreptate, că tânărul student Mario prospera în educație mult mai mult decât oricare altul de seama lui.

Dobândise arta de a ține discursuri. Căuta, parcă, anume prilejuri de a ține disertații în public, fie în incinta Universității, fie chiar în piața orașului, sau în aer liber, în parcuri. Lumea multă se aduna la asemenea cuvântări, dornică să savureze noutăți din cele mai diferite domenii, ceea ce-i dădea tânărului Mario imbold și mai mare spre a-și adânci cunoștințele și a-și perfecționa discursurile.

Dar, într-o zi, pe când se avânta el în elocința unui discurs public pe teme de teologie, observă că cineva din publicul ascultător avea mereu privirea ațintită asupra sa, ascultându-i cu aviditate prelegerea. Era o fată îmbrăcată într-o rochie ca de țară, venită la disertație chiar cu coșul de paie cu care fusese în piață, însă care, după cum remarcă Mario, în pofida ținutei ei pe cât se poate de simple, era o ființă adorabilă, foarte frumoasă, dar și foarte transpusă în a asculta discursul său de teologie elevată. Simțea că, de la o vreme, vorbește mai mult ca să-i fie pe placul acelei tinere ascultătoare. De aceea, discursul său deveni și mai elaborat, mai plin de aplecare către subiect. Începu să compună, să improvizeze pe loc raționamente originale, inedite.

Această situație se repetă și la alte discursuri rostite de tânărul student în piața orașului. Iar Mario era mereu atât de bucuros, observând că aceiași fată, în haine simple, minunată la chip, căuta să nu lipsească de la discursurile sale. Prezența ei îi schimba mereu structura și argumentele discursurilor. În zilele care urmară, se părea că toate subiectele sunt anume întocmite astfel încât s-o încânte cel mai mult pe tânăra frumoasă, care părea atât de docilă în ascultare.

Trebuia să se întâmple ca, într-o zi, tocmai când el pregăti un subiect de disertație foarte elaborat, plin de exemple și cu argumente de excepție, tocmai atunci tânăra sa ascultătoare să lipsească. Evident, acel discurs ieși cu totul neizbutit, deoarece, în lipsa ei, nu se legau nici argumentele, nici elocința, iar întreaga disertație nu avu măcar un pic de coerență!

Atunci, plecă trist din piața unde ținuse disertația, iar pe când trecea pe aleile din preajma parcurilor centrale din Torino, fiind într-o stare de mare dezamăgire, abătut, deziluzionat de situație. Și tocmai când se aștepta cel mai puțin, zări o fată lângă un havuz, care admira florile sădite pe aleile din preajmă, și niște porumbei care se scăldau în bazinul cu apă din mijlocul parcului. Privirile lor se întâlniră cu uimire, uitându-se transpuși unul la altul, fără a rosti un cuvânt. În cele din urmă, Mario rosti:

- Tu aici? E o întâlnire aranjată de Cel de Sus?
- Nu știu, tinere cel cu atâta măiestrie în discursuri! Poate Cineva de Sus a făcut să ne revedem în parc, zise ea, îmbojurată de emoție.
- Dacă ai ști ce zi neagră am avut astăzi!
- Neagră ? De ce ? zise ea, neintuind în nici un fel motivul zilei nefericite a tânărului.
- Dar, întâi și întâi, domniță adorabilă, vrei să-mi spui care este numele tău?
- Eu ? Mă cheamă Adeline! Dar pe tine?
- Nu știi? Mă cheamă Mario.
- Ce nume frumoase avem! Mario și Adeline! constată ea, cu un zâmbet cuceritor pe buze.

Privirile celor doi tineri vorbeau de la sine mai mult ca orice discurs în cuvinte. El deja remarcase la ea acea lumină a ochilor, neobișnuit de expresivă, caldă, izvorâtă din ochii ei mari, frumos arcuiți, cu nuanțe de albastru, sau poate verzui, după cum era culoarea cerului sau a copacilor din parc. Dar, ceea ce remarcă cel mai mult la ea, era candoarea sufletului, fată cu chip blând, cu bunătate edenică cuprinsă în glasul ei, și cu inimă larg deschisă către cel căruia vorbea. La rândul ei, ea deja remarcase la el chipul perfect, trăsăturile fine, privirea caldă, însă hotărâtă, inteligența vorbirii. Remarcase și candoarea din inima sa cu care o privea. Se vedea, pentru el, ea era o revelație, o valoare de mare preț, căutată de mult timp, poate de-a lungul întregii sale tinereți.

- Și de ce ziceai că erai așa de deznădăjduit azi? îl iscodi ea, acoperindu-l cu privirea ei caldă și senină.
- Cred că intuiești. De câteva zile am remarcat că participi la discursurile publice și urmărești cuvântările mele pe teme de teologie. Dar azi ai lipsit!
- Și ce s-a întâmplat dacă am lipsit? zise ea, prefăcându-se că nu înțelege, dar de-abia ascunzându-și emoția.
- Cum să nu fie grav? Când am văzut că nu ai venit, parcă m-au părăsit toate muzele, toată elocința! Cuvintele mele sunau a gol în piață, întorcându-se neînțelese de la public. Am părăsit cât mai repede acel discurs.
- Chiar așa? Doar pentru o fată simplă ca mine să pierzi ocazia de a ține un discurs strălucit? Nici nu mă cunoști cine sunt și de unde vin!

