Și, într-adevăr, n-a fost împiedicat. Campania pentru desființarea analfabetismului, rămășiță a regimului burghezo-moșieresc, era încă în plină desfășurare. Deși rezultatele erau vizibile la tot pasul, mai erau încă multe de făcut. Și s-au făcut. În fiecare școală, cu clasele unu-șapte, s-au înființat secții de fără frecvență unde oamenii muncii își puteau completa studiile. La început, aceștia nu s-au prea înghesuit să dea examene. Cadrele didactice erau făcute direct răspunzătoare de această situație. Criticile la adresa lor curgeau cu nemiluita în ședințele de partid și de sindicat. Erau acuzate că nu știu să folosească munca de la om la om, că n-au putere de convingere. Și asta până într-o bună zi când, pe holurile școlilor, au început să apară femei și bărbați în toată firea, unii părinți ai elevilor. Le trebuiau clase. Unii aveau nevoie de mai multe, alții de mai puține. Muncitoarelor textiliste de la 7 Noiembrie le trebuiau doar patru. Le era de ajuns ca să-și păstreze locul de muncă. Cele care supravegheau războaiele de țesut performante ori cele care erau șefe de tură aveau nevoie de șapte. Tot de șapte, ca să poată apoi continua la f.f.. ori la seral, aveau nevoie unii directori, șefi de cadre, organizatori sindicali, milițieni. Puteau fi văzuți pe holurile acestor școli și ofițeri până la gradul de căpitan. Mare i-a fost mirarea învățătorului Frăticiu, directorul școlii elementare numărul trei, dintr-un cartier mărginaș, când se pomeni în birou cu doi tovarăși pe care-i cunoștea de pe la ședințele Consiliului raional al Uniunii sindicatelor. S-a ridicat repede de pe scaun
- Ce treburi aveți pe la noi, tovarășe director? Cu ce vă putem ajuta, tovarășe Marcu?
I s-a adresat doar celui pe care-l cunoștea după nume, directorului de la Scandia.
- Uite ce-i, tovarășe Frăticiu, noi ne cunoaștem demult, nu odată am colaborat la acțiunile de înfrumusețare a cartierului. Numai eu știu de unde am scos motorina pentru cele două tractoare care au cărat pământ din curtea școlii. Dar să lăsăm asta. Uite, dumnealui este tovarășul Bratu, directorul de la Amylon. Și el este săritor când e vorba de acțiuni de interes obștesc. Am venit la dumneavoastră pentru niște probleme ușor de rezolvat când există bunăvoință. Trebuie însă să vorbim între patru...pardon..între șase ochi.
Secretara, care bătea la mașină un Plan de Muncă, a înțeles și a părăsit încăperea. Apoi continuă tot Marcu
- Problema pentru noi este o formalitate pe care trebuie, vrând-nevrând, să o îndeplinim.
- Spuneți, tovarășe Marcu, vă ascult.
Și l-a ascultat învățătorul director. Era așa cum el a bănuit de la început. Cei doi aveau nevoie de încă trei clase pe lângă cele patru absolvite în satele lor de baștină.
- Se rezolvă, tovarășilor directori, cum nu, se rezolvă! Uite, aici aveți programa analitică pentru cele trei clase. Nicio problemă n-o să aveți în ce privește comisia de examinare. Se va întruni când doriți dumneavoastră. Dacă vi se pare că ați avea nevoie de ceva clarificări, pentru anumite probleme, cadrele noastre de specialitate vă stau la dispoziție, intră în atribuțiile lor de serviciu să țină ore pentru cei ce se pregătesc pentru examene.
Parcă cei doi nu erau mulțumiți de răspunsul ce l-au primit. S-au sculat totuși, i-au dat mâna învățătorului și au plecat.
Ion Codrea, zis și Jean, n-avea probleme cu materia clasei a șasea care-i lipsea. A luat de la o nepoată a sa toate manualele, le-a citit cu atenție și și-a dat seama că dispune de cunoștințele necesare, doar făcuse, acolo la Câmpeni, primele clase de liceu la zi și era socotit unul dintre elevii buni. Mai ales la istorie citise cu deosebită atenție, făcând adnotări pe unele pagini, Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, curs scurt, de I.V. Stalin. I-a prins bine această lectură în școala militară unde, pe departe, era primul din plutonul său la învățământul politic. Tot aici i-a plăcut și matematica, în special trigonometria cu aplicațiile ei practice. Îi plăceau și cursurile de geodezie, știa ca nimeni altul să interpreteze schițele și hărțile militare, recunoștea dintr-o singură privire proiecția oricărei hărți. Dar convingerile politice ale lui Ion au fost profund tulburate. El, care păstra cu sfințenie Scânteia din timpul morții și înmormântării tovarășului Stalin, care conspectase cu atâta sârg cursul scurt, ce să creadă acum? Ce să creadă când pe la începutul verii a citit în aceeași Scânteie Raportul lui N.S. Hrusciov și Comunicatul Congresului al XX-lea al P.C.U.S. de combatere a cultului personalității. S-a îngrozit de câte atrocități și crime erau puse pe seama tovarășului Stalin. Primul lui gând a fost că nu este adevărat. Va merge în oraș să cumpere de la diferire chioșcuri același număr din Scânteia, poate că, fiind abonat, i s-a trimis numai lui un exemplar cu acest conținut falsificat, doar să fie încercat, să se vadă cât de atașat este el cauzei partidului. Asta, deoarece în curând îi va expira timpul de doi ani de când este candidat de partid, și conform statutului, poate fi primit ca membru cu drepturi depline. Și apoi mai era ceva care i-a atras atenția. Se spunea, la începutul articolului, că al XX-lea congres al Partidului din Uniunea Sovietică ar fi avut loc între 14 și 25 februarie, iar Raportul și Comunicatul au apărut în Scânteia din 3 iulie, deci după aproape cinci luni. Asta, oare, nu spunea ceva? S-a dus, dar n-a mai trebuit să cumpere niciun exemplar de ziar. Pe tarabele din fața chioșcurilor se puteau vedea exemplare cu același titlu și nu numai în Scânteia, ci și în România Liberă și în Munca.
