Puțini aveau rucsacuri, și mai puțini hanorace ori pantaloni și bocanci de schi. De aceste obiecte avea nevoie fiecare pentru a putea participa la excursia de studii din vacanța de vară. Problema s-a rezolvat foarte repede când au luat-o în mână asistenții Pop de la Geografie și Dumitrașcu de la Istorie. Deși terminaseră facultatea doar cu un an înainte, au știut pe unde să umble, pe la Clubul sportiv al Universității, și, în curând, fiecare a dispus, prin împrumut, de un echipament adecvat escaladării oricărui munte.
Dar problema nu era doar a escalada munți, trebuiau să ajungă și la cota zero, pe litoral. Au ajuns, dar cu o oboseală acumulată de la urcușul greu pe Ceahlău, până la Vârful Toaca, după aproape două nopți nedormite, la cabana Dochia, unde, decuseară, au jucat bâza trecând apoi, până după miezul nopții, la opritul sticlei. Și cum să dormi când acest joc era atât de atrăgător? În sala de mese, s-au format două cercuri, unul de fete și celălalt de băieți. Unul din băieți făcea ca o sticlă goală, de un litru, să se învârtă cu viteza la centru. Băiatul, în dreptul căruia se oprea sticla, trecea în centrul cercului de fete și o învârtea și pe cea de acolo. Trebuia să sărute fata în dreptul căreia se oprea. Apoi, tot sticla alegea fata care mergea în cercul băieților și, după același model, săruta un băiat. Veselia a ajuns la cote maxime când a început să se facă un clasament care spunea cine pe cine a sărutat și de câte ori.
S-au trezit, după două-trei ore de somn, parcă mai obosiți decât la culcare, poate or vedea Piramida holografică formată din umbrele stâncilor combinate cu norii de ceață. Nuțu spera că, uitându-se spre sud, va putea vedea firișorul argintiu, care era Dunărea, așa cum citise el, în România pitorească a lui Vlahuță. N-au văzut nici Piramida și nici Dunărea transformată în firișor argintiu deoarece nori deși au acoperit cerul, iar burnița a umezit iarba săracă și jnepenii. Au mai câștigat astfel o oră de somn.
La coborâre, vremea a început să se îndrepte, soarele în toată strălucirea lui se vedea printre brazii înalți. De departe, a început să se audă un zgomot continuu. Era Duruitoarea pe care au văzut-o, însă, de-abia după vreo jumătate de oră. Parcă le-a dispărut oboseala când au văzut apa ce cădea cu putere de la o înălțime amețitoare. Păreau două șuvoaie despărțite de un prag. Cei care mai aveau film în aparatul Smena, primit sub semnătură de la Dl I. Miclea ce se străduia la cursul său să-i învețe arta fotografică, au imortalizat cascada, sau credeau ei că au imortalizat-o, mai trebuiau să prelucreze filmul cu diferite soluții și, apoi, să folosească cea mai indicată hârtie fotografică. Va mai trece timp până vor putea admira pozele, dacă vor reuși.
Coborârea abruptă îi făcea, mai ales pe fete, să înainteze prin unele locuri cu spatele, ținându-se de rădăcinile brazilor ce, pe alocuri, erau și pe deasupra solului.

Iașul i-a lăsat lui Nuțu, la început, un gust amar. N-a vizitat, împreună cu ceilalți, Palatul Culturii, nici Dealul Copoului și nici bojdeuca lui Creangă. Și-a cerut voie de la cei doi asistenți, care îi însoțeau, ca pentru câteva ore să meargă la Lețcani. Avea notat pe carnețelul său, cu toate că ținea și foarte bine minte, din scrisorea ce a primit-o mama sa, atunci în iunie 1944, de la Regimentul 90 Infanterie, locul în care a fost înmormântat tatăl său în cimitirul diviziei de la Lețcani: groapa numărul 7 rândul unu din față, începând cu numărătoarea de la dreapta la stânga și de la troiță. O va găsi ușor, își zicea, va sta câteva ore la căpătâiul tatălui, își va aminti tot ce știe despre el, îi va povesti în gând, viața lui de până acuma, și tot ce mai știe despre bunici, unchi și mătuși, părinții, frații și surorile lui.