El privi din nou țintă în ochii ei, care, și ei, erau ațintiți asupra chipului său.
- Adeline, mesager al Cerului trimis pentru mine! Văd că Domnul are grijă de sufletul meu, și sunt așa de bucuros că ne-am cunoscut! Nu vreau să te pierd vreodată!
- Nici nu mă cunoști bine, cine sunt, ce fac toată ziua, și-mi dăruiești deja cele mai scumpe sentimente ale tale. Ai dreptate, și mie îmi pare că Cel de Sus s-a îngrijit de sufletele noastre!
- Așa e! Aici e un dar de la Dumnezeu! Nu cunosc cine ești, cine sunt părinții tăi, rudele tale. Dar privirea ta captivantă, entuziasmul din inima ta sunt cele mai bune dovezi ca ești sufletul pregătit pentru mine de Domnul din Cer!

În zilele următoare, Mario continua s-o întâlnească în parcul orașului pe frumoasa Adeline, bucurându-se de prilejuri atât de minunate de discuție pe cele mai pasionante subiecte, despre rudele lor, despre ocupațiile lor de zi cu zi, și despre visele lor de viitor pentru viață. Mario află că Adeline era fata unui cantor simplu de la un mic templu valdenz dintr-o comună apropiată. La rândul lui, el povesti fetei despre părinții săi, care nu mai sunt, despre mătușa și unchiul bogat din Novara. Povesti despre ucenicie în arta picturii, despre studiile la Universitate. Ea nu avea prea multe de povestit despre viața ei, doar că, împreună cu părinții ei, fac parte din biserica valdenză, că tatăl ei are funcția de cantor, iar ea este membră credincioasă în biserică, citește Sfânta Scriptură, ajută pe soția pastorului în activități de binefacere. Prin urmare, fiecare avea o mulțime de noutăți de povestit din experiența sa de viață.

Într-o zi, pe când o furtună cu ploaie și tunete se abătu asupra orașului, cei doi tineri priveau spectacolul furtunii dintr-un foișor de lemn situat chiar în mijlocul parcului cel întins. În așteptarea încetării furtunii, Mario și Adeline aveau atâtea de povestit, că nici nu știau de unde să înceapă.

- Admir la tine bogăția cunoștințelor din atâtea domenii, predilecția către filozofie, teologie. Spune-mi, de unde ți-a izvorât acest spirit de cunoaștere?
- Eu? Nimic fantastic. Pur și simplu, vreau să realizez ceva în viață. Vreau să am un suflet bun, să ajut cât mai multă lume, să cunosc cât mai multe taine ale Universului. În felul acesta, sper ca preotul nostru catolic, Sfinția sa Agostino, să-mi faciliteze ștergerea tuturor păcatelor făcute cu voie, sau fără de voie. Simt că un creștin trebuie să facă tot ce poate ca să merite viața veșnică, după înviere!
- Chiar crezi că păcatele noastre pot fi iertate dacă facem neîncetat multe fapte bune?
- Da, așa știu eu, așa am învățat la Universitate, așa am citit din cărți. Dar la voi, la valdenzi, nu este la fel?
- Hm! Ar trebui să vorbesc multe cu tine. S-ar putea ca pe alocuri să te contrazic în ceea ce cunoști și ce crezi tu, zise ea, sperând să nu-l dezamăgească.
- Nu-i nimic! Nu-ți face probleme în privința mea! Pot asculta orice, pot înțelege orice.
- Bine, scumpul meu prieten! Să-ți povestesc cum e la noi. La școala valdenză am învățat că mântuirea noastră nu vine ca urmare a meritelor noastre, adică a faptelor noastre, a bunătății noastre. Mântuirea ne este oferita în dar prin jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care Și-a dat viața pe cruce. În bunătatea Sa cea mare, El ne oferă mântuirea în dar, fără să fim nevoiți să facem fapte deosebite, fără să facem penitențe, sau să plătim indulgențe. Și-am mai învățat că noi nu ajungem la Domnul Isus Hristos prin intermediari, prin preoți, duhovnici. Noi avem acces nemijlocit la Mântuitorul nostru, fiecare în parte, prin mijlocirea rugăciunilor noastre!
- Înțeleg! o întrerupse Mario. Dar cum rămâne: mântuirea prin fapte, sau mântuirea prin credință? Ce spun pastorii voștri?
Ea privi atât de blând asupra lui, îl mângâie cu bunătatea ei caldă, apoi continuă:
- Cel care ne-a dat viața, și ne va da și viața veșnică, ne mântuiește fără plată. Singurul lucru care se cere de la cel credincios, este să creadă, din toată inima, în Mântuitorul nostru, să se dezică de toate păcatele și poftele pământești. Adică, să caute să devină în caracter aidoma cu Isus Hristos. Aceasta se cheamă mântuirea prin credință!
- Foarte adevărat, scumpa mea Adeline! Dar dacă eu pretind că sunt ucenicul lui Isus Hristos, și am credință în El, iar faptele mele nu există, oare această credință, ea singură, mă poate mântui?
- Să nu încurcăm lucrurile: tot ce putem face noi, toate faptele, toate sentimentele, toate sacrificiile noastre, doar prin ele singure, nu ne-ar putea mântui. Ele sunt foarte bune, dar mântuirea presupune că există un Mântuitor, Cel care ne-a dat în dar viața veșnică. Dacă noi vom avea credință puternică în El, dacă vom păzi poruncile Lui, atunci, ca rod al credinței, și faptele noaste vor fi după placul Mântuitorului.
- Minunat! Dar cu indulgențele, penitențele, cum rămâne?

