Puterea razei abastre (2)


Îmi amintesc cu lux de amănunte ziua când venisem să-mi iau în primire postul de la primul meu loc de muncă. Întâi și-ntâi m-am prezentat la Primăria orașului Vatra Dornei, de care ținea Observatorul, ca să arăt peticul de hârtie pe care era scrisă repartiția mea. Celor de acolo numai de Observator nu le ardea în acel moment! Ce să facă ei cu unul ca mine? Văzând nerăbdarea cu care luptam să-mi iau postul în primire, după lungi stăruințe mi-au dat câteva hârțoage de angajare să le completez în liniște când voi ajunge sus la Observator. Mi-au dat și cheile, precum și procesul verbal cu toate obiectele de inventar.

Dar cererea de angajare când mi-o vor semna? Cererea? Nu-i nicio grabă! Când o trece vreun inspector pe la Observator!

M-am dat bătut, plecând de acolo, dar implorându-i totuși să treacă inspectorul cât mai repede pe la mine, căci ardeam de nerăbdare să mă apuc serios de treabă!

Am luat trenul până în comuna Păltiniș. De acolo am găsit o ocazie, un camion, care m-a dus chiar până în satul în care trebuia să ajung. Nu era cine știe ce luxoasă lada camionului cu care am străbătut drumul acela, și nici drumul nu era grozav de bun, având tot felul de gropi neastupate și denivelări la tot pasul. Însă mă simțeam ca un rege în lada aceia a camionului, zgâlțâit puternic la orice denivelare ce răsărea în cale, ținându-mă vânjos de oblon la cotiturile drumului șerpuitor din defileul de munte. Mai trebuia să veghez să nu se răstoarne sacoșa și valiza mea, adică toată averea pe care o aveam cu mine. Mai ales de valiză trebuia să am mare grijă, căci în ea aveam radiocasetofonul meu cel nou, la care țineam tare mult.

Și ce priveliște plăcută mi-a oferit drumul: trunchiuri zvelte de brazi, drepte ca niște coloane într-un templu infinit! Am străbătut poienile verzi, tăinuind căsuțe frumoase ici și colo, văile largi cu sate părând prospere, susurul odihnitor al câte unui pârâu de munte. Am simțit vântul plăcut răcorindu-mi fața și umflându-mi bluza. Iar eu îngânam voios o plăcută arie din "Tanhauser" de Wagner.

După ce am călătorit vreo jumătate de oră cu camionul acela care claxona conștiincios la fiecare curbă, am ajuns în cele din urmă într-un sat situat în vecinătatea unor munți înalți. Am mai gonit apoi încă vreun kilometru prin sat până ce, în dreptul unei școli, camionul a oprit brusc, ca și cum i-ar fi stat motorul.

Nu știam ce s-a întâmplat, însă m-am lămurit repede, căci șoferul a scos capul pe geamul cabinei și mi-a strigat:

- Jos! Gata!
- Cum adică? Am ajuns? întreb eu. Ãsta e satul Rotunda?
- Ãsta e! Ce te miri?!

Reușesc repede să-mi iau bagajele și să sar peste oblonul camionului drept în drum cu valiza și sacoșa sub braț. Dau partea cuvenită șoferului, iar acesta a și ambalat motorul și a tulit-o, lăsându-mă în mijlocul drumului.

Rămăsesem singur și neajutorat, într-un sat necunoscut, nevoit să-mi caut drumul mai departe și să lupt cu valiza mea cea grea. După câteva sute de pași de mers așa experimental pe jos de-a lungul ulițelor, îndrăznesc să mă adresez unui moșneag care aduna cu migală niște brazde de fân dintr-o livadă îngrădită.

- Alo!... Mă auzi? Nu știi mata încotro e drumul spre Observatorul Astronomic "Bradul"?

Moșulică, într-o cămașă albă, încins cu un brâu roșu înzorzonat cu o cataramă de aramă, având o pălărie neagră și largă pe cap, se opri din îndeletnicirea lui și, uitându-se mirat la mine, prin gard, mă întrebă:

- Ce-i, băiete? Pe cine cauți?...
- Nu caut pe cineva anume! Vreau doar să aflu drumul spre Observatorul Astronomic...
- Care Observator, băiete?
- Se poate să nu știi mata? Cel de pe vârful muntelui, căruia îi zice "Bradul".

