Partea a II- a

Oglinda din mintea mea
Precum în urma unui cataclism timpul mi s-a oprit brusc sau cel puțin asta era simțirea care-mi năpădise mintea. Așa cum natura după o furtună are o nevoie de timp pentru a se adapta noii ordini de a găsi direcția dintre ce a fost și ce este de acum încolo, eram ocupată cu punctele de referință ale noii mele realități. Cine era omul acesta? Ce rol avea în viața mea? Ce se va întâmpla când se va deschide din nou ușa către universul cotidian? Simțeam cum gândurile, niște boabe de struguri plini de dulcele experiențelor din ultimele ore, incearcau să se rearanjeze în ciorchini. Cu trupul lipit de el eram o parte dintr-un întreg necunoscut dar incredibil de familiar.

De undeva, parcă dintr-o altă realitate, se auzeau scrâșnituri de frână. Trenul a încetinit și s-a oprit într-o gară. Habar n-aveam pe unde ne aflam pe traseul către destinație dar după zgomotele de viață de pe coridorul de dincolo de ușa trebuia să fi fost o stație mai importantă. Brațele lui încă nu se desfăcuseră din îmbrățișare, îl simțeam, nemișcat în mine scufundat într-o fericire a intimității trupești precum un prunc lipsit de orice nevoi cu excepția prelungirii contractului cu burta mamei. Îi ascultam respirația care îmi răcorea gâtul și mă gândeam!!. chiar așa!!! la ce mă gândeam? Deocamdată simțeam o nevoie crescândă să ajung la toaletă însă perspectiva unei aventuri dincolo de ușa cu toate acțiunile legate de așa ceva, nemaipunând la socoteală igiena locului, îmi încrâncena voința în neputință. Drăcușorul de serviciu postat pe umărul stâng mi-a șoptit: "Dacă ai ridica capacul lavaboului!... poate..n-ar trebui să ieși de aici. În aceași clipă aceea după amiază de mult apusă a adolescenței mele a umplut iar micul compartiment cu prezența Laurei și cu sfaturile ei: "Draga mea, să nu uiți vreodată că o adevărată doamnă când face pipi o face ca o pisică, în tăcere,.. NU se aude de parcă ar fi o vacă lângă o margine de șanț." spusese ea, încântată de înțelegerea oglindită probabil pe chipul meu. Gândul la cuvintele Laurei mi-au adus un zâmbet dar propunerea îndrăzneață a drăcușorului nu era în stare să se materializeze în acțiune. "Ce să fac? Ce să fac?" Micul leitmotiv mi se rotea încetișor căutând ieșirea când brusc mi-ar reamintit că el era încă ..acolo..și apăsarea lui chiar și așa în nemișcare îmi accelera nevoia. Eram surprinsă de robustețea erecției și deodată mi-am dat seama că..... nu simțisem acele pulsuri succesive, că nu auzisem acele sunete, acele cuvinte pe care le trăisem cu alți bărbați ... iar reacția lui era neobișnuită. Nu căzuse în stupoarea postorgasmica tipic masculină care era starea premergătoare somnului dar nici nu se mișca. Respirația îi era ușoară de parcă nu vroia să piardă ceva iar palma care acoperea aproape protector sânul meu drept avea o greutate,.... nu,.... mai curând o ușurință plăcută.
"N-ai terminat nu-i așa?" l-am întrebat, după ce bifasem în întregime micul chestionar interior, mai curând ca să aud confirmarea propriilor concluzii decât orice altceva.
"Nu, dar sper că nu te superi că te-am deprivat de o experiență pe care o cunoști", a spus vocea lui neașteptat de proaspătă și vie după atâta timp.
Straniu, cum de nu am reușit să-l "..așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată... mai curând am fost eu lăsată fără preaviz și fără drept de apel în antecamera orgasmului.
El, parcă trăgînd cu urechea la acest monolog interior, mi-a continuat firul gândurilor "Nu am vrut să trec pragul. M-ar fi lipsit de plăcerea de a absorbi în continuare esență ta feminină" spuse, privindu-mă cu atenție. Simțeam o mâncărime pe limbă să-l întreb ceva dar în ultima fracțiune de secundă am decis că e mai înțelept să-mi păstrez gândurile și să-l ascult mai ales că am simțit că nu-și terminase idea. "Cu un număr de ani în urmă" continuă el, "am citit o carte care mi-a schimbat viziunea despre sex, despre dragoste, despre uniunea trupească dintre bărbat și femeie. Nu știu cât ești de acord cu ceea ce se numește continență dar mie aplicarea ei îmi da mai multă energie fizică și mentală, într-un cuvânt o trăire mult mai completă." a finalizat idea despre care citisem dar acum îmi era, neplăcut de clară.