- Valdenzii zic că toate acestea sunt scorniri ale oamenilor, mai bine zis a clericilor, pentru a obține profit material, pretinzând că ei au puterea de a iarta păcatele oamenilor, dacă sunt plătiți. Ce amăgire a lui Satana!
- Da, recunosc! Voi, valdenzii, aveți dreptate! Distanța dintre meritele noastre și meritele lui Isus Hristos este ca de la cer la pământ! Și totuși, Isus nu ne mântuiește dacă noi nu întindem brațele spre El, implorând iertarea păcatelor, dacă nu dorim o viață curată, alături de El. Ce Adevăr sublim!
- Așa e, scumpul mei Mario! Văd că începi să fii conștient de importanta credinței în mântuirea omului. Nimeni nu-l poate ierta de păcate pe om, decât Isus Hristos. Acest Adevăr îl știau primii creștini, și același adevăr îl susțin și reformatorii credinței. Și, mai ales, noi valdenzii.

Era o lecție extraordinară pe care o învățase Mario de la o fată valdenză, cu acel angelic chip, fată care nu avea nici studii la Universitate, nici rude suspuse. Înainte de a se despărți, ea îi făcu o invitație:

- Mario, nu vrei să vii cu mine la templul valdenz în zilele următoare?
- Cum să nu! Cu cel mai mare drag! De-abia aștept să aud predicile pastorilor voștri!

Prima vizită la un templu valdenz fu o experiență spirituală de neuitat pentru Mario, un templu foarte îngrijit pe dinafară, însă cât se poate de auster în interior, unde trona o simplitate dezarmantă, fără picturi murale, fără obiecte de cult: sfeșnice, candelabre, icoane. Doar un simplu amvon, cu o Biblie mare, foarte folosită, pe amvon. Măreția bisericii nu consta nici măcar în somptuozitatea slujbei. Totul era de o simplitate dezarmantă, austeritate cât se poate imagina. Atunci, pentru ce veneau credincioșii valdenzi la acest templu?

Curând se lămuri. Credincioșii care umpleau micuțul templu, ba mai stăteau și prin curte, începură să cânte, cu mare însuflețire, o mulțime de cântece armonioase. Apoi se ținură lanț mai multe rugăciuni. Se rugau pe rând, cu voce tare, cu înflăcărare. Apoi urcă la amvon un pastor, cam în vârstă, care rosti o predică foarte simplă, însă deschizând Biblia de foarte multe ori. Tot ce spunea el, era din Biblie. Vorbea despre Mântuitor, despre a doua venire a lui Isus Hristos, despre Împărăția veșnică, despre credința neînfricată.

Mario urmărea cu deosebit interes predica pastorului. Vedea că tot ce spune el era nou, era atât de emoționant. Nici urmă de raționamente teologice complicate, de referiri la tradiție, interpretări filozofice! Totul era doar din Evanghelie și despre Isus Hristos. Se înțelege, pentru Mario era o experiență șocantă, comparând simplitatea slujbei religioase de la valdenzi cu somptuozitatea ceremoniilor din catedralele catolice. Acum vedea că menirea tuturor acele catedrale înalte, impozante, a tuturor acelor doctrine teologice alambicate, era crearea unei distanțe cât mai mari dintre creștinul de rând și cler, menite să impresioneze pe omul simplu, creind o evlavie falsă, pământeană, pentru ca omul să se simtă iertat prin măreția slujbelor plătite, bineînțeles, cu bani grei. Pe când valdenzii, despovărați de tot ce e lumesc, renăscuți prin simplitate, puneau preț pe credință, pe Cuvântul Bibliei, pe devotamentul spiritual. Și susțineau mereu hotărârea lor de a lupta pentru credința lor, de a suferi chiar și prigoana, de a-și da viața, de bunăvoie, dacă va fi nevoie!

Se despărțiră cu entuziasm, ieșind de la templu. Adeline îl prezentă pe Mario tatălui ei, cantorul, apoi îl prezentă și prezbiterului. Acestora le plăcu mult de tânăr, se vedea caracterul său ales chiar pe chipul lui, de asemenea și din purtarea lui aleasă. Doar că era catolic, și, de buna seamă, îndoctrinat mult cu fel de fel de principii din tradiția catolică.

Adeline și Mario continuau să se întâlnească în parcul orașului. Acum el renunță la discursurile sale din piața publică. Renunță și la preocupările sale de studiu teologic de la Universitate. În curând renunță chiar și la pictura murală religioasă. Erau atâtea multe alte subiecte demne pentru pictură. Maestrul său de pictură, Carragio, rămase șocat văzând transformarea tânărului ucenic, doar în câteva săptămâni. Nu-i conveni deloc această situație, deoarece aveau atâtea proiecte în comun. Văzând statornicia ucenicului său pe noua cale, cea a credinței valdenză, Carragio renunță la serviciile tânărului. Mario avea sufletul și mintea ocupate acum cu totul noi perspective. Era prietenia sa edenică cu încântătoarea fată, Adeline. Dar, mai presus de toate, el trăia descoperirea minunată – viața lui Isus Hristos, mântuirea prin credință, devotamentul pentru Evanghelie. Toate celelalte onoruri lumești deveniră neînsemnate față de noile câștiguri. După un an de studiu conștiincios din Sfânta Scriptură, cunoscu botezul valdenz prin scufundare în apă.

Curând începură să vină lovituri în viața lui Mario. După dezicerea ca ucenic din partea mentorului său de pictură, Carragio, chiar și unchiul său, Paolo, auzind de schimbările din viața lui Mario, se înfurie nespus de mult, și decise să nu-l mai sprijine material nici măcar cu un bănuț! Dacă vroia să se ducă la valdenzi, ceea ce-l punea într-o lumină foarte proastă în lumea negustorilor de breaslă, atunci să se descurce pe cont propriu! Și veni încă o lovitură pentru Mario: rectorul Universității, văzând că Mario renunțase la teologie, doctrină catolică, îl exmatriculă din Universitate!

