Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca la vederea unui anumit semn, cu mare relevanță, să îmi pară rău, acum, după atâția ani, de când am plecat din Maroc, că nu am dat importanÈ›a cuvenită unor locuri vizitate ca destinaÈ›ie expresă sau numai în trecere. O astfel de întâmplare s-a petrecut cu ocazia lansării unei cărÈ›i la o librărie din Bacău, care, ca de obicei, se desfășoară în două acte: "botezul" propriu-zis È™i schimbul de impresii stimulat de prezenÈ›a unui bufet bine garnisit. Ascultam luările la cuvânt È™i ochii mei scanau aleatoriu asistenÈ›a È™i cărÈ›ile expuse pe o măsuță din faÈ›a mea. La un moment dat, privirea mi s-a oprit pe un titlu - "PrinÈ›esa captivă", având drept autori Malika Oufkir È™i Michele Fitoussi. Am tresărit, cum fac de fiecare dată în prezenÈ›a unor simboluri subtropicale africane: palmieri, dune de nisip, cămile etc. Ulterior am aflat că această carte a apărut iniÈ›ial în 1999 cu titlul "La prisonnière" în editura Grasset È™i că în 2000 a fost tradusă în S.U.A. cu titlul "Stolen Lives Twenty - Years in Desert Jail", publicată în editura Talk Miromex Books.
La sfârșitul lunii iulie 1966, mă găseam la Uarzazat, o localitate marocană denumită Poarta Sudului, deoarece de aici, cei care vin din Marrakech și traversează munții Atlasul Înalt pe la trecătoarea Tizi – n – Tișca, la 2260 metri altitutine, intră direct în deșertul Sahara. Când am coborât din autocar, am realizat că temperatura de 50 grade Celsius, care îmi pusese la grea încercare gâtul și plămânii în Marrakech, fusese o... "încălzire" la propriu și la figurat pentru torentul de foc din Uarzazat. La autogară mi-am cumpărat o sticlă de doi litri de apă carbogazoasă din care am băut imediat... un sfert, mi-am pus pălăria de paie pe cap și m-am îndreptat spre fortăreața Tifultut, un obiectiv al vizitei mele din acea zi, tăind aerul fierbinte în speranța deșartă că mă va răcori. Am urmat bulevardul Muhammad V lung, pustiit de oameni și mărginit de locuri virane, stâncoase, amenajate cu cactuși sau palmieri pitici și din loc în loc de clădiri scunde, toate uimitor de noi. După aproximativ o jumătate de oră de mers chinuitor am ajuns pe esplanada din fața unui complex istoric, pe care l-aș putea compara cu renumitul Kremlin, doar că este mai puțin întins, are elemente de arhitectură arabă și se găsește pe malul unui ued. Pe o ridicătură de pământ, ziduri cărămizii înalte de peste 15 metri apărau o aglomerare de clădiri de aceeași culoare, dominate în vârf de palatul Glaui. O poartă uriașă, de poveste, executată din lemn ferecat permitea accesul în interior. Totul era în nemișcare, inclusiv apele uedului Draa, transformat în lac de acumulare. Atmosfera era animată doar de turiști în grup sau singuratici, ca și cum natura ar rămâne nemișcată de uimire când cele două elemente vitale – apa și soarele - sunt din abundență. Într-un colț al esplanadei se găsea o suprafață umbrită de o copertină textilă dungată cu toate culorile curcubeului, unde erau adăpostite mai multe mese și scaune împletite din paie. M-am instalat acolo și am început să mă orientez în spațiu. Vedeam complexul istoric Tifultut, apele lacului de acumulare și dunele de nisip de pe malul celălalt. De mine s-a apropiat un domn în ținută de tenis, cu un sac de voiaj pe umăr. Ochelarii de soare nu-l puteau masca suficient; era Khabirelkebir (n.a. Cunoscătorul cel mare) Binmuțașauiq (n.a. Fiul curiosului), profesor de istorie la Universitatea din Casablanca, unul dintre partenerii mei de tenis.
- "Bonjour, monsieur" Doru. Este vreun teren de tenis pe aici?
- "Bonjour, monsieur" Khabirelkebir. Am venit să vizitez lucruri deosebite la Uarzazat; poate mă ajuți tu.
- Desigur. La o distanță de 20 kilometri dai de localitatea Ait Binhadou, unde, pe o colină se găsește o fortăreață exotică, asemănătoare cu asta de aici, care aparține studioului de film "Atlas". Acolo s-a turnat "Lawrance of Arabia" și urmează să se realizeze pelicula "Clona".
- Foarte interesant! Voi merge la Ait Binhadou. Dar, filme marocane nu se toarnă acolo? Nu sunt subiecte interesante?
- Din contra. Am să-ți spun o poveste demnă de un film sau un roman.
- Povestește-mi, te rog, l-am invitat eu.
- Nu departe de aici, la Bir Jdid, sunt niște bărăci militare, unde a fost trimisă în surghiun familia generalului Muhammad Ufkir, compusă din soție și cinci copii, dintre care cel mai mic avea trei ani.
- De ce? l-am întrerupt eu pe Khabiralcabir.
- Muhammad Ufkir, ministrul apărării pe atunci, a complotat contra regelui Hassan II. La 16 august 1972, când se întorcea din Franța, avionul regal a fost mitraliat de două avioane F5 ale armatei marocane, care au decolat de la o bază militară din Kenitra. Nava aeriană cu regele la bord a reușit să aterizeze cu bine la Rabat. Cei doi piloți marocani Amocran și Cuera au aterizat în Spania, unde au cerut azil politic. La ora 23, în aceeași zi, ei l-au denunțat pe ministrul apărării, ca fiind conducătorul complotului. Imediat, generalul a fost chemat la palatul regal din Rabat și după o judecată sumară a fost împușcat pe loc. Vila lui din capitala Marocului a fost rasă de pe fața pământului, iar familia Ufkir a fost trimisă în deșert, la Bir Jdid. După 10 ani de detenție, copiii generalului au săpat un tunel subteran cu ajutorul unor tacâmuri și au reușit să evadeze timp de cinci zile. În 1991, ca urmare a presiunilor internaționale, li s-au dat pașapoarte și au fost trimiși sub escortă militară marocană la aeroport pentru a pleca în Franța. Acolo, Malica Ufkir, născută în 1953, fiica cea mare a generalului, a început să dea interviuri privind regimul de detenție, dar și viața din palatul regal din Rabat, unde a stat începând din 1958, deoarece a fost înfiată de regele Muhammad V pentru a ține companie prințesei Lalla Mina. Amicul meu s-a oprit din povestire, deoarece a apărut chelnerița, un top model în ținută lejeră de vară cu un șorțuleț alb în față.
- Ai auzit de Malica Ufkir? a întrebat-o el în franceză.
- Dar cine nu a auzit. Toți marocanii au aflat de soarta familiei fostului ministru al apărării. De altfel, și eu mă simt ca o prizonieră în deșert.
- De ce? Eu sunt venit din România și acum am auzit pentru prima oară de această poveste reală, care bate ficțiunea, am intervenit eu.
- Eu locuiesc cu părinții și surorile mele între zidurile vechi ale fortăreții Tifultut. Sunt licențiată în biologie, dar de cinci ani nu am găsit un serviciu corespunzător calificării mele. Mi-am pierdut orice speranță în acest sens. Singurul meu gând este să "evadez" de aici, oriunde în lume, poate în Franța, așa cum a procedat Malica Ufkir sau în... România.
- În același timp, foarte mulți români își caută norocul unde văd cu ochii, inclusiv în... Maroc, am replicat eu, arătând cu degetul spre mine.