"Vrei să-mi spui că preferi doar palierul spiritual și nu vrei să cobori la cel senzual...?" am formulat oarecum interogativ concluzia care desi vibra straniu totuși îmi și zgâlțâia încrederea în propria-mi atractivitate. Învățasem de-a lungul anilor că era dreptul meu asupra orgasmului partenerului pe care-l aveam in brate, iar el acum parcă îmi tăinuia ceva. Majoritatea iubiților mei se relaxau ușurați când scăpau de povara „mirabilei semințe”. Simțeam o senzație de deprivare cum bătea ușor din aripi transparente de libelulă pe o stradă fără nume din interiorul meu. Eram în fața unei uși către o stare la care avusesem mereu dreptul dar care era pentru prima oara îmi era închisă.
„Nu tot timpul” a răspuns el la întrebarea care încă bănuiesc nu-mi părăsise arcul sprâncenelor, ”dar o fac mult mai rar, iar atunci când se întâmplă.... e.. un cataclism natural" zise râzând și a continuat: "Știu că unele femei au un sentiment de discomfort de parcă ar fi deprivate de un drept fundamental și se consideră inapte, aproape frustrate că n-au putut lansa din arcul pasiunii „săgeata orgasmului masculin” dar eu cred că nefiind concentrat pe nevoia asta îmi da acces către o trăire si o apropiere de partener care este mult mai intensă. Apoi mai există o parte care merită toată considerația: Nu-mi dispare dorința...... și mă simt incredibil de aliniat spiritual cu ea și sunt foarte energizat după o noapte de dragoste... „
„Da, știu câte ceva despre aspectele energetice care fac parte din filozofia din spatele medicinii orientale în special cea chineză,” i-am spus cu acea notă convingătoare în glas ce dorea să sublinieze o situație care îmi era, cel puțin teoretic, familară, ”..despre atenția lor la balanța dintre diverse legi fundamentale. Îmi amintesc că cel mai mult m-a fascinat afirmația că doctorul era pedepsit când se îmbolnăvea cineva din familie ... asta arăta clar înțelegerea profundă asupra relației cauză și efect cât și importanța măsurilor profilactice......Oricum mi se pare o viziune mult mai integrativă asupra medicinii și al energiei în general... ” am finalizat gândindu-mă și la efectul incredibil de puternic pe care-l simțisem vibrând de curând în trup.
„Așa cum spui..! doar că pe lângă aspectele medicale orientalii au descoperit cu milenii în urmă și oarecum au repoziționat importanța energiei sexuale, au strunit-o pentru a putea atinge prin ea alte niveluri de percepție,” a continuat idea în timp ce mâna îi alunca fără țel pe fața mea coborând dinspre frunte către arcul sprâncenelor apoi îmi atingea ușor pleoapele, pomeții obrajilor și buzele unde se oprea în mișcări lungi de parcă degetele căutau urmele micilor sărutări și mușcături care sigilaseră mai devreme apropierea.
„...Astfel uniunea fizică asa cum ai spus și tu și-a depășit menirea de senzualitate devenind o scară către o stare spirituală, în care uniunea dintre energia feminină și cea masculină, ceea ce ei numesc Yin și Yang, permite trăiri cu totul speciale. Polaritatea naturală dintre Yin și Yang care se completează permanent, se regenerează continuu și care poate fi calea de acces spre niveluri mai sperioare de percepție dar și catre o rejuvenare fizică.... dar nu știu dacă e tema care vrei neapărat să o aprofundezi în liniștea asta post-orgasmică, în muzica roților de tren!!” a mai spus zâmbind și oprindu-se brusc.
„Ah! Nu spune asta” am ripostat pe un ton aproape vehement, hotărâtă să nu întrerup starea pe care o trăiam cu palma lui ce se mișca în mângâieri sinuoase și neobosite. ”Îmi place să te ascult .... și.. îmi place cum mă atingi ”, încă nehotărâtă în ce direcție să manevrez prelungirea acestei stări unice.
"La bărbați dorința sexuală e precum o săgeată ce se îndreaptă ferm către un apex al trăirii după care se prăbușește în orgasm fiind urmată de o e nevoie de liniște, de refacere a esenței masculine, sau Ying, cum o numesc chinezii”. Dosul palmei continua să–mi dezmierde pielea, descifrând mesaje pe care incercam să le transmit. „Voi, femeile, aveți noroc cu trăirea fizică.... Ca-n bancul acela biblic când D-zeu cu o bucățică de lut în mână, a 'ntrebat: "Adam!!, Eva!!, care dintre voi vrea un penis? Membrii primei celule familiale au sărit repede amândoi, dar Adam, mai masiv, a 'mpins-o pe Eva la o parte și a spus grăbit: "Eu! eu!" D-zeu s-a aplecat și l-a fixat pe locul devenit între timp binecunoscut și urmașilor, în speță cei de sex masculin. Văzând-o pe Eva bosumflată D-zeu i-a spus "Hai nu mai fi așa supărată că ție tocmai ți-am făcut o modificare în software și ți-am instalat orgasmul multiplu." Am chicotit cu poftă în timp ce el mă privea cu acel zâmbet în coadă ochilor. Zâmbet pe care începusem să-l cunosc, dar care avea acum o căldură și o intimitate diferită de cea creată de frecarea trupurilor.