Dar aceste prime semne de persecuție îl îmbărbătară, îl îndârjiră și mai mult. De murit de foame, nu va muri. Îl ajutară frații valdenzi să-și găsească de lucru cu ziua, îi găsiră adăpost, așa că nu ducea lipsă de nimic. Dar, văzând aptitudinile sale intelectuale de excepție, valdenzii îl cooptară în lucrarea misionară. În acest scop, era încurajat chiar și de frumoasa și delicata sa prietenă, Adeline. Ea era atât de bucuroasă că el acceptase convertirea, și era și mai bucuroasă văzând că el nu numai de dragul ei acceptase convertirea, ci oricum ar fi acceptat această schimbare, de îndată ce cunoscuse Adevărul cel curat din Biblie. Adeline era atât de fericită, bucuroasă, transformată, văzând această influență a ei asupra tânărului ei prieten, de aceea, cele două inimi tinere trăiau într-o bucurie și armonie aproape cerească!

Mario continua să lucreze cu ziua pentru a-și câștiga existența, dar nu renunța niciodată la invitația pastorului, atunci când acesta îl solicita să-l urmeze în diferite lucrări misionare. Cât de mult îi plăceau aceste acțiuni pentru a rosti oamenilor Adevărul biblic, pentru a-i converti la Isus, pentru a încuraja pe cei întristați, punând atât de mult suflet în toate aceste acțiuni, încât ele deveniră un mod de viață pentru el.

Văzând seriozitatea tânărului în tot ce făcea, văzând flacăra iubirii lui față de Adeline, fata cu chip angelic a cantorului, pastorul valdenz, în consfătuire cu prezbiterul bisericii, și chiar cu cantorul însuși, hotărâră că cei doi tineri nu au nicio piedică în a-și uni destinele prin căsătorie. Chiar și tinerii se gândiseră la acest lucru, dar nu prea aveau curajul să-și exprime dorințele. Bineînțeles, vestea că le este permisă căsătoria îi umplu de bucurie. Așa că, nunta lor avu loc în curând. Locuiau de-acum în casa cea mare a vrednicului cantor, dar aveau de gând să-și facă o nouă casă pentru familia lor cea tânără.

Dacă nu ar fi apărut unele situații de importanță mult mai mare...

Mario participa din ce în ce mai mult alături de pastorul valdenz, Lucca, la lucrările misionare din zonă, dar și din alte localități îndepărtate. Era o activitate binecuvântată, plină de trăiri spirituale primite ca mulțumire de la Domnezeu. Însă își dădură seama că apar la orizont unele primejdii, aflând că erau mulți ochi care-i urmăreau pas cu pas, să vadă ce se întâmplă cu lucrarea misionară a valdenzilor din localitățile piemonteze. Și erau destui dintre cei de credință catolică, care, de bună voie, din exces de zel, dădeau raport autorităților despre orice mișcare ale grupurilor de valdenzi. Erau aceia care se considerau prea catolici, raportând conștiincios către clericii lor, sau către reprezentanții iezuiților, toate nemulțumirile față de amploarea convertirii multor oameni la o altă religie, diferită de cea a catolicilor. Iezuiții, fără a se grăbi, întocmeau meticulos dosare mari despre activitatea valdenzilor, pentru a fi gata în ziua când se va da ordin de sus pentru declanșarea represiunilor.

Adeline nu stătea degeaba cât timp Mario era plecat în lungi lucrări misionare. La rândul ei, ea participa la activități de vizitare a credincioșilor valdenzi care aveau necazuri, vizita familiile cu bolnavi, casele cu mulți copii, uneori orfani. Era o activitate care i se potrivea atât de mult, ținând cont de bunătatea înnăscută din firea ei, de iubirea pe care o avea pentru lucrarea Domnului.

Între timp, cam după doi ani de ucenicie ca misionar alături de pastorul mentor valdenz, Mario începuse să cunoască atât de multe, învățase bine modalitățile de evitare a confruntărilor directe cu iezuiții, încât, la un sobor al pastorilor valdenzi din Piemont, el fusese propus să devină pastor, de care era multă nevoie în zonă. Acceptă postul propus cu mult entuziasm, bucurându-se de acest har de la Domnul.

După numirea sa ca pastor valdenz, Mario, împreună cu soția sa, primiră misiunea de a se muta într-o localitate îndepărtată la poalele Munților Alpi, Torre Pellice, unde era deja un templu valdenz. Ei urmară întocmai și cu multă bucurie această nouă misiune. Găsiră o casă de locuit, și activau cu toată pasiunea lor pentru lucrarea Domnului Isus Hristos, pentru câștigarea existenței, dar, cel mai mult, pentru propășirea bisericii valdenze din localitate. Prezența lor acolo se simți dintr-odată, locuitorii din Torre Pellice veneau mulți să asculte pe tânărul pastor, apreciau la el felul deschis de a vorbi, inteligența sa, devotamentul pentru lucrare. Se vedea, zi de zi, cum biserica din localitate crește în evlavie și număr de credincioși.

În anii care urmară, Domnul adusese binecuvântare multă în tânăra familie a pastorului, încât, rând pe rând, li se născură copilași frumoși, doi băieți, Rossario și Emanuel, dar și o fată, cea mai îndrăgită, numită Anny. Adeline avea o mare grijă de ei, îi educa în cel mai înalt spirit de creștini valdenzi. Copilașii creșteau frumoși, sănătoși, și erau cât se poate de bine educați, uneori ajutau chiar la unele treburi mai ușoare din gospodăria lor.