N-a fost să fie așa, cimitirul nu mai exista, tractoarele SMT-ului l-au arat, troița și crucile au fost duse nu se știe unde. Toate astea le-a aflat de la o femeie în vârstă ce trecea pe ulița satului cu o desagă în cârcă. Când aceasta i-a văzut tristețea din ochii parcă umeziți de lacrimile ce erau gata să iasă, i s-a făcut milă.
- Ai pe cineva înmormântat aci?
- Da, pe tata. Am crezut că o să-i găsesc mormântul.
- Chiar dacă nu se mai vede unde-i, el e tot aci, doar sufletul i s-a dus pe ceea lume. Hai cu mine.
S-au oprit în fața unei case retrase dincolo de un gard de uluci.
- Ioniță! Bre, Ioniță, ia ieși din ogradă că am o treabă cu tine!
A ieșit un om între două vârste îmbrăcat în ițari și cămeșă albă. Femeia îi vorbi cu vocea scăzută.
- Uite Ioniță, băietanul ista vine de departe la mormântul tatălui său ce odihnește taman aici chiar de la sfârșitul războiului. Vezi, poate îl poți ajuta.
- Du-te cu Dumnezeu, Maricică. Băiete, hai cu mine!
Au intrat într-o curte din care se vedea grădina cu straturi de legume, dar și cu multe răzoare de flori.
- Și cum îl cheamă pe tatăl matale?
După ce i-a spus numele, bădița Ionița a intrat în casă. S-a întors destul de repede.
- Cel pe care-l cauți se odihnește într-adevăr nu departe de aici. Stai oleacă și om merge acolo, lângă câmpul cu păpușoi.
S-au dus pe câmp unde Bădița Ioniță i-a arătat, după semne doar de el știute, locul unde a fost troița, apoi, măsurând cu pasul, i-a zis:
- Iaca, aici, la nici doi metri, sub glie, este tatăl tău.
I-a povestit apoi cum a pus semn locului unde a fost troița, o piatră mare îngropată la un sfert de metru, ca să nu se vadă. De la ea, în linie dreaptă, sunt 500 de metri până la turnul bisericii. A făcut el și o schiță pe care sunt puse toate mormintele cu numele și gradul celor ce odihnesc acolo. Poate, cine știe, o să trebuiască vreodată.
- Și acum rămâi aici, dar nu prea multă vreme, ca să nu vină brigadirul ce ar putea bănui că ai vrea să iei ceva de pe ogoarele-nfrățite. Nici pe la casa mea să nu mai vii. Rămâi cu bine și, apoi, du-te cu Dumnezeu.
A rămas acolo Nuțu preț de aproape un ceas. A aprins și o lumânare care era purtată de mult timp cu el, împreună cu cutia de chibrituri.
După această vizită la Lețcani, Nuțu s-a simțit ușurat ca după o datorie împlinită.
Și-a reîntâlnit destul de ușor colegii. Doar Biserica Trei Ierarhi mai rămăsese de vizitat. N-a putut fi atent, cu toate că era interesat, la explicațiile ghidului călugăr care vorbea despre arhitectura lăcașului de cult și apoi despre personalitatea celor doi domni îngropați acolo, Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Gândul îi era mereu lângă acel lan de porumb, la cele auzite și văzute în acel sat, aproape cartier al Iașului, la cel aflat acolo la nici doi metri sub pământ.
Spre seară, când s-au urcat în vagonul rezervat lor din trenul personal Iași-Constanța, din nou era înnorat și destul de răcoare. Le-a prins chiar bine și, de data aceasta, hanoracele și bocancii de schi mai ales că în vagon un geam nu se putea închide și curentul iscat astfel îi deranja. Au mai discutat despre cele văzute, au mai spus câte un banc, dar, după miezul nopții, toți dormeau în poziții în care nu se puteau odihni ca lumea. Cei mai mulți s-a trezit doar în gara Constanța și au aflat că trenul va merge până la Mangalia. S-au bucurat că vor mai putea dormi aproape o oră. Au ajuns înainte de a se lumina de ziuă. Vagonul lor a fost trecut pe o linie de rezervă, până seara târziu când va fi atașat trenului care-i va duce spre Tulcea. Aproape fiecare simțea dureri în spate datorate băncilor de lemn, pe care au dormit, și a zgâlțâiturilor vagonului. Au coborât cu tot bagajul și s-au
bucurat, când, la vreo sută de metri de terasament, luminat de lună, au găsit un nisip afânat, moale. Și-au pus rucsacurile drept căpătâi și în scurt timp au adormit. S-au trezit aproape toți deodată nu doar datorită razelor de soare, destul de puternice, ci și a unor râsete ce veneau din partea unor băieți și fete ce-i înconjurau în cerc la o distanță nu prea mare. Din când în când, se auzeau diferite exclamații din partea lor:
- Eu cred că azi noapte au căzut din lună!