"Dacă nu te superi eu am o urgență maximă" l-am auzit spunând pe tonul cel mai casnic posibil.
Cu încetinitorul s-a desprins și s-a ridicat dintre coapsele mele, apoi în picioare. „Te deranjează dacă voi folosi lavaboul? privirea indicând direcția și chestionându-mi mimica feței. Nevăzând vreun semn dezaprobator a săltat capacul din lemn furniruit în poziție verticală.....

Am admirat întodeauna la bărbați acea nonșalanță legată de gestul de a urina. A dat drumul la apă și ... n-am auzit nimic. Îi priveam fesele obraznice oarecum amuzată de gândul că nu le "văzusem" până acum decât cu palmele.
"Dacă vrei și tu ..?!!?.... te poți așeza pe margine sau chiar te pot sprijini eu" a spus la fel lipsit de pretenții în voce după ce s-a spălat puțin. "să știi că sunt bine dezinfectate iar dacă vrei îți pot da chiar și un șervețel umed."
Cuvintele-i țeseau cu rapiditate covorul unei familiarități neașteptate mai ales prin atenția la unele detalii oarecum feminine. "Să știi că anumite gesturi după actul sexual precum lipsa de jenă e un semn de bun augur" a spus privindu-mă și râzând copios de reacția mea stânjenită.

Întodeauna mi-a fost greu să sparg balonul de vrajă a primului act sexual cu un partener nou și să mă regăsesc pe mine. Acele ore incipiente când începeam să "văd" din nou, când redevenită stăpână pe propriul creier, eram iar capabilă să evaluez raportul dintre starea de bine dintre coapse și dorința de a rămâne sau de a pleca.
"Primul test al unei relații după o noapte de pomină e dorința unui mic dejun împreună", ne povestea prietena mea Alina, într-o seară când eram mai multe fete la o șuetă în jurul unui pahar de vin.
"Mie mi s-a întâmplat odată să contemplez în mod cât se poate de serios ieșirea prin fereastra din baie și coborârea de la etajul patru sărind din balcon în balcon decât să mă întorc în cameră" a retrăit tot atunci Andra cu un oftat o amintire nefastă. "Atunci mi-am și promis să nu mai amestec băuturile la petreceri și să mă feresc și de bărbați necunoscuți care-mi oferă cocktail-uiri nefamiliare." a încheiat ea paranteza acelei experiențe.