Mario, ori de câte ori revenea din vizitele sale din districtul Torre Pellice, sau când revenea acasă după lungi misiuni în localități îndepărtate, era întâmpinat cu bucurie atât de iubitoarea sa soție, cât și de copilașii săi cei dragi, cu care s-ar fi jucat toată ziua. Buna dispoziție din sânul familiei era tezaurul lor cel mai de preț. Dar, mai presus de toate, era bucuria de a cunoaște Adevărul Evangheliei, de a propovădui acest Adevăr oamenilor care aveau atâta nevoie de el!

*
Când se aștepta lumea valdenză cel mai puțin, se dezlănțui furtuna prigoanei asupra slujitorilor adevărați ai lui Isus Hristos. Agenții bisericii catolice, iezuiții în special, acumulaseră date îngrijorătoare, din punctul lor de vedere, cu privire la răspândirea bisericilor valdenze în ținutul Piemontului. Întocmiseră rapoarte, care mai de care alarmante, către stăpânitorii ducatului, dar și către suveranul pontif. Ca urmare a acestor rapoarte, nu întârziară să apară represalii. În prima etapă, se hotărâse lovirea organizatorilor bisericii valdenze, adică suprimarea pastorilor, prezbiterilor și a colportorilor.

Urmare a acestor decizii venite de sus, fură trimiși spioni pe urmele pastorilor. Cu toate precauțiile, aceștia fură reperați degrabă, și urmăriți pas cu pas. Așa deci, ca din senin, în timp ce pastorul Mario călătorea dintr-o localitate în alta, fu întâmpinat de doi slujitori ai garnizoanei din Torino, perchiziționat, găsindu-se asupra lui o carte a Noului Testament. Cu o asemenea dovadă era bun de dus în garnizoana orașului și aruncat în temniță!

În zadar aștepta Adeline, împreună cu copiii ei, revenirea soțului acasă. În acea seară, Mario nu mai veni. Nu veni nici a doua zi, nici în următoarele zile ale săptămânii!

- Doamne, să nu se fi întâmplat ceva rău lui Mario! Nu îngădui, Doamne, acest lucru! se ruga Adeline îngrijorată.

Dar Mario nu mai venea. Ea încerca să afle de la valdenzii din localitate ce se întâmplase. Nimeni din biserica valdenză nu știa. Dar află că și prezbiterul nu se mai întoarse de pe câmp, unde lucra în timpul săptămânii. O îngrijorare peste margini o cuprinse. Înseamnă că venise persecuția! Pesemne, Mario, la fel ca și alți pastori, și conducători ai bisericii valdenze, sunt în închisori acum! Ce e de făcut?

Nu era nimic de făcut. Știa că nicio intervenție pe la autorități nu l-ar fi putut salva pe Mario. Dar el avea copii mici de crescut, cum vor crește ei, fără tată? Adeline era pregătită dinainte de această eventualitate, știa că venise rândul ca soțul, ca și întreaga familie a ei, la fel ca și credincioșii din biserica valdenză, să dea mărturie pentru Isus Hristos! Știind acest lucru, Adeline se ruga cu și mai multă tărie către Cer:

- Doamne! Ajută-ne să fim neclintiți în credință! Fă-ne tari, să nu cedăm persecuției! Lucrarea Ta, Doamne, este mai importantă ca orice. Suntem hotărâți să nu cedăm prigoanei. Doamne, ai grijă de copilașii noștri!

După alte câteva zile, ajunsese zvonul în biserica valdenză că pastorul Mario, împreună cu mentorul său, pastorul Lucca, la fel ca și mulți alți pastori și prezbiteri, se aflau în închisoarea din garnizoana municipalității Torino. Deja începuseră torturile, pentru a obține de la cei prinși jurăminte de abjurare, adică de renunțare la credința valdenză, considerată eretică de către clerul catolic. Abjurarea era singura șansă ca Mario să se întoarcă viu acasă, la ai săi.

Spre slava Domnului, acest lucru nu se întâmplă. Mario, deși tânăr, și cu o familie atât de prețioasă rămasă acasă, nu cedă presiunii persecutorilor. Pentru el, încrederea hotărâtă în Isus Hristos, în Evanghelie, erau deasupra oricăror valori pământești, chiar și deasupra propriei sale vieți, sau a familiei!

Văzând îndârjirea lui Mario de a nu ceda în fața persecutorilor, autoritățile închisorii hotărâră executarea sa. În cazul acesta, moartea cuvenită era prin ardere pe rug!

Așa că, într-o zi, se vesti o nouă execuție în piața publică de lângă garnizoana orașului, unde de adună un public numeros. Majoritatea celor prezenți la execuție erau catolici convinși, zeloși, care urmăreau cu mare plăcere aceste execuții ale ereticilor.

Pentru acești spectatori ai execuției, oare unde era învățătura creștină, de a avea milă față de semenul lor, de a iubi pe aproapele lor? Jalnică ajunsese credința dominată de tradiție și percepte impuse de conducerea bisericii decăzute!

Execuțiile prin ardererile pe rug fuseseră o dovadă în plus a statorniciei credinței valdenzilor în promisiunea Evangheliei, în puterea dumnezeiască a lui Isus Hristos, care promisese că are puterea de a învia chiar și din morți. Toți credincioșii devotați ai lui Isus știau acest lucru, și erau pregătiți să pună această credință în aplicare. Cei doi, Mario și mentorul său, pastorul Lucca, fură arși împreună pe același rug. Niciun cuvânt de îndoială, nicio vagă încercare de renunțare la credința lor nu se văzu pe chipul lor. Sfârșiră cu demnitate pe rugul în flăcări, ca o jertfă demnă de Mântuitorul lor!