În timpul acesta, Nuțu avea alte preocupări fiind cu gândul la un alt examen de admitere. Și avea la ce să se gândească. Între timp au apărut alte opere literare care puteau fi introduse la examen. Unele i se păreau ușor de asimilat. Astfel, după câteva lecturi ale volumului, de dimensiuni destul de reduse,1907 de Tudor Arghezi, știa aproape toate poemele înscrise acolo. Le putea comenta pe fiecare ajutându-se și de cunoștințele de la istorie. De altfel în mica lui bibliotecă avea și o cărticică, de câteva zeci de pagini, apărută la Editura Adeverul din București, chiar în 1907, intitulată 1907 din primăvară până în toamnă. Foile ei din hârtie velină nu i-ar fi dat vârsta reală de peste cinci zeci de ani. Când o răsfoia era cuprins de emoție, parcă ar fi stat de vorbă cu Conu Iancu. Celelalte cărți ale lui, Momente și schițe, Nuvele, Teatru, erau tipărite mai de curând, toate erau sub vârsta lui, a lui Nuțu. Cărticica aceasta a fost atinsă și de autor pentru că purta sub o scurtă dedicație, Părintelui Popescu, semnătura autorului și era datată noiembrie 1907. Avea această cărticică de vreo câțiva ani, dintr-o ladă ce a apărut într-o bună zi pe holul școlii lor. A fost scoasă din bibliotecă și lăsată acolo multe zile. El, ca și alții, a cotrobăit prin ea și a scos la iveală Însemnare a călătoriei mele de Dinicu Golescu, Balade și Idile, Ziarul unui pierde vară, toate cu cotorul cartonat, iar coperțile acoperite cu mătase albastră. Broșura lui Caragiale era între coperțile uneia din acele cărți. A fost surprins de Mitică, dirigintele, cu ele în mână, lângă lada deschisă. S-a speriat că va fi certat, ori pedepsit cine știe acum. I le-a luat doar din mână, s-a uitat la titluri, după care le-a înapoiat zicând, „vezi să nu le arunci și tu”.
Nici cu Rădăcinile sunt amare nu i-a fost prea greu. Știa conținutul romanului Desculț încă din clasele V-VII unde erau în manual o serie de lecturi din el. L-a studiat mai în amănunțime cu domnul Gălăteanu. A prins apoi obiceiul ca săptămână de săptămână să cumpere România literară unde rădăcinile apăreau sub formă de foileton. Și cu piesele lui Davidoglu și Moraru s-a descurcat destul de bine. Îi plăcea să citească teatru și să se închipuie în diferitele roluri de parcă le-ar juca pe scena unui mare teatru.
Unele teme, însă, i se păreau deosebit de grele. Cartea lui Emil Galan, intitulată Bărăgan, era una voluminoasă. Ar fi trebuit să citească mult și cu atenție prin ea. Citea și de cele mai multe ori, după un timp, uita numele personajelor. Și cu mulți mai colabora, se certa sau chiar se ura Anton Filip directorul fermei Agricole din satul Lespezi de pe malul Brațului Borcea, mai ales după Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn privind transformarea socialistă a agriculturii. Inundațiile, eroismul de care dau dovadă țăranii și mecanizatorii în momentele dificile, munca lor plină de abnegație sunt un exemplu bun pentru locuitorii satelor în ceea ce privește organizarea muncii. A trebuit să se lupte și cu un alt director de fermă care, deși membru de partid, avea o concepție retrogradă despre folosirea mijloacelor de producție tehnice, nu vroia, în ruptul capului, să împrumute tractoare și alte mașini agricole unor ferme care aveau urgentă nevoie de ele. Nu lipsea din roman nici dușmanul de clasă, reprezentat printr-un moșier ce vroia să-și scape moșia de la expropriere declarând-o fermă model.
Și Drum fără pulbere avea multe personaje, unii simpli muncitori, alții maiștri și ingineri. Încurcai repede acțiunea care se petrecea pe multe planuri, dar prefața cărții, scrisă cu alineate ce cuprindeau acțiunea și mesajele date de autor, te scuteau oarecum de o citire atentă. Cu Pasărea furtunii era mult mai simplu. Textul era destul de scurt, iar filmul ce începuse să ruleze pe ecrane cu Mircea Anghelescu , Mircea Albulescu, Fory Eterle, Costache Antoniu, și Ștefan Ciubotărașu au simplificat și mai mult problema.