Nevoia de a ieși la o toaletă se apropia de marginea răzmeriței și vrând nevrând m-am ridicat de pe pat și m-am îndreptat către micul lavabo. Cred că abia atunci mi-a devenit evidentă lipsa totală a spațiului privat. El se întinse înapoi în pat, acolo fiind singurul loc în care nu-mi stătea în drum însă îl simțeam că era cu privirea ațintită pe mine și cum se amuza ușor de neîndemânarea de care dădeam dovadă. Mi se părea că eram mai expusă decât un un pui de porumbel căzut din cuib în mijlocul unei străzi circulate. "Dacă mor acum măcar am trăit noaptea asta" mă gândeam în clipă premergătoare contactului cu muchia rotunjită și am închis ochii să nu fiu nevoită să îl privesc după ce, bineînțeles, am dat drumul la apă.
"Dacă vrei te ajut,..... te poți sprijini de mine" a repetat el oferta făcută cu ceva timp înainte, așteptând cuvintele mele blocate ferm de grațiile unei jene galactice. Cu ochii închiși îmi imaginam cum mă privește și motivat de lipsa de reacție a continuat pe un ton conversațional golit de orice subtilități."N-am înțeles și nu înțeleg de ce femeile se jenează de chestii așa naturale care ne sunt cunoscute la toți. Pe de o parte se lasă motroșite, cotrobăite în cele mai intime zone dar când e vorba să-și rezolve unele nevoi cât se poate de banale în prezența unui bărbat oarecum necunoscut, se prăbușesc într-o constipație victoriană". Jena mea urca din trei în trei trepte scările către un urlet animalic de "ieși afară că nu mai pot" dar când am deschis ochii ca să-i spun.. i-am văzut fața acoperită de pernă și i-am auzit hohotele unui râs molipsitor care mi-au disipat brusc toate blocadele.
Am mai trăit momente în care nu am putut face altceva decât să mă amuz de propriile-mi slăbiciuni, de propriile-mi inhibiții. Cred că așa aș fi putut să definesc și clipa asta când m-am ridicat zâmbind din prea puțin grațioasa poziție. M-am întors tiptil și m-am întins lângă el. Tăcere.

“Vrei să mănânci ceva?” l-am auzit spunând si a continuat fără să aștepte răspunsul meu. „Am în geantă niște ciocolată și un măr”, fără un cuvânt am urmărit sunetul moșmondelilor lui în micul rucsac care se afla pe jos lângă cuier. După niște foșneli l-am văzut scoțând din el o ciocolată ambalată într-o hârtie maro, un măr și încă ceva. Mi-a întins mărul din care am mușcat imediat cu o foame neașteptată după care i l-am dat înapoi. A luat și el o mușcătură și apoi s-a ridicat de lângă mine așezându-se pe marginea patului. Câteva secunde a fost preocupat cu o activitate care-mi scapa privirilor. „Ciocolată asta” a arătat el cu o mișcare a capului către mâna în care o ținea, ”e o ciocolată mexicană și s-ar putea s-o găsești puțin ... diferită de ceea ce ești obișnuită”, a zis, punând micul pachet proaspăt deschis lângă mine pe cearceaful marcat cu binecunoscutele semne ale căilor ferate române. „E un amestec de ciocolată și chilli, ceva cu totul deosebit dar e o experiență gustativă pe care merită s-o încerci” sunau cuvintele lui printre foșniturile staniolului.
„E foarte iute?” l-am întrebat oarecum precaută în timp ce învârteam între degete pătrățelul maroniu pe care îl rupsesem.
”Pune-o puțin în gură și dacă va fi prea grav o să-ți salvez eu limba de la incendiu” zise el râzând de temerile care probabil se deslușeau pe fața mea, apoi cu un ton mai serios a adăogat ”E puțin iute dar nu va fi nimic grav, crede-mă.”
Mirosul de ciocolată și praf de ardei iute era inedit și cu privirea pe fața lui am băgat bucățica de ciocolată în gura și am închis ochii.

„Vechii azteci foloseau chilli în aproape toate amestecurile culinare. Dacă vrei să încerci o înghețată mai originală în Mexico City ți se va oferi una în care glazura de ciocolată lichidă e amestecată cu chilli. Sunt de diverse feluri, în diverse concentrații, începând de la flăcări plăcute până la incendii bucale devastatoare. Noroc cu badijonările de înghețată care mai domolesc focul viu.”
Gura nu mi s-a tranformat într-una de dragon iar fierbințeala plăcută putea fi asociată cu băutul unui cacao făcut cu foarte puțin zahăr și puțin lapte însă proaspăt luat de pe foc.
„Poți să-ți imaginezi cum ar fi să ling ciocolată asta de pe.....” a spus el drenând cuvântul într-un zâmbet într-un fel care începea să-mi fie familiar.