În timpul execuției pe rug a lui Mario și a mentorului său, fusese cineva în publicul numeros din piață, care urmărea execuția. Era chiar unchiul lui Mario, numit Antonio, cel care îl adusese la mătușa sa bogată din Novara. Deși acest unchi locuia mai aproape de Novara decât de Torino, el avusese treabă să călătorească tocmai până la Torino, să-și viziteze la garnizoană un fiu înrolat în armata ducelui. Aflându-se, ca din întâmplare, pe lângă garnizoană, avusese nefericita ocazie să asiste la moartea năprasnică a nepotului său, moarte care îl cutremură. Plecase neom de la acea execuție. Ajuns speriat în satul său, a doua zi, se îmbrăcă ca de oraș, și plecă la Novara, să povestească cele văzute surorii sale, mătușii lui Mario, să afle și ea destinul tragic al nepotului ei. Când ajunse la Novara, și povesti rudelor sale cele întâmplate lui Mario, negustorul Paolo rămase șocat, apoi răutatea din el ieși din nou la suprafață, și, în loc să deplângă pe fiul lui adoptiv, se apucă să rostească vorbe grele:

- Așa-i trebuie! Nu i-a plăcut la noi, în casa noastră, unde avea de toate! S-a înhăitat cu eretici! Așa-i trebuie! Și-așa, ca eretic, nu mai era fiul meu!

Spre deosebire de soțul ei, mătușa Elvira izbucni în hohote de plâns. Plânse câteva zile întruna, căci ea ținea foarte mult la nepotul ei, singurul ei fiu, deși adoptiv, în ciuda trecerii lui la credința valdenză.

- De ce, Doamne, nu i-ai cruțat viața? Măcar acolo, departe, unde era el, să fi știut că el trăiește! Ce mă fac eu acum fără băiatul meu! Cum poți tu, omule, să fii așa fără de inimă, să spui vorbe de ocară, să nu-ți pasă nici măcar un pic după copilul tău adoptiv!?

Nu-l ajută Domnul pe unchiul lui Mario, căci nu mult timp după aflarea acestei tragedii despre Mario, veni o veste groaznică din comerțul în care era implicat negustorul Paolo. Colaboratorul lui cel mai de nădejde se îmbolnăvise subit și murise, chiar cu o săptămână înainte. Atunci negustorul Paolo rămase descoperit, nu mai putu să recupereze o sumă uriașă de bani, pe care, la rândul lui, era dator unui alt negustor. Acesta îl dădu în judecată, și câștigă. De atunci începură să vină lovituri din toate părțile, negoțul lui se blocă, datoriile nu mai putură fi plătite. Astfel pierdu toată averea sa. Domnul îi dădu după dreptatea inimii sale. De necaz, negustorul se îmbolnăvi, și nu mai trăi mult, muri în sărăcie, uitat de toată lumea bună.

Necazurile Adelinei și-a copiilor ei nu aveau să se termine așa de repede. Cei care îl torturaseră pe Mario, dădură dispoziție ca și proprietatea lui să fie confiscată. Așa că, într-o zi, Adeline se trezi cu niște oficiali de la municipalitatea Torinului, care o amenințară să părăsească casa în câteva ore. Biata Adeline mai avea și spaima să nu vină autoritățile, să-i răpească copilașii și să-i ducă la școala catolică de reeducare a copiilor de eretici!
N-avea încotro, sărmana mamă, își adună copiii în jurul ei, și porni pe drumuri. Se opri la marginea celui de-al treilea sat în drumul spre Torino, unde se așeză sub un stejar, să aștepte noaptea. Seara, după ce amurgul coborâse peste sat, trecu un om cu felinarul aprins în mână, care, văzându-i zgribuliți sub stejar, îndurând răcoarea serii, din curiozitate, se opri din drumul lui, ca să cerceteze ce e cu persoanele acelea de sub stejar. Rămase surprins să vadă că erau trei copii mici, împreună cu mămica lor. Când ajunse chiar lângă ei, întrebă:

- Ce e cu voi, oameni buni?
- Ce să fie? Am rămas pe drumuri. Autoritățile de la Torino ne-au confiscat casa, pământul, ne-au izgonit pe ulițe!...
- Da’ unde e soÈ›ul tău?
- Soțul meu ? Nu mai este! A murit ars pe rug! zise Adeline, năpădită de lacrimile aducerilor aminte. Începură să plângă și copiii.
- Cum?! Ars pe rug?! De ce? Poate era eretic? se miră omul cu felinarul.
- Suntem valdenzi. Valdenzii nu sunt eretici, ei cred cel mai mult în Isus Hristos, luă ea apărarea valdenzilor și a scumpului ei Mântuitor.
- A, da! Așa o fi! Domnul știe! Dar ce-o să faceți voi acum? Unde dormiți?
- Avem credința că Domnul se va îngriji de noi! zise Adeline, cu nădejde, strângând copilașii în jurul ei.
- Hm! … Grea situație! Dar, știți ce? De ce nu întrebați de adăpost la o casă din sat? Uite, chiar la căsuța asta mică de la marginea satului, unde încă se mai vede prin geam o făclie aprinsă…
- Omule bun! Nu prea avem nădejde că cineva din satul acesta ne va ajuta. Cine se va îndura de niște eretici valdenzi?
- Cine v-a zis că n-o să vă ia nimeni în seamă? Încercați!