Moșul păru că își amintește ceva, căci se deschise la chip și veni spre mine, punând coatele pe răzlogii gardului.

- Aha! Da, da, da! Știu, cum să nu știu? Doar că acolo-i pustiu și-i încuiat...
- Nu-i nimic, îi zic, tocmai eu sunt acela care trebuie să fiu acolo, să-mi iau postul în primire...
- Da, da, da!... ‘nțăleg!... Apăi, să È™tii băiete, că pân-acolo-i drum lung de mers, nu glumă!...
- Cam cât să fie, moșule?
- Apăi, să tot fie vreo doișpe kilometri... îi vedea... ai de mers, băiete, vreo juma' de ceas cât ține satul apoi, când ajungi la Casa Pădurarului o cotești numaidecât la stânga, prin pădure și tot mergi pe drumul acela vreo cinci kilometri, până ajungi la capătul drumului... D-acolo mai e dă mers vro trei kilometri prin niște plaiuri de pădure, drept înainte... până ajungi în Poiană... Acolo, cum te uiți în dreapta să și vede Observatorul, pe creasta muntelui...

Nu-mi era deloc limpede. Mi-am zis totuși s-o pornesc întâi și apoi voi mai vedea ce-i de făcut.
- Îți mulțumesc mult, bade! Spor la treabă și multă sănătate!...
- Să trăiești, fecior! Umblă cu bine!...

Ridic geamantanul de jos și dau să plec, în timp ce moșneagul se întoarcea la treaba lui. Dar nu făcusem decât câțiva pași, că își aminti ceva și reveni grăbit la gard, strigând în urma mea:
- Hei, băiete!... Stai un pic!...

Pun valiza jos și privesc în urmă:
- Ce este?
- Pân' la Observator îi drum mult și-i cam pe însărate, iar tu ai greu de dus. Zic, ar fi mai bine să 'mâi la noapte la cabana de lângă Casa Pădurarului...
- Las' pe mine, moșule! Știu să merg voinicește la drum! Oricum, îți mulțumesc pentru sfat!

Plec îndârjit. Ajung și chiar trec de casa cea mare, cu mai multe rânduri de camere, a pădurarului. Iată și cabana. Să rămân oare peste noapte acolo? Nici gând! Mai era până la asfințit iar eu ardeam de nerăbdare să ajung la destinație.

Așadar o cotesc la stânga și încep să merg la fel de îndârjit pe drumul de piatră, îngust, tăind prin pădurile de brad înalte și întunecoase.

Merg cât merg, iar când obosesc bine de tot, mă așez pe un buștean de la marginea drumului să-mi trag sufletul. Nici nu trecu mult timp că din vale auzul îmi desluși niște zgomote ca de copite de cal și roți de căruță. Mai apoi, la cotitura drumului se ivi o gloabă de cal cu urechile ascuțite și înhămat la un car hodorogit. Pe scândura pusă în fața carului ședea un țăran cu hățurile și cu biciușca în mâini, cu o pălărie verzulie spălăcită și pleoștită cocoțată pe cap, cu o flanea soioasă de lână peticită și ponosită în spinare și cu niște ciubote rele și largi în picioare.

Ajungând în dreptul meu, după ce-mi răspunse la "bună ziua" și după ce-mi cercetă bagajele, căruțașul clătină din cap apoi, trăgând de hățurile calului, strigă:

- Ho! Hooo!... Prrr! Oprește!...

Ca să oprească nici nu era nevoie ca gloaba să fie îndemnată de două ori.

- Unde mergi, bre, omule? mă cercetă țăranul.
- La Obsevatorul Astronomic "Bradul"! răspunsei eu, cu chipul de om serios.
- Aha! La Observator zici? Știi ceva? Ia pune tu, băiete, valiza ta aici în căruță, în spate, și urcă și tu colea...

Ce era să fac? Valiza începuse să-mi cam scoată sufletul, așa că mi-am zis să nu fac prea multe mofturi, și să mă instalez în căruță, alături de căruțaș, care vorbea în graiul acela specific țăranilor de la munte.
- Șezi bine acilea pe scândură... Na, ia și pătura și pune-o pe genunchi! Diii, gloabă, diii, ha!... Acuș' te ard!...