Îl priveam curioasă și în tăcere cum își rupea cu dinții o bucată din ciocolata pe care o ținea încă în mână a și apoi cum s-a ridicat de lângă mine schimbându-și poziția pentru a avea acces la intimitatea mea, lăsând în același timp jumătatea de ciocolată încă învelită în staniol și în ambalajul lui maroniu cu un nume necunoscut scris în câteva litere aurii. Curiozitatea mi se lupta cu îndoielile. E oare înțelept să-l las să facă ce avea de gând? Așteptam în tăcere știind ce va urma.
„Voi fi foarte atent” l-am mai auzit spunând înainte de a simți contactul delicat buzele lui. Limba lui și-a făcut loc încet între labiile încă zemoase și destul de sensibile după experiența trăită cu ceva timp înainte.
Un fior de spaimă mi-a dat târcoale și așteptam să întâlnesc brusc acolo aceași fierbințeală care-mi năpădise cu ceva timp în urmă gura. Senzația era însă diferită, era o furnicătură plăcută care creștea în amploare cu fiecare mișcare a buzeor și a limbii lui. Abia când se oprea brusc retrăiam iuțeala dogoritoare pe care am avut-o și în gură. Iritația era ușoară iar gentilețea limbii plimbătoare îi tocea ușor vârfurile doar ca să le permită să crească la loc instantaneu când se oprea. Într-un astfel de moment de repaos mi-a spus „Fi atentă la ce simți. Rămâi fixată pe tine. Apoi... te voi lăsa să faci cu mine tot ce îți dorești!”
Și fără să aștepte vreun răspuns s-a întors spre căldura emanată dintre coapsele mele. Îi urmăream atingerea limbii care-i aluneca leneșă de-a lungul labiilor făcând rotații rapide când îmi întîlnea clitorisul, apoi își continua iar peregrinarea doar că se întoarcă înapoi. În unele clipe îl uram cum îmi înnămolea cu mișcări laterale și schimbări de direcție abilitatea de a-l anticipa și îmi păcălea zvâcnirile pe care trupul le făcea în întâmpinarea limbii lui. Dar el se amuza, jucându-se cu mine și ținea suspansul la un maxim, tăinuindu-mi însă de fiecare dată clipa reîntoarcerii.

Dacă as fi fost într-un alt moment al acestei zile as fi putut să-mi amintesc de o experiență oarecum asemănătoare. Senzația era similară cu cea trăită atunci când o rugam pe sora mea să îmi zgârie ușor cu unghiile spatele într-o zonă unde singură nu aveam acces. În astfel de situații o ghidam în direcția potrivită urmărind progresul spre punctul unde senzația de mâncărime era maximă iar plăcerea când ajungea acolo, era incoronată de strigătul meu „fă-o mai tare”. Era statia terminus:”liniște și pace”. Însă acum nu era așa. Acum eram sclava limbii lui jucăușe, acum eram incapabilă să-mi împart atenția dincolo de fluviul de orgasme care mi se îmbulzeau în trup spre unica ieșire unde era gura lui. Iritația dată de ciocolată nu părea să piardă din amploare iar trupul care până acum îmi era un aliat de nădejde în ale experimentării s-a dezis de mine fără vreo misivă informativă.

Cu o mișcare rapidă și fără să rostească un cuvânt s-a ridicat brusc dintre coapsele mele cu o față lucioasă de seva pe care a stârnit-o. Gura-i flamandă s-a năpustit asupra de buzelor mele luându-mă în același timp în brațe. Penetrarea a venit cu o fermitate neașteptată. Această spontaneitate, mișcările-i alerte și hotărâte m-au stârnit imens.
Și acum s-a întâmplat ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Ultimul orgasm care tocmai îmi tăiase respirația a venit alfel, a venit cu niște zvîcniri misterioase în zona pelviană. Am ejaculat pentru prima oară. Am trăit-o și pe asta. Fiecare zvîcnire trimitea câte un jet scurt care îl stropea. Ce simțeam? Era esența mea? Pentru o clipă el s-a oprit din ritualul lui, și mi-a spus cu o voce amuzată: „Hei, e așa mare focul? Văd că ai scos pompierii la treabă!!” Următoarele orgasme s-au prăbușit înnodate și de fiecare dată erau însoțite de zvîcnirile ejaculative. Cearceaful de sub mine se făcuse leoarcă iar el se simțea “martorul dar nu responsabilul” de felul în care corpul mă învăța cum să îl trăiesc.
“Așadar ai avut câteva momola!!!”îmi zise el apoi zâmbind și privindu-mi fața care-mi radia după cascadele trăirilor, după ce l-am implorat să se oprească.
“Ce?”
“Așa numesc băștinașii din Papua Nouă Guinee ejacularea feminină. Mi se pare că sună interesant și pentru că văd în ochii tăi că ai trăit-o pentru prima oară... mă gândesc că îți va plăcea să înveți un cuvântul care definește o nouă experiență.”
“Aș vrea doar să mă ții in brațe,să inchidem ochii și să nu vorbim o vreme. A fost prea mult pentru mine”i-am zis și am închis ochii.