Și bietul om, cel cu felinarul, îi îndemnă să aibă curaj, să se apropie de căsuța cea cu lumina aprinsă. Pășind șovăitor, ajunseră chiar lângă pridvorul casei. Omul cu felinarul bătu de trei ori în ușa de la intrare. După ceva vreme, ușa se deschise, și o bătrânică apăru nedumerită în ușă.
- Ce e cu voi, în plină noapte?
- Dragă mătușică, copiii aceștia, la fel și mama lor, n-au unde dormi în noaptea asta! Vezi, poate ai cu ce să-i ajuți, zise omul cu felinarul.

Apoi omul plecă în treaba lui, căci mai avea drum lung de făcut până în satul vecin.

Rămasă singură cu cei trei copiii străini, și cu o mamă amărâtă, bătrânica îi întrebă:

- Spuneți-mi, de unde veniți voi? Unde mergeți, așa, în plină noapte?
- Nu știm unde mergem! Suntem dintr-o familie de valdenzi, soțul meu a murit ars pe rug ca eretic, casa noastră și grădina fuseseră deposedate de autoritățile de la Torino, iar noi fusesem azvârliți pe drumuri, zise Adeline, cu lacrimi pe obraji.
- Sărăcuții de voi! Și ce dacă sunteți valdenzi! Poftiți în amărâta mea căsuță! Unde doarme o bătrânică, pot sta și dormi niște copilași, la un loc cu mămica lor!
- Domnul Isus Hristos să te binecuvânteze, suflet bun, de aur! Domnul să-ți răsplătească inima ta bună!
- Intrați în casă! Să văd dacă pot să vă dau ceva de mâncare.

După ce își potoliră foamea cu puținul care-l oferi cu dragă inimă bătrânica, copiii fură așezați să doarmă pe o laviță lungă, iar Adeline se culcă în pat lângă bătrânica, cam la marginea patului. Dar era atât de mulțumită, pentru că micuții ei dormeau liniștiți în casă de om!

O lună de zile petrecu Adeline, împreună cu copiii ei, în casa bătrânei. Până deveni mai clar că bunicuța este prea săracă, nu putea să-i țină în casa ei pe toți, întrucât rezervele de hrană din beci aproape că se terminaseră. Adeline, împreună cu copiii ei, trebuiau să plece. Dar unde să plece? Să încerce să caute ajutor printre credincioșii valdenzi? Nu, acest lucru nu se putea, îi era frică să nu-i fie luați copiii cu de-a sila, și duși la școala catolică de reeducare!

Atunci îi venit un gând - să plece la Novara, s-o caute pe Elvira, mama adoptivă a lui Mario. Nu mai avea nici un fel de resentimente față de ea, nici față de soțul ei. Poate, cei de-acolo se vor îndura de ea, deși erau rudele care o renegaseră. Poate, de dragul copiilor, se vor răzgândi. Cu acest gând în minte, ea se pregăti, cât de cât, de călătorie, mai cumpără ceva merinde, luă ceva hăinuțe de vreme rea pentru copii, apoi porni la drum. Nu era ușor să călătorească mai multe zile pe jos cu copiii mici. Dar ei, sărăcuții, mergeau îndârjiți, făcând popasuri cât mai dese, să bea apă de la izvoare, și să-și astâmpere foamea. Într-o seară, târziu, se văzură la Novara.

Era întuneric beznă în oraș. De aceea căutară un adăpost pentru noapte la marginea orașului, sub niște salcâmi. Iar de cum mijiră zorii dimineții, porniră să caute casa mătușii Elvira. Adeline știa, în mare, cam în ce parte a orașului trăia mătușa lui Mario, chiar el îi spusese de multe ori unde locuiau părinții lui adoptivi. Ajunse în acea zonă a orașului. De acolo, spera să se descurce întrebând din poartă în poartă, nu se putea ca cineva să nu știe de bogata familie a negustorului Paolo.

Elvira, mătușa cea bogată a lui Mario, scăpătată acum de-a binelea, după ce se liniștise cumva după aflarea morții năprasnice a băiatului ei adoptiv, ar fi vrut să dea de urma soției valdenze a lui Mario. Toată aversiunea ei inițială asupra celei care îi răpise băiatul adoptiv, se topi, ca prin farmec. Ar fi vrut s-o vadă pe această fată de eretici, care îi fusese soție lui Mario, și ar fi fost singura ei consolare în viață. Dar cum să meargă s-o caute pe nora ei, din moment ce Mario fusese dezmoștenit de unchiul său, și după ce ei îl izgoniseră din casă și din drepturile sale? Totuși, ea ar fi vrut să știe măcar unde locuiește nora ei, așa, pentru sufletul ei. Aflase, de la fratele ei, Antonio, că Mario și soția lui locuiseră o vreme în localitatea Torre Pellice, atunci când ostașii ducelui îl arestaseră pe Mario. Dar, mai mult nu reuși să afle, nici ea, nici Antonio.

Și când nu se aștepta, mătușa Elvira auzi niște bătăi la poarta de intrare în conac. Se apropie de poartă, să vadă cine o deranjează așa de dimineață. Deschizând poarta, văzu o femeie în haine sărmane, cu trei copii micuți după ea.

- Cine sunteți? Ce căutați la mine, la poartă? întrebă mătușa, cu glas cam sever, însă nu prea ferm.
- Dumneata ești Elvira, mama lui Mario? întrebă Adeline, sufocându-se de emoție.
- Da, sunt mama adoptivă a lui Mario! Pe cine căutați?
- Eu sunt Adeline, soția lui Mario! Iar ei sunt copilașii noștri.
- Copilașii lui Mario! … Copilașii lui Mario!!! strigă mătușa Elvira, izbucnind în plânset puternic.

