Orice drum are un capăt. Unele sunt mai lungi, altele mai scurte și te poți considera fericit când, pornind pe o cale, ajungi firesc pe alta, mai luminoasă și mai plină de satisfacții. Ce te faci însă când toate căile ți se înfundă și capetele apar înainte de a face pașii care să te poarte pe alt drum? Filosofia, materia ei preferată, nu avea cum să îi țină de cald sau cum să o hrănească. Dacă ar mai fi trăit tata, toate problemele s-ar fi rezolvat de la sine. Dacă ar mai fi trăit mama, n-ar mai fi simțit gustul amar al neajunsurilor. Nu îi ascultase! Îi plăcea filosofia și basta! Nu găsise potrivit principiilor sale de viață să urmeze un drum care nu o reprezenta. Mai mult ca sigur, însă, drumul care nu o reprezenta nu se înfunda așa cum se înfundase drumul ei, fără nici o ieșire și fără nici o variantă. N-ar fi fost un efort atât de mare să facă Dreptul cum și-ar fi dorit părinții ei, dar se încăpățânase. Acum, marea filosoafă, trebuia să-și caute un loc în lumea materială care să-i asigure un trai cât de cât decent.
- De ce nu te măriți? Liana, prietena ei, găsise soluția imediat. Un soț ar avea grijă de tine, ți-ar asigura cât de cât un venit și ai putea visa în voie la sensurile omului pe pământ. Iubirea nu există, fii și tu pragmatică măcar odată!
O perioadă nu luase în calcul propunerea ei, se zbătuse să facă față capcanelor pe care viața i le întindea în mod constant. Pe când i se părea că o scotea cumva la liman, se prăbușea ca un parașutist căruia i se stricase mecanismul de deschidere al parașutei. Își privea prietenele așezându-se una câte una la rostul lor și suferea pentru condiția ei, din ce în ce mai umilă, care o îndepărta de mediul în care crescuse și se formase. Începu să refuze invitațiile la cluburi, la săli de sport sau la saloanele de înfrumusețare, pe care le frecventase cu atâta plăcere odată, pur și simplu pentru că amărâtul ei venit de profesoară de filosofie abia îi permitea să trăiască de pe o zi pe alta. Apoi, începu să caute. Cu fereală, cu rușine, pe site-urile matrimoniale. Prima dată, își spuse că arunca doar o privire, de curiozitate, și trecu repede peste câteva imagini. A doua oară, citi descrierile de sub imaginile care i se păreau mai interesante. În cele din urmă, ajunse să își petreacă ore bune studiind profiluri și analizând date personale. Abia după o săptămână reuși să își ia inima în dinți și să angajeze o întâlnire. Dezamăgitoare. Apoi, după încă o săptămână, altă întâlnire. Îngrozitoare. Refuza să creadă că toți bărbații erau obsedați sexual și limitați! Renunță la site-urile de specialitate, stabilind că trebuia în primul rând să își dea seama ce căuta.
Nu era obligatoriu, dar, de regulă, „tot”-ul însemna două ființe. Așa era construită lumea și nici un principiu de filosofie nu combătea ipoteza în care „eu”-l se completa abia când se realiza perechea. Cum i-ar fi plăcut să îi fie perechea? Trebuia să plece de la ideea că nu exista perfecțiune, apoi să mizeze pe principiul că frumosul exclude de regulă inteligența, hărnicia și devotamentul. Dacă lua în calcul vârsta, nu se putea considera la 28 de ani tânără și nici nu putea avea pretenția să ia ceva de calitate la prima mână. Râse în sinea ei. Bărbatul ca marfă nu se prea potrivea convingerilor sale. Poate că se molipsea cu încetul de la Liana. Prietena ei îi aranjase vreo două întâlniri. Trebuise să îi spună să o lase moartă. Poate că, pur și simplu nu era făcută pentru o viață în doi. Nu că nu și-ar fi dorit o familie, copii, tot ce era normal, omenește vorbind, dacă era să privească normalitatea prin prisma așteptărilor sociale.
Liana apăru într-o zi în fața școlii la care Mona preda, fluturându-și poșeta elegantă pe brațul drept. O apucă de mână de îndată ce ieșise pe poartă și o târâse până în primul local :
- Stai jos, stai jos! Comand o cafea și am să îți dau o veste mare. Mergi pe mâna mea? Doar odată! Mergi pe mâna mea?