„Partea a III-a

Am vreun rol în viața ei?
„Ce voi spune acestei femei când voi coborî din tren?” Mă întrebam în tăcere în timp ce rupeam cu dinții o bucată de ciocolată. Ea adormise rapid lângă mine la scurt timp după ce am schimbat cearceaful cu cel din patul de deasupra Simțeam cum o parte din mine care se spărsese, rămânând afară când ușa compartimentului ne zăvorâse doar cu realitatea lui „acum și aici”, începea să tânjească spre reîntregire. Îmi era clar că ea vine cu un semn, un semn special. Oare o recunoaște și ea? Mintea mea se zbătea încercând să găsească pasajul spre următorul nivel. Într-o jumătate de ora voi ajunge la destinație. Ea va rămâne în compartiment încă vreo două ore. Experiența acestui timp împreună m-a marcat iar femeia aceasta are foarte mult din ceea ce îmi doresc cu adevărat. Cum să o conving că pasul revederii e plin de așteptări? Voi face față la nevoile ei? Va face ea față la ale mele?

Când am mai trecut prin relații valoroase progresul, mai exact viteza, a fost încetinit fie de constrângeri legate de muncă, de țări diferite în care trăiam în acel timp or de studiu.Tot în relații am învățat cum să încetinesc și în altele cum să accelerez procese. Am învățat de la ele că e important să te întrebi cum vom crește împreună? Ce ne leagă în afară de aspirații de succes profesional, atracție fizică, eventual unele hobby-uri care fac parte din natura noastră?
Îmi amintesc cum m-a durut odată afirmația :”Rolul tău în viața mea s-a terminat. Îți mulțumesc pentru timpul petrecut împreună”. După multă contemplare am ajuns la concluzia că nu eram sincronizați. Era cu vreo trei ani mai mare ca mine și își dorea casă într-o suburbie elegantă a orașului cu tobogan pentru copii în curte. Eu nu eram în momentul respectiv pregătit pentru asta. Mai aspiram la călătorii pline de aventuri. Sufletul meu de Sinbad marinarul, eroul copilăriei mele, nu îmi dădea liniște. Ea a simțit tot ce nu puteam să pun în cuvinte și nu a pus presiune pe mine să devin peste noapte ceva ce nu puteam. Pierderea ei deși mare m-a făcut mai conștient și de aceea i-am respectat alegerea. Uneori mai conversăm la telefon.

O privesc cum doarme, îi admir pacea pe care o radiază. O sărut ușor ca să o trezesc și să stabilim.... Oare ce putem stabili? O conversație telefonică? O revedere? O serie de nopți împreună? O decizie grăbită? O ezitare?
Se ridică ușor zâmbind și întrebând când m-am trezit?
“Nici nu am prea dormit” i-am spus.”Te-am păzit de vise nedorite”
“Cât timp mai avem?”a rostit ea cu acea claritate pe care o au unele femei când știu că nu au prea mult timp de pălăvrăgeală.
“Cred că în 15 minute ajungem”, i-am răspuns, uitându-mă la ceas.
“Eu mă voi întoarce în trei zile și voi pleca cu rapidul de dimineață. Așadar voi ajunge în jurul orei patru în gară.” Dacă vrei.....”cuvintele-i oprindu-se la semnalele nonverbale pe care le citea pe fața mea.
“Aceste ore ne-au dăruit ceva deosebit și mi-e teamă să nu ne dezamăgim....”am spus si fără să aștept am continuat: ”După trăiri așa de intense următorul pas e dificil și nu aș vrea să cobor în simplitatea schimbării unor numere de telefon ca să validăm sau nu pasul următor..... deci aș vrea să lăsăm șansei puțin loc în reușita noastră. Să lăsăm loc norocului să ne valideze importanța și valoarea viitoarei întâlniri"......."Ce zici?"
“Adică nu vrei să schimbăm numere de telefon??? Nu știu multe despre tine, nici măcar în ce companie lucrezi; cum te-aș putea găsi, sau care ți-e numele de familie ca să te caut pe linkedin, și....... tot atât de puțin știi tu depre mine nu crezi că e un risc să nu ne regăsim?"
“Păi tocmai asta mă stârnește și de aceea doresc să dau șansei rolul de a confirma valoarea acestei întâlniri.” ii spuneam, privindu-i ochii. "Îmi doresc la fel de mult, sper că și tu, să ne revedem dar eu știu că ..... reușita revederii în forma asta ne va mări mult motivația și chiar șansa de a rămâne împreună. Nu crezi?"
“Îți înțeleg oarecum logica și chiar și temerile” mi-a spus ea și a continuat după o scurtă pauză privindu-mă în ochi .”Așadar, care e propunerea ta?”
“Vei fi așteptată în gară. Nu voi veni personal dar cine va veni la tine, te va recunoaște, îți va recunoaște și pardesiul colorat pe care îl voi fotografia chiar acum.
Acela îți va aduce ceva care va conține un mesaj pentru pasul următor unde te voi aștepta. Ai încredere în mine?
Am,... mă gândeam doar dacă riscăm ceva.” a spus ea ușor dusă pe gânduri.
Clar că riscăm, i-am răspuns “dar dacă reușim.... îți dai seama cât de convinși vom păși mai departe?”
M-am ridicat rapid și în câteva minute m-am îmbrăcat și eram gata să ies când primele semne că trenul încetinește au devenit evidente.
Îmbrățișarea a fost intensă, senzuală, profundă și cu o tentă de rugăciune.
“Îți mulțumesc pentru....” am zis.
“Nu-mi mulțumi, nici eu nu îți mulțumesc acum. Îți voi mulțumi în câteva zile. Dacă.....”
“Nu uita.. fotografia..... a mai zis ea când m-am ridicat de lângă ea.
Am scos telefonul și ... apoi am ieșit în lumea de dincolo de ușă.


