Aproape toți dormeau. Nuțu privea prin geam în bezna de afară. N-avea ce vedea doar, din când în când, lumina palidă a vreunui bec ce fugea grăbită înapoi. Observă, mai apoi, o altă lumină roșiatică, de data aceasta pe cer. Deci acolo-i răsăritul, la stânga, acolo trebuie să fie și marea, păcat că nu-i ziuă și nu o poate vedea. Cu gândul la mare, la acele mișcătoarele cărări pe care încă nu le văzuse, ațipi din nou. Dar nu pentru mult timp. O voce puternică ce imita, destul de reușit, sunetul unei goarne îi trezi pe toți. După câteva clipe de derută, cei mai mulți începură să se întindă și să caște. Aceeași voce: Deeeșteptarea! îi trezi de-a-binelea și pe cei ce nu vroiau să creadă că chiar trebuie să o facă. Era vocea sergentului ce-i însoțea, a sergentului Geantemir, așa cum s-a prezentat ieri, la Brașov, când s-a urcat în vagon. Până acum sergentul a vorbit destul de puțin. Ochii parcă-i zâmbeau tot timpul deasupra pomeților ieșiți puțin în afară. Nuțu gândind-se la nume și la aspectul feței ajunse, în sinea lui, la concluzia că trebuie să fie turc ori poate tătar. După culoarea feței putea fi foarte bine și țigan. N-a mai avut timp să dea cu presupusul asupra naționalității sergentului că acesta vorbi fără accent străin.
- Mai avem câteva minute până se va opri trenul în Constanța. Veți coborî câte unul, fără să vă buluciți. Primul va ieși caporalul Tomazeli, iar eu, ultimul. Îl veți urma pe caporal îndeaproape și veți sta acolo unde el vă oprește până se vor împrăștia ceilalți călători. Executarea!
Așa au făcut, precum a zis sergentul. Au stat destul de mult pe peron. Nuțu a putut admira în voie gara. Era exact așa cum era reprezentată pe unele vederi, primite de la mare, și chiar pe timbre. Peronul era curat și lustruit, parcă în cinstea lor, înainte de sosirea trenului. Pe bună dreptate, își zicea, această construcție este considerată ca una din marile realizări ale regimului de democrație populară. Urma ca și la Brașov să se construiască una la fel. Au coborât niște scări destul de abrupte și au ajuns în sala de așteptare. L-a impresionat și curățenia de aici, dar, mai ales, pardoseala de marmură ce strălucea, precum și afișele colorate de pe pereții ce reprezentau vederi din stațiunile Vasile Roaită Nord și Sud, Techirghiol, reproduceri ale Cazinoul din Constanța și a statuii lui Ovidiu.
În fața gării îi așteptau două camioane cu prelată în care au urcat. Era întuneric înăuntru. O lumină slabă pătrundea doar pe la îmbinările pânzei. Dar au avut loc, să șadă destul de confortabil. Au trebuit totuși să se țină de mâini pentru a nu cădea pe podea mai ales pe la curbe. Noroc că n-a durat mult. Când s-a ridicat foaia prelatei din spate, au văzut că erau într-o curte mare, platou, au aflat mai târziu că i se zice, înconjurată pe trei laturi de clădiri lungi cu două etaje, iar pe o latură de un gard de sârmă ghimpată. S-au dat jos și au început să facă mișcări pentru a se dezmorți. Dar n-au stat mult ci au trebuit să intre, pe rând, într-o clădire mai mică numai cu parter. Se intra pe o ușă și se ieșea pe alta, din partea opusă. Dar câte nu se întâmplau acolo cu cei intrați? Întâi au trebuit să se dezbrace, dar nu toți odată, ci pe rând, până la piele. Hainele dezbrăcate erau băgate într-n sac de iută pe care alt soldat scria, cu un creion chimic, muiat mereu într-o cană cu apă, numele celui ce le preda. Iarăși i-a părut rău lui Nuțu că nu s-a îmbrăcat cu cele mai rele haine, de ce a trebuit să vină cu cele la care ținea atât de mult? Doi tineri, cam de vârsta lor, cu halate albe peste uniformă, îi măsurau și apoi îi cântăreau. De aici se intra într-o altă sală mai mică, tot așa dezbrăcați, unde un frizer tăia părul proaspătului soldat, încă fără uniformă, apoi altul îl tundea pe la subțiori și pe la celelalte părți ce prezentau pilozități. Într-o cameră cu multe dușuri se putea sta mai mult. Dar nimănui nu-i venea să zăbovească acolo. Toate dușurile funcționau, dar pe puține curgea apă caldă. În ultima cameră se împărțea echipamentul. Un plutonier de intendență măsura pe fiecare din priviri, apoi îi trântea în brațe o pereche de izmene, o cămașă fără guler, o pereche de obiele, o pereche de cizme, o curea a cărui pafta avea stema Republicii, o pereche de pantaloni, o rubașcă, o bonetă și o căciulă. Li s-a atras atenția că aceasta din urmă trebuiau să o păstreze în valiză. Fiecare obiect de îmbrăcăminte a fost presărat din belșug cu praf D.D.T. Cu efectele militare purtate de cei mai mulți în mâna stângă, au trebuit să semneze, cu cealaltă, într-un registru.