- Săracii de ei ce frig le-o fi, să le mai aducem niște pături!
- Le-ar trebui niște ceaiuri calde!
- Dar să fie îmbunătățite și cu vin fierbinte!
- Doamne, cum or rezista, nu toți au ciorapi de lână!
După dese clipiri din ochi, aproape toți și-au dat seama, dar cu greu, în ce situație se află și de ce se face atâta haz pe seama lor.
S-au retras în hohotele de râs ale asistenței în vagonul lor, ce stătea singur pe o linie, din care au revenit, după o vreme, unul câte unul îmbrăcați în costume de baie. Toți le aveau noi cumpărate și încercate, pentru această etapă a călătoriei. S-au amestecat printre ceilalți de pe plajă și n-a mai avut nimeni niciun motiv să râdă de ei, ba, dimpotrivă, fetele din grupul lor au fost admirate pentru precizia cu care loveau mingea de volei dar și, mai ales, pentru costumele lor. În special, Iulia a atras privirile tuturor ceea ce le-a făcut pe mai multe fete, din alte grupuri, să-și arate pizma prin priviri.
S-au despărțit cu greu de plajă, dar trebuia, pentru că Muzeul de antichități al vechiului Callatis aștepta să fie vizitat. Aici, pe baza obiectelor găsite pe uscat dar și în mare, un muzeograf tânăr a reușit să le atragă atenția povestindu-le cum decurgea o zi în vechiul polis grecesc. Mulți își aduceau aminte de astfel de amănunte de la seminariile și cursurile de istorie veche. Dar muzeograful de aci le-a stârnit curiozitatea când le-a povestit despre una din cele mai noi descoperiri care va arunca o lumină nouă peste viața elenilor stabiliți aci cu peste patru sute de ani înainte de era noastră. Într-un mormânt al unui om de vază din cetate, ori al unui conducător de-al geto-dacilor, se mai fac cercetări încă, s-a descoperit un papirus cu un text lung caligrafiat frumos cu litere grecești.
- Și ce scrie în acel papirus? întrebă nerăbdător Romulus care vroia să le știe pe toate cât mai repede.
- Încă nu știm.
- Cum așa? Traducerea din vechea greacă nu pune probleme deosebite.
- Asta-i adevărat, dar documentul în contact cu aerul s-a dezintegrat în mii de bucățele.
Un oftat, a părere de rău, izbucni din mai multe piepturi.
- Deci s-a pierdut pentru totdeauna posibilitatea de a-i afla conținutul?
- Eu zic că nu! Academia R.P.R. și conducerea muzeului, au luat legătura cu restauratorii de la Moscova unde au fost trimise micile fragmente ale documentului, iar aceștia au promis că, imediat după restaurare, documentul va fi înapoiat muzeului pentru ca istoricii noștri să-l cerceteze și să-l interpreteze. Iată cum, și pe plan științific, ajutorul de neprecupețit al statului sovietic ne este de folos.
Spre seară, vagonul atașat unui alt personal i-a purtat, având de multe ori marea în dreapta, spre Tulcea unde au ajuns odată cu zorile. Nuțu a privit cu o oarecare nostalgie gara de mărfuri de unde se putea vedea drumul care l-a dus, cu câțiva înainte, spre depozitul unde a petrecut, neștiut de comandanții săi direcți, un Crăciun și un Revelion. Prin câte mai poate trece omul și câte s-au mai întâmplat de atunci!