Calul tropoti de câteva ori pe loc înainte de a încerca să urnească din loc căruța, până se convinsese că n-are încotro, că trebuie să reia chinul acela blestemat pe asemenea drum rău.

- Și ce faci tu, acolo... la Observator, băiete?
- Păi, nene, am venit să-mi fac meseria. Învățai carte multă și acum trebuie să pun în practică ce am învățat!...
- Foarte, foarte bine, dragă băiete!... Fain din partea matale! Cartea-i lucru sfânt! Pe vremurile mele nu era să înveți carte, dom'le! Învăța cine putea, cine avea bani mulți. Noi, aiștelalți, am rămas pe la gospodăriile noastre și cu necazurile noastre...
- Mata ești din satul ăsta din vale?
- Nu, bre! Eu mă răpezii până-n sat aici, cum îi zice, la Rotunda, să cat un purcel, da' nu găsii tocmai ce căutai, așa că bătui drumul de pomană... Satul meu îi dincolo de muntele aista, chiar aproape de Observator... Las' că-ți arăt eu când ajungem aproape...

Drumul era îngrozitor: numai gropi, numai surpături, numai treceri peste râu, peste lodbe de lemn vechi, răvășite și putrezite.

Înaintam tare încet. Dar partea bună a lucrurilor era că nu mai duceam în mână valiza. În schimb, trebuia să îndur tovărășia unui căruțaș care începu să-mi împuie capul cu tot felul de lucruri, iar eu tare nu aveam chef să conversez cu un necunoscut care n-avea habar de preocupările mele.

După o vreme începusem să mă acomodez cu drumul și cu subiectele de conversație în care mă antrena căruțașul, iar întrebările și replicile începură parcă să aibă rost.

- Mai este mult de mers, nene?
- Mai este, dragu' meu, și apoi, ce-i greu de-abia de-acuma începe...
- Crezi că ajung la Observator în seara asta?
- Ajungem noi, nu-i bai, că nu-i prima oară cân' bat eu drumurile aistea!...

Târziu de tot am ajuns la capătul drumului pietruit. În fața mea se desfășura muntele, înalt, pe creasta căruia ar fi trebuit să zăresc Observatorul. De fapt, chiar am zărit o casă mare, cenușie, în vârful acela de creastă.

- Acela-i Observatorul? întreb eu.
- Da, băiete, acela-i ! Las' că-i vedea mai bine de amu’ înainte!...

Trecurăm pe lângă o veche cabană, pe care însă am ocolit-o. Ne abatem apoi spre dreapta, pe un fel de plai neted, pe care roțile carului o luară la goană vesele, după atâta drum greu de piatră. Curând, însă, drumul începu să urce pieptiș. Am înțeles că nu mai era de stat în căruță pe seama bietului animal de la oiște, așa că ne-am dat jos, căci mârțoaga avea și așa mult de furcă trăgând căruța. Ah, ce bine mai era de mers pe jos după chinuitoarea călătorie în căruță!

După ce am urcat o vreme, plaiurile începură să se lărgească iar căruța mergea mai cu spor. Începea să se lase întunericul în pădure, însă când am ajuns într-o poiană largă, se lumină iarăși. După puțin mers am ajuns la cumpăna apelor a două văi.

Ce frumusețe! Brazi drepți și înalți, ale căror vârfuri încă mai erau luminate de soare! Dincolo de șaua muntelui, în vale de tot se vedea un sat, destul de aproape, cu mult mai aproape decât satul din care tocmai venisem.

- Satul aista-i zice Breaza, îmi comunică tovarășul meu de drum.
- Frumos sat! recunosc eu. Mata unde stai?
- A, uite chiar colea, a treia casă de lângă pâlcul de brazi...
- Bine! răspund eu. Ne mai vedem noi, căci văd că de la Observator până la casa matale nu-i chiar așa departe...
- Bucuros, băiete!... Pă mine mă chiamă Macovei. Gheorghe Macovei a lui Petrea... Da' știi ceva?... Un'te duci tu așa, noaptea, în căsoaia aceia pustie? Cum dormi tu acolo?
- Ei, lasă, mă descurc eu! Poate dorm la cabana din apropiere...
- Și dacă acolo nu-i nimeni și-i încuiat? Ce te faci, tu? Mai bine hai la mine, dormi noaptea aicea... iară mâine te-i duce la Observator...