Mona zâmbi. În astfel de momente știa de ce nu renunțase la prietenia Lianei, așa cum o făcuse cu alte prietene. Liana însemna soarele din viața ei, cu toate că drumurile lor se despărțiseră cu mult timp în urmă. Dădea din mâini agitată, așezându-și haina elegantă, chemând un chelner, apoi sorbind o gură din cana imensă în care aburea o porție dublă de cafea.
- Spune că mergi pe mâna mea! Te mărit, să fiu babă de nu!
Scotoci în geantă și scoase două fotografii. I le împinse în față și ridică din sprâncenele pensate elegant și vopsite o tentă cam prea puternic în contrast cu culoarea tenului său. Mona privi grupul de bărbați din imagine și îl recunoscu pe soțul Lianei în brunetul cu mustață din mijloc.
- Mi-l dăruiești pe soțul tău?
- Ha! Nu ți-ai pierdut umorul! Nu las eu din mână cocoșul cu ouă de aur, fii serioasă! Ia privește-l pe blondul din dreapta. E viitorul tău soț!
Mona își îndreptă întreaga atenție spre fotografii. Din grupul de patru bărbați din cele două imagini, doar blondul avea un aer serios. Ceilalți zâmbeau în diferite stadii de încântare, probabil ca rezultat al participării la ceea ce se vedea dintr-o petrecere cu mese pline de sticle. Cămașa albă pe care o purta, era ridicată gospodărește până la coate, dezvelind două brațe groase, puternice, și descheiată câțiva nasturi la gâtul pe măsură. Ca un taur, îi trecu Monei prin minte, încercând să înțeleagă ce punea la cale Liana.
- Nu se pune asta, era la cheful oamenilor de afaceri de anul trecut! E mai drăguț în realitate, să știi! Ce zici? Nu spui nimic? Te mărit, Mona! Bine de tot, ascultă la mine, ai încredere măcar odată în mâna mea!
- Am avut mereu încredere în tine, nu e vorba de asta, dar o căsătorie aranjată nu cred că este una dintre preferințele mele!
- Nu îți cunoști preferințele, atâta pot să-ți spun! Florin își caută o soție. Eu cred că locul în care trăiește el este tot ce ai nevoie tu!
- Păi, unde trăiește?
- În Delta Dunării, pe o insulă, departe de lumea asta pe care o tot analizezi tu și cu care nu ai reușit să intri în rezonanță. După moartea mamei lui, a tot încercat să găsească o doamnă care să accepte să se rupă de civilizație și să își împartă viața cu el. Nu îi lipsește nimic, să știi!
Râseră amândouă, după care, Mona mai aruncă o privire pozelor. Statură masivă, păr blond spălăcit tuns soldățește, ochi deschiși la culoare trădând o privire acră imposibil de descifrat, un ansamblu nu foarte reușit și totuși, nu dezagreabil. Poate că era adevărat că femeile nu pot trăi fără bărbați și viceversa, pentru că dădu din cap și acceptă să meargă pe mâna Lianei, cu toate riscurile care derivau din această decizie. Lăsă în grija ei toate detaliile privitoare la o întâlnire în care să-l cunoască pe cel care avea să-i schimbe universul apropiat.
Singurătatea este un concept rezervat de cele mai multe ori persoanelor înzestrate cu o capacitate deosebită, care o aleg ca pe unică soluție între două rele. Mona putea admite că nu avea capacități deosebite, întrucât spera din tot sufletul că decizia ei de a renunța la singurătate era soluția cea mai bună de a scăpa de toate relele. Mii de gânduri legate de singurătatea umană o asaltau în timp ce stătea la masa rezervată de Liana pentru întâlnirea cu Florin Sandu. Fiind singur îți dorești neapărat să fii cu alții, dar fiind cu alții oare nu-ți dorești tocmai să fii singur? Poate că acest aranjament era exact pe măsura acestei cugetări, pe care, pe moment nu reuși să-și aducă aminte cine o scrisese. Putea să fie singură când voia și putea să nu fie singură, fiind singură. Liana îi ținea mâna zâmbitoare și încrezătoare:
- Soțul meu se crede mereu vedetă, deși știe că mă irită când întârzie. Dar știe precis să se revanșeze în astfel de situații. Ia, uite-i că vin!
