Ca orice megapolis al unei țări slab dezvoltate și cu "baby boom" (n.a. creștere demografică rapidă), Casablanca este înconjurată de o centură mai mult sau mai puțin fragmentată, formată din locuințe improvizate, construite din resturi de ambalaje, cărămizi provenite din demolări și alte materiale. Turiștii care intră cu autocarul în Casablanca pot să nu observe aceste cartiere denumite "bidonvilles" în franceză, "shantytowns" în engleză, "favelas" în portugheza vorbită în Brazilia sau "ahia al acuakh" în arabă, deoarece toate sunt protejate contra privirilor indiscrete prin ziduri înalte, văruite în alb. În schimb, cei care vin cu trenul au ocazia să-și piardă o parte din buna lor dispoziție la vederea acestor ghetouri ale sărăciei, dat fiind faptul că liniile ferate sunt situate mai sus decât autostrăzile. Mie, după câțiva ani buni de trăit în Maroc, nu se putea să-mi scape aceste peisaje dezagreabile, care erau în contrast izbitor cu alte cartiere - adevărate sanctuare ale opulenței.
Mă aflam în trenul care făcea legătura dintre Casablanca și aeroportul "Muhammad V". Linia ferată trecea când sub nivelul solului – ca un metrou descoperit, când cocoțată pe un rambleu înalt, de unde privirea devenea panoramică. Cerul era senin, soarele - strălucitor, aerul – pur, adus fiind de briza oceanului Atlantic, așa că vizibilitatea era maximă. Prin fața mea defilau într-o succesiune aleatorie atât cartiere populare cât și rezidențiale; câteva secunde am avut priveliștea aglomerării urbane denumite "California", formată numai din vile, dintre care unele aveau dimensiunile unor palate. Lângă mine, cu ochii ațintiți în gol stătea domnul Bahits Aalami, profesor universitar de sociologie la Universitatea din Casablanca. El pleca în Franța, unde urma să se alăture soției și, în același timp, asistentei lui, care făcea un stagiu de perfecționare la o universitate din Paris pentru că spunea el: "nu doresc să o las singură în perioada vacanței de Paște". Îl conduceam la aeroport pentru a trăi alături de el emoțiile premergătoare unui voiaj, care mă încărcau pozitiv, cât și "pour tuer le temps agréablement" (n.a. pentru a omorî timpul în mod agreabil).
- Bahits, a pleca înseamnă a muri puțin, cum spun francezii, nu-i așa? am întrerupt eu o tăcere prelungă.
Partenerul meu de tenis a rămas mut din cauza gândurilor care îl frământau.
- În curând ieșim din Casablanca deoarece am intrat în centura de "bidonville"-uri, am insistat eu să-l scot din starea emoțională în care se găsea și am reușit de această dată pentru că prietenul meu a început ceea ce știa cel mai bine să facă, adică...un curs magistral.
- "Bidonville"-urile din Maroc au apărut la Casablanca în anii ’20, în perioada Protectoratului francez, când s-a înregistrat un val masiv al exodului spre zonele urbane al celor denumiți în arabă "al fallihun", adică al felahilor, și al celor denumiți "al badu", adică al beduinilor săraci. Deoarece primele aglomerări de bărăci improvizate s-au format în locul fostelor cariere de piatră de lîngă acest oraș, aceste cartiere au fost denumite "carrian" în dialectul magrebian al limbii arabe, prin deformarea cuvântului francez "carrière" (n.a. carieră). Există și alte "bidonville"-uri, ca de exemplu: Dauar Dum la Rabat, Sacnia la Kenitra sau Borj Mulai Umar la Meknes. Al doilea val uriaș al exodului populației rurale sărace s-a înregistrat în anii ’50. Îți poți imagina ce amestec de obiceiuri se realiza acolo deoarece mulți dintre acei oameni au venit direct din corturi, "khamiat" în arabă, sau din case de paiantă, "nualat" în arabă, toate situate în deșert, respectiv la câmpie, pe dealuri sau la munte. În schimb, intimitatea precară i-a făcut foarte solidari. De exemplu, când regele Hassan II a hotărât ca, din cauza secetei prelungite și scăderii exagerate a șeptelului, să interzică tăierea berbecilor cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului dintr-un an, locuitorii din "bidonville"-urile din Casablanca au fost singurii marocani care au avut curajul să se opună.
- Ce măsuri s-au luat pentru a ușura viața acestor oameni?
- În 1979 a început un mare proiect denumit "Operațiunea Mulai Rașid", finanțat în cea mai mare parte de "United States Agency of International Development", având ca obiectiv strategic mutarea treptată în apartamente de bloc a locuitorilor din cel mai mare "bidonville" din Casablanca, denumit Ben Msic. Cu această ocazie s-a constatat că pe 85 de hectare se aflau 11378 parcele, "zriba", cu 12335 bărăci "brarac", în care locuiau 72019 persoane. Iluminatul nocturn se realiza la lumânare în proporție de 61 de procente, la lămpi cu gaz - 19 procente, la lămpi cu petrol – 14 procente, iar restul – la becuri electrice. La multe dintre aceste locuințe, acoperișul era precar, canalizarea reprezenta un lux, iar branșarea la sistemul de electrificare local, acolo unde exista, constituia un adevărat muzeu în aer liber al istoriei dezvoltării rețelelor electrice din ultimii 50 de ani. Acum, peste jumătate dintre locuitorii barăcilor s-au mutat în apartamente de bloc.
- La atâtea dezavantaje, ar trebui să existe și unele avantaje ale traiului în "bidonville"-uri, l-am întrerupt eu pe Bahits.
- Desigur, observația ta este justă. De exemplu, apa curentă a fost și este în continuare gratuită deoarece o plătește ...regele. De asemenea, unii oameni care și-au trăit copilăria în "bidonville"-uri au nostalgia acelor locuri, unde există o anumită... poezie; ei afirmă, de pildă, că le-ar place să mai audă... răpăitul produs de ploaie pe acoperișul din tablă al barăcilor.
- Norocul lor a fost că în Casablanca plouă foarte rar și în averse scurte; altfel plăcerea s-ar fi transformat în teroare, am comentat eu privind spre orizontul vestic, unde albastrul cerului și al oceanului Atlantic formau un tot unitar.
Această priveliște m-a relaxat subit. Gândurile mele au început să circule liber, fără a se mai concentra asupra subiectului discutat până atunci și, ca urmare a unei sinapse aleatorii, am mai pus o întrebare: de unde cunoști așa de bine această situație statistică?
- Am participat ca ...expert la acest proiect finanțat, cum ți-am mai spus, de USAID, a răspuns simplu Bahits.
- Ai fost plătit bine? am redevenit eu concentrat pe subiect.
- Destul ca după zece ani de muncă la acest proiect să mă mut dintr-un „bidonville” în vila mea din cartierul... California, unde și astăzi duc dorul... răpăitului produs de ploaie pe acoperișul din tablă al barăcii moștenite de la tatăl meu, fost beduin în deșertul Sahara, a răspuns gânditor Bahits.
A fost rândul meu să rămân mut, dar de uimire.