Până la urmă am cedat și m-am supus, căci părea că avea dreptate. Se întunecase bine. Unde să mă duc noaptea, în pustiul acela? Așa că am urcat din nou în căruță, și am pornit la vale spre sat.

- Mă cheamă Gheorghe, da' mie-mi zice nea Macovei... Pă tine cum te cheamă?
- Marian... Mateiescu Marian!
- Buun! Marian? Hm! Vezi tu băiete, toate-s bune... numai că eu nu pot pricepe la ce-i bun Observatorul acela... Bani cheltuiți. Să te uiți la stele în fiecare sară?... Uite... și eu mă uit la stele în câte-o seară! Câteodată, mă uit... așa... să-mi treacă năcazurile!...
- Ehei, bade, nu-i chiar așa! În meseria noastră este important să măsori cât mai precis locul stelelor de pe cer. Faci multe măsurători, cât mai exacte, apoi unești toate punctele cu o linie, căreia-i zice "traiectorie aparentă"...
- Nu știu, fecioraș, cum îți face voi, că eu amu' îs bătrân... știu și eu ce-am văzut cu ochii mei și ce-am auzit de la bătrâni... Da' voi, aiștea cu cartea și cu instrumentele...
- Las', nea Macovei, că într-o seară am să te chem la Observator să-ți explic pe îndelete cum e cu observarea stelelor, cu luneta...
- Mulțam fain!... Da' uite, c-am și ajuns la casa mea!

Din drumul lat dar mai prăpădit cotea spre dreapta o uliță mai îngustă dar mai dichisită, care ducea spre casa lui nea Macovei. Ajuns la capătul ei, calul se opri în fața unei porți vechi, înalte, știind cum nu se poate mai bine aici, în preajma casei, ce avea de făcut, fără niciun amestec din partea stăpânului său.

Nea Macovei sări primul, iar eu, rămânând cam într-o parte a scândurii așezate pe căruță, era cât pe ce să mă răstorn într-o parte. Norocul meu a fost că m-am prins la timp de marginea căruței. În fine, sar și eu, îmi iau bagajele și le pun lângă un gard. Stăpânul gospodăriei deschise poarta încet, să n-o rupă. Părea că își cunoaștea toate metehnele gospodăriei.

M-a uimit înțelepciunea mârțoagei: cu un ultim efort, lipind cât mai strâns urechile pe lângă capul ei uscățiv, se opinti și trase căruța goală în ogradă, fără niciun îndemn în plus din partea stăpânului și fără să agațe căruța de vreunul din stâlpii porții.

Ca din întâmplare în ușa grajdului apăru o femeie cu o doniță de lapte în mâini, uitându-se lung și mirată la mine.

- Ce stai așa, femeie, în ușa grajdului? Adă niște fân la calul aista și dă-i și-o căldare de apă! Uite bine c-avem și oaspeți în sara asta!...

Oaspetele eram eu, desigur, preocupat acum să car valiza în curtea aceea care părea cât se poate de primitoare. Am intrat în casă, la indicațiile gospodinei care înțelesese de la bărbatul ei că le voi fi oaspete. Aici, gospodărie ca la țară! De un cui de la pervazul ferestrei atârna o lampă cu gaz care lumina încăperea și pâlpâia la fiecare mișcare de prin apropiere și, mai ales, la orice deschidere de ușă. Într-un colț se afla o sobă mare, bătrânească, în care duduia focul sub un ceaun cu laptele abia pus la fiert. Lângă foc, pe o laviță, ședea o fată tânără, cu o broboadă înflorată pe cap, așa cum poartă fetele la țară. Mi-a fost prezentată ca fiind Maria, fata lor.

Nu mi s-a părut cine știe ce frumusețe fata aceia. Avea o frunte frumoasă, un păr castaniu și niște ochi ageri. Însă nasul îi era cam ascuțit iar gura, privită dintr-o parte, părea cam prea dreaptă.

Toate astea n-aveau nicio importanță pentru mine în acele momente. Mai important era în acel moment ca fata aceea a gazdei mele să nu scape laptele pe foc. Și asta, în timp ce eu mă uitam prin cameră, pe pereți, pe niște icoane frumoase. În realitate însă, presimțeam ceva, așa că mă uitam țintă și la ceaunul cu lapte, în timp ce fata trăgea cu coada ochiului la mine și la geamantanul meu.