Partea a patra

Trei zile mai târziu
Fier pe fier.
Trenul scârțăia aproape dureros către oprirea finală. În ultima oră m-am revoltat. Puteam să-i fi făcut măcar o fotografie. Sau să ne fi facut un selfie. Poate ne-am fi mărit șansa.
De ce avem nevoie de tensiuni adiționale când lucrurile sunt promițătoare? Care e cel mai rău scenariu ce ni s-ar putea întâmpla?? Povestea nu ar fi progresat dincolo de un nivel superficial. Deși mi-e greu să îl imaginez așa. Conversațiile au fost totuși cu substanță. Atenția lui asupra detaliilor profundă.
Oare la ce ar trebui să fiu acum eu atentă? SÃ FIU ATENTÃ!!.

Trenul s-a oprit dar am decis să nu mă grăbesc. Încă mai stăteam așezată în așteptare până când cele două persoane cu care am împărțit compartimentul o să își dea jos bagajele și vor părăsi după un scurt și politicos salut zona comună. De altfel majoritatea călătorilor din vagon erau deja în picioare, mulți cu valizele aliniate pe coridor. Am îmbrăcat pardesiul chiar dacă vremea nu părea rece în ciuda adierilor pe care le-am văzut în crengile copacilor. Toamna fusese frumoasă și pe drum am mai văzut bogăția de culori al anotimpului dar am mai văzut și crengile goale de unde vântul rece purtase frunzele înspre covoarele maronii.

Am ieșit cu mica mea valiză. Am ieșit în ușa vagonului unde m-am oprit fără să cobor. De sus, căutam cu privirea pe cineva. Pe un cineva pe care nu știam dacă și cum îl voi recunoaște. Puținii călători care încă mărșăluiau pe peron nu-mi împiedecau vederea iar dintre cei nemișcați niciunul nu păreau să zăbovească cu privirea asupra sau în așteptarea mea.

M-am hotărât finalmente să cobor scările metalice și să o pornesc de-a lungul peronului către ieșirea din gară.
Departe, un buchet imens de trandafiri roșii a spart deodată monotonia de culori și venea cu ezitări în mâna cuiva către.... ; m-am întors repede să văd dacă mai rămăsese cineva în urma mea. Nimeni. Tradafirii veneau cu opriri scurte spre mine.
Îmi auzeam inima bătând. O cadență pe care nu o mai simțisem din adolescență. Intensitatea vântului a crescut brusc și mătura cu fermitate frunzele pe care alte rafale le împrăștiaseră mai devreme. Pardesiul mi se lipise de coapse și pentru o clipă dincolo de rolul lui de reper si recunoaștere m-am bucurat că îl am pe mine.