Mona se strădui să nu fie nepoliticoasă holbându-se la bărbatul înalt care salută respectuos întinzându-i un buchet de trandafiri mărunți, roșii. El, însă, nu dovedi aceeași preocupare. O măsură din cap până în picioare ca pe o vițică, fără să-i pese de conversația pe care o începură Liana și soțul ei. Nu se vedea nici un interes în sclipirile tăioase și adânci ale ochilor îngustați cercetător. De fapt, nu se putea citi nimic mai departe de obrazul imobil, impecabil ras. Nu interveni deloc în discuția celor trei, rămânând imobil la fiecare intervenție a Monei. Ea se simțea ca la examene! Ar fi dorit să aibă un dialog cu el, să –și poată face o idee cât de mică despre personalitatea lui și la părerea pe care el și-o făcuse referitor la acea întâlnire nefirească. Nu reuși însă să spargă tăcerea în care se învăluise misteriosul personaj al prietenei sale. Îi venea să dea înapoi, iar Liana simți acest lucru exact în momentul în care degetele Monei deveniră albe pe paharul cu apă, strâns inconștient. Îi aruncă o privire soțului ei, apoi invitatului:
- Ei bine, acum că v-ați cunoscut, noi putem să ne retragem!
Mona îi aruncă o privire disperată. Nu! Nu credea că avea puterea să poarte o conversație cu un om atât de tăcut. Nu ar fi știut ce subiect să abordeze. Își aminti că, în repetate rânduri, îmbrățișase ideea de a nu spune niciodată „nu se poate” și de a spune mai bine „să vedem”. Acum, ar fi vrut să poată spune „să vedem”, cu toate că „nu se poate” o hărțuia pe interior. Știa că mulți sunt în stare să discute și prea puțini să facă conversație, iar ea era de-a dreptul speriată, pentru că omul din fața sa nu părea dornic de a–și împărtăși vreo părere cu cineva. Cu toate acestea, Liana și soțul ei îi lăsară singuri pe terasă și se îndepărtară. Nu va mai vorbi cu prietena ei o bună bucată de vreme pentru acest gest! Tăcerea care se lăsă între ei era aproape palpabilă. Acum era momentul în care el ar fi trebuit să spună ceva. Mona hotărî să nu scoată nici un sunet în speranța că el se va simți obligat de politețe să îi adreseze câteva cuvinte. Tăcerea înseamnă uneori putere și profunzime. Alteori, tăcerea poate vorbi în locul tău. În acele momente, nimeni nu îi vorbea Monei. Nici bărbatul și nici tăcerea lui. Bine că, cel puțin o privea. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi putut spune că uitase cu desăvârșire de prezența ei. Mona înghiți cu noduri o gură de apă, după care începu să se joace cu degetele, împăturind șervețelul din dreptul ei, după tehnica origami care reușea întotdeauna să o calmeze. Cocorul strâmb care își ridică ciocul sub mâinile ei, avea aripile frânte, exact așa cum se simțea ea în acel moment, frântă și înfrântă.
- Putem să depunem actele vineri?
Glasul profund, lipsit de emoție, o făcu să își ridice capul. Era un străin, doar un străin. Era destul de curajoasă să își pună viața în mâinile unui necunoscut? Curajul trebuia să fie o consecință ciudată și banală a sentimentului de invulnerabilitate. În acel moment, însă, Mona se simțea teribil de vulnerabilă, ceea ce însemna că nu avea cum să-și găsească frânturile de curaj necesare unui răspuns hotărât. Oricum, curajul se hrănea cu speranță, ceea ce nu ar fi trebuit să îi lipsească ei. Cândva, fusese o femeie plină se poftă de viață și de speranțe, o femeie curajoasă și plină de planuri de viitor. Avusese curajul să greșească, dar greșise prea mult iar acum nu mai era dispusă să facă greșeli. De fapt, nu își mai permitea să facă greșeli. Când Florin Sandu îi acoperi ambele mâini cu palma lui imensă, Mona tresări. Da, aștepta un răspuns! Ea, însă, ar fi așteptat răspunsuri la o grămadă de alte întrebări. Dacă era să fie realistă, răspunsurile n-ar fi schimbat cu nimic situația ei din acel moment. Dar cum ea era de acord cu principiul potrivit căruia realismul este o consecință a ignoranței, acceptă ignoranța și își dădu acceptul pentru ceea ce ar fi trebuit să schimbe în totalitate traseul labirintic desenat de viața ei.