Și ce era să se întâmple s-a și întâmplat: laptele a dat în foc. Un munte de aburi a umplut dintr-odată casa. În zadar a turnat fata o cană de apă în ceaun, căci prin cameră se așternuse deja un strat gros de aburi și fum, de nu se mai vedeau nici geamurile și nici icoanele. Fata a fost nevoită să deschidă ușa cât putu de larg, să iasă fumul.

Mai târziu ne-am așezat la masă. După ce am mâncat și am băut câte ceva, am fost poftit într-o odaie alăturată, ce părea mai aranjată, în care se aflau pe pat perne stivuite una peste alta, alături de o altă stivă înaltă cu cergi de lână și tot felul de alte țoale frumoase. Probabil că era zestrea fetei, mi-am zis. Că, oricum, fata părea de măritat, și poate chiar își găsese vreun fecior prin sat.

Patul mi l-a aranjat chiar stăpâna casei, punându-mi o pernă mare, moale, și așternând o cergă mițoasă care m-a cam gâdilat toată noaptea pe sub bărbie.

Am dormit buștean în noaptea aceea, plecat cu visele prin amfiteatrele Universității sau chiar spre lunetele de la viitorul meu loc de muncă. Dimineața m-au trezit zgomotele numeroase din jurul casei: căldări trântite, scârțâitul fântânii, cotcodăcitul găinilor, behăitul mieilor și, mai ales, discuțiile acelea contradictorii dintre nea Macovei și nevastă-sa... căci trebuiau să dea mâncare la animale, trebuia reparată căruța, trebuia pregătit calul să meargă în țarină după otavă și o groază de alte treburi. Și fata fusese trezită, îi auzeam glăsciorul prin curte, cam îndărătnic când era pusă să facă treabă.

Pierindu-mi somnul dulce de dimineață, mă uitam pe geam afară și pe pereții camerei pe care vedeam atârnate o mulțime de icoane și de fotografii înrămate, poate ale unor feciori mai mari de-ai lui nea Macovei, pe care nu-i știam.

Fata reuși să-mi pregătească masa de dimineață. Intră în casă și stăpâna, care dădu ultimele dispoziții să-mi fie aduse cele necesare pentru masă, în timp ce fata era hărțuită mereu să pună în ordine lucrurile de prin casă. Iar ea, Maria, părea că nu prea îi plăcea să i se atragă de atâtea ori atenția, să fie muștruluită la orice pas pe care îl făcea sau de câte ori atingea câte ceva.

- Mănâncă, băiete! îmi zise grijulie stăpâna casei, oricum, cu vorbe mult mai domoale decât cele adresate fiicei sale. Așa-i când ai atâtea treburi prin gospodărie!...

Sfârșisem micul dejun. Soarele răsărise și deja lumina vesel împrejurimile pe afară. Simțeam că nu mai avea niciun rost să lungesc șederea mea, așa că mi-am pregătit câteva vorbe de mulțumire adresate gazdelor mele:

- E târziu de-acum. E timpul să plec la cabană, să-mi aranjez lucrurile și un pat de dormit... Vă mulțumesc nespus de mult pentru buna găzduire!...
- Umblă sănătos, feciorule! Și-apoi, mai vino pe la noi seara, când îi ave timp mai mult, să mai stăm de vorbă, așa, ca între oameni...
- Negreșit, voi trece pe aici când voi avea ocazia! le promit gazdelor mele din acea noapte și plec.

Am luat iarăși în primire valiza mea cea grea și am pornit-o voinicește pe o cărare care urca la cabană.

La plecarea mea apăru și fata în prag să admire cum căram gemantanul la deal. Apoi a intrat în grădina casei, nu înțelegeam cu ce treburi pe acolo. Nu avu însă tihnă nici de data asta, căci vocea aprigă a maică-sii o și trimisese să aducă niște cânepă din țarc.

Ce splendid mai era soarele dimineții! Și ce verde era otava de prin pajiști! Urcam sus, tot mai sus, spre libertate, spre țelul meu! Am ajuns acolo, pe munte, la cabană. De aici și până la Observator mai erau doar câțiva pași.