Buchetul de trandafiri se apropia deși vîntul îi încetinea mișcarea. Abia acum am observat că era adus de cineva slăbuț și mic de statură. De cineva îmbrăcat în niște haine jerpelite și murdare. Puștiul avea vreo doisprezece ani și s-a oprit lângă mine fără un cuvânt. Mi-a întins cu o mână trandafirii și molfâind, fără să rostească o vorbă, s-a întors și a plecat. Nu am apucat să îi spun un multumesc.
Ochii mei căutau frenetic după un semn, un cuvânt, un desen, un număr, o carte de vizită prinsă de hârtia care învelea buchetul. Nimic. Îl strig pe băiat. Se oprește și întoarce capul.
„Vrea să te întreb ceva”, mai spun strigând și pornesc către el. Vântul imi era potrivnic. Þineam buchetul la piept ca să nu-mi fie răvășite florile. Deodată observ că pe hârtia care înfășura trandafirii era o bucățică, un rest de hârtie maronie, ruptă. Atentă, privesc hârtia și citesc o parte dintr-un număr de telefon. 07 Restul fusese rupt. Privind mai bine hârtia recunosc deodată că era abalajul unei ciocolate. A acelei ciocolate!!!O hârtie maronie cu un rest dintr-o literă aurie.
Ajung puștiul din urmă. “Cine ți-a dat buchetul?” l-am întrebat
Cu o pungă de plastic mică în mână, bagajul unui aurolac îmi răspunde: „Un domn. Unu’ care s-a dat jos dintr-o mașină la intrarea în gară și a strigat la mine. M-am speriat dar a mai strigat odată râzând și m-a chemat lângă mașină. Mi-a fost puțin frică, da’m-am dus. M-a’ntrebat dacă știu să număr. I-am spus că da. A scris un opt pe o hârtie și m-a’ntrebat ce număr este? I-am spus că e 8. M-a’ntrebat dacă vreau să câștig 30 de lei și dacă da, să duc un buchet de flori unei doamne care vine acum cu trenul. Am dat din cap că da. Mi-a arătat o poză ca s-o recunosc și mi-a spus că așa un palton are pe ea și că are părul lung și întunecat. Mi-a dat buchetul de trandafiri, 30 de lei și mi-a spus să fiu atent la numărul 8 că acolo va fi trenul. Apoi a plecat.
„Și... și ce era prins aici pe hârtia asta? l-am întrebat deja panicată că un malheur e în devenire, arătându-i pe hârtia care învăluia florile micul rest de ambalaj maroniu.
„Nu mă bateți Doamnă!!! a spus puștiul cu o voce plângăcioasă și cu panică mare în priviri. Nu mă bateți!!”
„Nu te bat, nu te bat, spune-mi doar, ce ai făcut cu ea?
„Era un pachețel mic de de ciocolată și ... și... .și l-am văzut și....”
Vântul îi împrăștia atât cuvintele cât și resturile de frunze și alte deșeuri aflate pe peron.
„Și ce ai făcut cu ea? am mai repetat odată, prinzându-l instictiv de gulerul hainei, iar panica dispersându-se brusc în mine precum un val tectonic ce lovește un țărm neprotejat.
„Nu mă bateți Doamnă, nu mă bateți!!!” vocea puștiului a coborât spre un scâncet.
„Nu te bat!! spune-mi doar ce ai făcut cu ciocolata?” Panica a cedat loc disperării
„Am... am.. am mân....cat-o” a scâncit puștiul iar frica și mimica feței se schimbase în groază în timp ce lacrimi și muci îi coborau pe fața-i schimonosită.
„Ai mâncat-o dar ce ai făcut cu hârtia în care era împachetată?Unde ai aruncat-o?
„Pe jos. Aici pe undeva! nu știu!... pe aici! a mai strigat disperat cu ultimele forțe, rotindu-și capul în diverse direcții.
Încă o rafală de vânt a măturat peronul și frunzele dintre șinele de cale ferată sau ridicat brusc salutând parcă venirea toamnei.

I-am lăsat gulerul din mână. L-am lăsat să plece și m-am întors spre trenul care deja se retrăsese la depou. Eu cu valiza în mână cu privirile rătăcite după semne fără noimă și întrebându-mă cum să îmi continui căutarea.

Pe peron și între șinele de cale ferată vântul curios răscolea în continuare frunzele, alte deșeuri și probabil mai vântura incă o bucătică de hârtie maronie, fără valoare, pe care fusese scris un număr de telefon.