Vineri este o zi ca joi, sau luni, dar nu seamănă cu duminică. Nimeni nu poate avea o părere clară despre cum va arăta fiecare zi. Iată, însă, că Florin Sandu avea o părere foarte clară asupra zilei de vineri și acest lucru i se demonstră Monei încă din clipa în care se întâlniră în fața Primăriei. Bărbatul se mișcă cu dezinvoltură printre birouri, ca și când ar fi știut cu precizie ceea ce voia și ceea ce trebuia să facă. Fuseseră așteptați de o persoană la Starea civilă, de o altă persoană la Catedrala Mare, la Florărie, la un salon de modă, la un restaurant și tot așa până se înserase. O luase la un moment dat de mână ca pentru a da credibilitate mai multă legăturii care era pe cale să se construiască, sau poate pentru a o asigura că nu mai e cale de întoarcere. Mona nu trebuise decât să privească la toată parada de decizii care anunțau deja o nuntă adevărată, cu ofițer de stare civilă, preot, flori și masă. Participa la evenimente ca o marionetă, fără să simtă că toate acele eforturi o priveau în vreun mod. Fusese întrebată la un moment dat ce flori îi plăceau, ce culoare prefera, ce gusturi avea… Răspunsurile veniseră mecanic: lăcrămioare, alb, vanilie. Evitase privirea de cele mai multe ori, cuprinsă de un atac de panică. Nu că nu ar fi avut motive să fie panicată.
Noaptea care își întinsese brațele peste străzi, îi trezise și alte instincte. Prin materialul subțire al mânecii simțise căldura dogoritoare a brațului bărbatului, lipit de al ei. Aerul răcoros era parcă impregnat cu mirosul dulce-amărui care îl învăluia pe viitorul ei partener de viață. Chimia trupurilor se făcuse simțită și mai acerb când intrară în parcul din apropierea garsonierei sale. Aleile pustii aveau un farmec accentuat de ceața care se lăsa în valuri grele, iar arbuștii ornamentali se profilau în umbre deschise oricăror secrete. Pașii lor răsunau pe piatra cubică în tandem, potrivindu-se unul după altul, dar între ei tăcerea rămase suverană. Apropiindu-se de casă, începu să-i dea târcoale gândul că el era deja îndreptățit să solicite să rămână la ea peste noapte, iar ea nu ar fi avut nici un motiv să îl refuze. Florin Sandu o surprinse când îi sărutase mâna în podul palmei și își luase rămas bun:
- Știu că e neobișnuit ceea ce se întâmplă între noi și sper că nu vom regreta acest pas. Vreau să știi că am să fac tot ce ține de mine să meargă cât mai bine totul și să ne adaptăm în cel mai scurt timp unul cu altul. Începe un nou capitol din viața fiecăruia dintre noi, dar tu vei fi cea care trebuie să renunțe la tot ce ai avut până acum. Știu că sună egoist și cu pretenții, dar altă soluție nu are cum să fie acolo unde vom trăi. Nu va fi o viață ușoară alături de mine, dar voi face totul ca să merite pentru tine și să compensez toate pierderile.
O frază adevărată, în sfârșit! Emoționantă chiar. Periculoasă? Atentă față de ea. Începuse să tremure și să își simtă pulsul în vârfurile degetelor pe care el le ținea încă în mână.
- Þi-e teamă de mine?
Avea ochii de un albastru-verzui misterios, a căror expresie nu o putu descifra. Sprâncenele blonde, stufoase, îi dădeau un aer sălbatic. Mona nu reuși să îi susțină privirea. Își aplecă capul, dar el îi ridică bărbia cu blândețe, cercetându-i trăsăturile. Poate că încerca să o citească așa cum încercase și ea să îl citească pe el. Ar fi murit de rușine să recunoască că îi era cu adevărat teamă de omul acesta și de viața care o aștepta alături de el. Își zise că încă mai avea timp să dea înapoi, că încă nu era soția lui, dar, într-un colț al sufletului ei știa că nu avea cum să mai dea înapoi, că pornise deja pe drumul către un alt fel de viață încă din momentul în care fuseseră depuse actele. Poate că era vorba de o altă lume, de un alt fel de viață, dar nu era mai puțin adevărat că omul este prin definiție o persoană adaptabilă. Mona cea de ieri murise în cea de azi, iar Mona cea de azi, nu va mai exista mâine, când tot ce ține de ea va aparține altui tărâm.