La cabană era liniște deplină. Un câine negru și flocos dormea la soare cu gura deschisă și cu limba roșie scoasă afară. A fost greu până l-am trezit, căci după aceea s-a apucat sărăcuțul de el pe un lătrat arțăgos de răsunau văile din spatele meu iar mie îmi țiuiau urechile.

Lătrăturile acelea au avut însă și partea lor bună, căci după vreo câteva minute, de după un colț al cărării ce ducea spre pădure, răsări un moșneag îmbrăcat în niște haine ponosite și cărând în spinare o sarcină de crengi uscate. Ajuns în dreptul unei șure de lemne, moșneagul trânti sarcina la pământ și căută cu privirea să vadă pricina pentru care lătra câinele.

- Aha! Ce-i cu tine, băiete? Pe cine cauți?
- Bună ziua, moșule! Să-ți explic... voi lucra aici, la Observator. Caut un loc de dormit la cabană. Uite, am și o hârtie de la Primărie...
- Bine, măi băiete! Dacă ai hârtie, e-n regulă! Hm! Vino cu mine să-ți arăt odaia.

M-a purtat până într-un capăt al cabanei unde avea o cameră a lui, alături de magazia în care-și ținea toate lucrurile de pe inventar. Mie îmi dădu însă o cameră la fel cu a sa, dar în capătul celălalt al clădirii, care avea și o intrare separată direct de afară. Mi-a descuiat ușa ca să intrăm înăuntru. Nu vedeam altceva decât un pat cu două pături pe el, o masă de lemn, o sobă și un felinar. Altceva nu mai era nimic.

- Aici vei sta, băiete! Îmi pare bine să am un tovarăș, că de mulți ani stau singur prin cabana asta. Nu mai sunt nici muncitori pe aici, că s-au cam terminat lucrările în pădure...
- Cum te cheamă, moșule?
- Măi, fecior, mie-mi zice lumea moș Bursuc. N-ai auzit de mine? Eu îs!...
- N-am auzit de mata. Dar îți mulțumesc că m-ai ajutat să mă găzduiești!...

Văzându-mă instalat în cabană, las toate lucrurile în cameră și iau cu mine doar instrumentele, caietele, cursurile mele de mecanică și de astronomie, le îndes bine într-o sacoșă, și zic:

- Plec, moșule, la Observator. Poate mai trec pe aici pe la prânz, să-mi gătesc ceva de mâncare...
- Vino, băiete, când vrei!... Eu îs pe aci, prin preajmă, mai tot timpul! Poate mai plec până-n sat, la Breaza, pe la magazin. Da' tu ai cheia ta... intri și ieși când vrei...

Și iată-mă ajuns la Observator. Eram fericit de parcă ajunsesem la porțile Raiului! Totul îmi părea familiar și captivant! Am descuiat lacătele mari și ruginite ale mansardei în care trebuia să se afle lunetele. Intrând și rotindu-mi privirile, am putut observa că de grinzile ei atârnau o mulțime de pânze de păianjen. Am început să ating toate lucrurile de pe acolo, să mă conving că existau aievea. Apoi am început să șterg de praf cu mult sârg, am scuturat toate husele și am curățat toate rigletele și toate lunetele din mansardă. Până seara n-am făcut altceva decât să îngrijesc și să verific minuțios întregul inventar al Observatorului Astronomic. Eram însă pregătit ca, chiar din noaptea aceea, să încep primele măsurători.

Am așteptat ca soarele să se încline spre apus, apoi să vină înserarea și să apară pe cer primele stele. Eram deja instalat de multă vreme în fața telescopului. Priveam cu nesaț tot ce vedeam pe cer. Uite, colo, o stea în câmpul obiectivului telescopului! Care o fi? Ce frumos pâlpâie... ca o mărgică cu raze!... Uite și o lumină mare, rotundă... Hm! Aceea trebuie să fie planeta Saturn... Ah, cât de frumoase îi sunt inelele!... Văd și niște puncte albe în jurul planetei... Desigur, unul din ele era un satelit... Eram fericit că îmi atinsesem visul de a dispune de mijloace și de timp să lucrez la explorarea Universului.

Dimineața mă găsise în fața cadranelor regretând că noaptea trecuse așa de repede...

(va urma)