Cel mai mult a durat echiparea. Cu izmenele a mers mai ușor, fiecare și-a dat seama că trebuie să lege strâns baierele de gleznă. Cu obielele a fost mai greu, n-a nimerit aproape nici unul să și le pună. A intervenit până la urmă plutonierul care, între timp, și-a terminat misiunea de a împărți haine. Le-a arătat cum să și le pună, insistând că obiala bine pusă este mai comodă decât orice ciorap, mai ales într-o cizmă
- Da, dar nici cizmele, la cei mai mulți, nu ni se potrivesc.
- Cum așa? Imposibil, nu se poate! Soldaților deștepți li se potrivesc, și încă foarte bine. Fiți atenți la ce vă spun, schimbați-le între voi.
Și așa au făcut. Lui Nuțu, după mai multe schimburi i s-au potrivit amândouă, doar că una era mai înaltă decât cealaltă, nu cu mult, nici douăzeci de centimetri. Cu obielele n-o prea nimerea, și ca el cei mai mulți. S-a arătat binevoitor tovarășul plutonier și le-a mai arătat o dată, cu răbdare, ba le-a făcut și o demonstrație descălțându-se și dându-și-le jos.
- Faceți ca mine.
Nu s-a lăsat până ce nu au înțeles toți. Dar a făcut și o remarcă răutăcioasă:
- Bă, dar grei de cap îs ardelenii ăștia. Moldovenii de acum două săptămâni au înțeles din prima cum stă treaba.
Atunci au aflat că ei sunt întârziați, că ciclul de instrucție a început de la 1 octombrie și vor trebui să prindă din mers ce au învățat cei veniți cu două săptămâni mai devreme
Erau alți oameni când au ieși pe ușă. Nuțu simțea asprimea hainelor. Asta se putea suporta ușor. Mai neplăcută era senzația în părțile ce i-au fost tunse, de la o ușoară mâncărime până la înțepături.
Neplăcută era și senzația că se află între oameni, pe care nu i-a mai văzut vreodată. Nu mai recunoștea pe niciunul cu care a călătorit o zi și o noapte. Nici pe Saia, cu toate că s-a uitat atent la fiecare, nu l-a zărit. Avea senzația că a picat dintr-o dată într-o altă lume și chiar că și-a pierdut identitatea. Doar într-o margine i-a zărit pe sergentul Geantemir și pe caporalul Tomazeli. Se uitau veseli către el, dar și către ceilalți necunoscuți care-l înconjurau. Dintr-o dată și-a dat seamă cu groază, dar parcă îi dădea ghes și râsul, că el ca și ceilalți cu care a călătorit sunt cu fizionomia schimbată, nu se mai cunosc între ei. S-au apropiat cei doi gradați și le-au dat două oglinzi de buzunar ce au trecut din mână în mână. Unii se uitau cu groază în ea, pe alții i-a apucat râsul, erau și din cei care aveau lacrimi în ochi.
Cei doi gradați încă mai aveau grijă de ei. I-au încolonat și i-au dus într-o magazie de unde au primit de la alt plutonier arme de tip Mosin Nagant din timpul primului război mondial, două cartușiere pe care le-au pus fiecare pe centură, după cum le-a arătat plutonierul. Au trebuit să le verifice conținutul: câte un joc de bețișoare, cârpe albe și câlți, toate erau, li s-a spus, pentru curățirea și întreținerea armamentului. După ce au semnat de primire, au urcat la etajul doi unde și-au depus armamentul primit într-un rastel lung. Au mai aflat apoi câteva lucruri strict necesare. Ei vor forma plutonul patru al companiei a șasea. Comandanți de grupă, pentru că fiecare pluton are câte patru grupe, vor fi câte un gradat din anul doi. Grupa întâi va fi comandată de sergentul Geantemir, care îndeplinește și funcția de locțiitor al comandantului de pluton, grupa doua va fi comandată de caporalul Tomazeli. Comandanții celorlalte două grupe nu erau încă prezenți, ei vor sosi în după amiaza acestei zile și sunt proaspăt absolvenți ai școlii regimentale și au gradul de soldat fruntaș. Nici comandantul plutonului patru, locotenentul Cucu, nu este încă prezent. El va sosi a doua zi la ora 8 și va avea programul până la ora 16. În restul timpului și dumineca, zise sergentul zâmbind pe sub mustață, eu sunt tatăl și mama voastră, eu răspund de voi, de mine trebuie să ascultați, de mine și de comandanții voștri de grupe. Activitățile voastre zilnice se vor desfășura pe baza unui program alcătuit pe ore și pe minute. Dar veți avea timp, în zilele următoare, să le învățați pe toate. Acum va urma adunarea, pe platou, pentru masă.
Și, într-adevăr, n-a trecut niciun minut și s-a auzit sunet de goarnă. Melodia o cunoștea aproape fiecare pentru că o cântaseră încă din copilărie pe vorbele Lingura și strachina, ciorba este gata, nu gusta din ciorba mea că-ți dau cu lopata
La îndemnul lui Geantemir au plecat pas alergător spre centrul platoului. Drumul lor s-a intersectat cu al unui căpitan ce avea pe unul din brațe o banderolă roșie pe care scria cu litere albe O.S. adică, au aflat mai târziu, ofițer de serviciu. Privirea întrebătoare către sergent nu putea să însemne decât ce-i cu ăștia? Răspunsul sosi prompt:
- Sunt proaspeții sosiți.
- Aha, se vor da ei pe brazdă.