- Mama Elvira! … exclamă și Adeline, la rândul ei.
- Copilașii lui Mario!!! Intrați în curtea casei! Nu stați în stradă! Nu știam că Mario are trei copilași. Să intrăm în casă! Unde ați dormit astă noapte?
- Sub niște salcâmi, la marginea orașului, răspunse Adeline, acum cu nădejdile sporite, văzând-o pe mătușa atât de binevoitoare.
- Bieții de voi! Bieții copilași! Cum au rămas ei fără tată! plângea mătușa, sufocându-se în lacrimi.

Mătușa și Adeline se uitau una la alta, și amândouă la copii. Deodată, cele două femei nu mai rezistară, și se aruncară una în brațele celeilalte.

- Scumpa mea! Oare mă poți ierta pentru tot ce s-a întâmplat mai demult?
- Te-am și iertat, chiar de atunci! În credința valdenză trebuie să iertam pe loc orice supărare. Acum îmi pare așa de bine că am ajuns la casa ta, mama Elvira! Măcar copilașii lui Mario să aibă un adăpost.
- Fii sigură, Adeline dragă! Să nu ai nicio reținere față de mine! Ești ca și fata mea! Mai ales că mi-ai adus acești trei îngerași în casa mea, în locul lui Mario, bietul de el, care nu mai este!
- Ai aflat că nu mai este? o întrebă mirată Adeline, surprinsă de unde știe mătușa de moartea lui Mario.
- Da, am aflat sfârșitul tragic al lui Mario! Nici nu știi câtă deznădejde mi-a creat vestea dispariției lui!

Odată adăpostiți în casa mătușii Elvira, Adeline și copilașii începură să-și revină din suferințele recent îndurate. Cele două femei își povestiră toate necazurile. Astfel, Adeline află de moartea lui Paolo, soțul mătușii. Îl iertase și pe el demult. Dar află și de pierderea averii lor. Rămaseră doar cu o aripă veche a casei, acum aproape pustie, căci toate bogățiile din casă, cea prosperă cândva, dispăruseră, chiar și grădinile din jurul casei. Mai rămăsese doar o fărâmă de curte, și aripa veche a casei, goală, asta era tot ce mai rămase.

La rândul ei, mătușa află toată istoria lui Mario de când nu mai fusese primit acasă, află despre credința lui nestrămutată în Evanghelie și în Isus Hristos, apoi află despre martirajul lui năprasnic. Plângea fără încetare când își aducea aminte de Mario, băiatul ei cel frumos și bun la suflet. De asemenea, din confesiunile mătușii, Adeline află că soțul ei, negustorul Paolo, el fusese capul răutăților, el îl dezmoștenise pe Mario când aflase că adoptase credința valdenză. Nu-i convenea de loc acest lucru, nu vroia să-și piardă influența în rândul breslei negustorilor, să afle lumea că fiul lui este eretic.

În zilele următoare, Adeline aflase că mătușa ei devenise cât se poate de săracă. Dar mătușa vroia să-i țină în casa ei, cu tot dinadinsul. Atunci, Adeline, văzând un război de țesut într-un colț al magaziei casei, își exprimă dorința să-l scoată de acolo, să vadă dacă se poate folosi. Știa să țese lucruri minunate, învățase acest meșteșug cât timp era soție de pastor, și țesea foarte mult pentru ajutorarea săracilor din parohia sa. Așa că, nu-i fu greu să se apuce să țese din nou, ca să câștige un trai cinstit de zi cu zi.

Mătușa era voioasă, iar copiii cei drăgălași, zburdalnici, uitaseră demult de necazurile lor, acum erau tot farmecul casei. Într-o seară, discutând, ca de la noră la soacră, Adeline și mătușa Elvira, aduseseră vorba de acea bătrânică care-i ajutase în cele mai grele zile de refugiu. Atunci avură ideea s-o aducă și pe bătrânica la ei, cea care găzduise cu atâta bunătate pe Adeline și pe copilașii ei timp de o lună. Se bucurară de această idee. De aceea, atunci când mai venise odată pe la ei Antonio, fratele mătușii, cele două femei îl rugară să meargă s-o caute pe bătrânică, și, dacă o vor găsi, s-o îmbie să se mute la ei, ca s-o întrețină la bătrânețe. Mare le fusese surpriza când, într-o zi, pe la prânz, fratele Antonio și cu bătrânica sosiră la conac. Adeline, mătușa, dar mai ales copiii se bucurară mult când o văzură iarăși, și astfel ea rămase să locuiască la conac toată viața câtă i-o va mai da Cel de Sus să trăiască. Bătrânica era atât de harnică, atât de recunoscătoare, avea grijă deosebită pentru creșterea copiilor, care-i erau nespus de dragi.

Domnul binecuvântă casa mătușii Elvira, iar ei, cu toții, trăiră împreună mulți ani fericiți. Se-nțelege, cu timpul, atât mătușa Elvira, cât și bătrânica, înțeleseră cât de mult adevăr există în credința poporului valdenz, care trăiau după învățăturile minunate izvorâte din Evanghelie. Înțeleseră, că numai prin credință în Domnul Isus Hristos, vor avea binecuvântarea pe acest pământ, în ciuda prigoanei și a nedreptăților, având nădejdea că vor moșteni acea viață veșnică, minunată, alături de Mântuitorul nostru drag tuturora, Domnul Isus Hristos!