- Și ce legătură este între Popiceanu, ori Secția de învățământ, și măturile vândute de școală?
- Nu prea am idee dar ceva tot este, altfel nu mi-ar fi dat telefon să avem toate actele cu privire la vânzări puse la punct, la fel și bonurile și facturile pentru obiectele cumpărate. Sigur, va veni și pe la noi Controlul financiar și trebuie să ieșim bine. Tot el m-a sfătuit să cumpăr un televizor pentru școală. Să se vadă că am făcut ceva cu banii de pe mături. Oare s-or prinde la noi în sat emisiunile astea de la televizor?
- Eu cred că da, este un releu la Păltiniș și cred că și pe la Târgu Mureș.
- Uite aici trei mii de lei. Te duci mâine la Curtea de Fier în Sibiu și cumperi televizorul. Mi-au spus alți directori de școli că de acolo au cumpărat. Vorbesc eu cu câțiva navetiști de-ai noștri să te aștepte în fața magazinului, să te ajute la cărat. Iei bon pentru tot ce cumperi, că sigur va trebui cablu și cine știe mai ce. Ne socotim cu banii după ce aduci obiectul.
La Curtea de Fier, căreia mulți îi mai spuneau încă prăvălia lui Jikeli, la raionul electrice erau înșirate pe două rafturi cutii mari de carton cu televizoare. Doar unul era la vedere.
Linia de miră, din când, în când era acoperită de purici, dar sonorul, ce transmitea emisiunea de la Radio București, era perfect. Vânzătorul, văzându-l interesat de aparat, îi zise:
- Perturbațiile astea ce se văd provin de la antenă, mufa nu e bine cositorită. Uitați-vă acum! Apăsă pe mufă și imaginea deveni perfectă.
Achită televizorul și, separat, antena împachetată în carton.
Mai cumpără, la sfatul vânzătorului, un ciocan letcon, o rolă de cositor și o cutiuță în care se găsea colofoniu.
- Să le aveți, că poate vi le va cere instalatorul. Și, chiar dacă nu vi le cere, să le aveți pentru eventuale lucrări de depanare.
Doar o zi a stat televizorul, desfăcut din cutia lui, pe un dulap din cancelarie în așteptarea lui Georg Scherer, electricianul, pentru a-l pune în funcție. N-a putut veni în ziua aceea fiind reținut la întreprinderea unde lucra în Sibiu.
În curând au aflat și elevii de televizorul din cancelarie. În toate clasele mai apropiate, dar și în cele mai îndepărtate s-a auzit dintr-odată un sunet puternic ca un hârșâit cu întreruperi sacadate. Nimeni nu-și putea da seama ce putea fi acel sunet. Nimeni nu mai auzise așa ceva. Era atât de puternic, încât cei ce-l auzeau nu-și puteau da seama nici din ce parte vine.
La început a știut ce este doar Cheța, care preda chimia și biologia. Era în fereastră, adică nu avea atunci oră. Și-a deschis o carte și un caiet căutând să memoreze niște formule ce-i erau necesare la sesiunea din iarnă de la fără frecvență. Tocmai reușise în vară să promoveze examenul de admitere. S-a plictisit, însă, repede. A văzut șnurul, terminat cu un ștecăr, ce ieșea din televizor. A introdus ștecărul în priza din apropiere și a apăsat pe un buton. Atunci a început șuieratul care s-a auzit în toate clasele. S-a speriat atât de tare, încât a zbughit-o pe ușă, afară, oprindu-se doar în curte în spatele școlii. Și de acolo se auzea sunetul însă mai estompat. Rând pe rând, au ieșit din clase profesori, învățători și elevi. A apărut din curte Gigi, cel care preda Educație fizică. A intrat în cancelarie, și-a dat seama ce se întâmplă și a tras ștecărul din priză. Liniștea s-a așternut deodată în toată școala.
- Cine-o fi pornit televizorul? se întrebau profesorii care și-au început pauza mai devreme. Nimeni n-a putut răspunde.
După un timp a intrat și Cheța în cancelarie.
- Ce s-a întâmplat pe aici? De departe am auzit un zgomot ce venea dinspre școală.

Nici în ziua următoare Scherer n-a putut veni să instaleze aparatul.
- Știi ce, Nuțule, n-om putea să-l instalăm noi?
- Eu m-am gândit de la început, dar vânzătorul mi-a spus, și scrie și în instrucțiuni, că numai un instalator autorizat are dreptul să-l instaleze, altfel se pierde garanția.
Dar ce, crezi că Georg este chiar atât de autorizat? Știe să instaleze becuri, întrerupătoare și prize, nicidecum televizoare. Hai să încercăm!
Până la urmă a încercat doar Nuțu. A reușit destul de repede să monteze, după schemă, antena și să-i facă legăturile. A luat câteva țigle de pe acoperiș și cu ajutorul unei sfori groase, hurduzău îi ziceau elevii, au ridicat-o. Apoi au fixat-o în așa fel încât să poată fi ușor rotită.
- Învârte încet, încet.. încet.... striga Nuțu ca să fie auzit de cel din pod.
-Stai! striga când i se părea că vede, câte ceva pe ecran, prin puzderia de linii și puncte.
- Stai! Puțin înapoi... gata, gata, n-o mai mișca.
Iar apăreau liniile și punctele, iar trebuia învârtită ușor...ușor...ușurel.
După vreo oră, linia de miră cuprinse aproape tot ecranul. Mai mișca ea, din când în când, dar se vedea bine. Se auzea la perfecție și vocea crainicului care prezenta radiojurnalul.
O vreme s-au auzit iarăși șuierături, dar de mai mică intensitate. Apoi, dintr-odată un chip frumos de femeie anunță: Ați urmărit emisiunea Trei tablouri pe săptămână comentată de Ion Frunzeti. Și acum, dragi telespectatori, veți urmări filmul sovietic Sfârșitul Sankt-Petersburgului, o capodoperă clasică a cinematografiei sovietice, realizată în anul 1927 de Veselovd Pudovkin. În rolurile principale:Vera Baranovskaya, Aleksandr Chistyakov, Ivan Chuvelyov, Alexei Davov, Vladimir Fogel, Alexandr Gromov și Nicolai Khrmeliov. Vizionare plăcută.
Nuțu era emoționat. Nu pentru că nu ar mai fi urmărit emisiuni și spectacole la televizor. Văzuse filme și spectacole în armată, la Bodoc. I-a rămas bine înfiptă în amintire cântăreața peruană Yma Sumac, cea care a cântat, în spectacolul televizat de la București, în opt octave. Își aducea aminte și de emisiunea Cine știe câștigă prezentată de profesorul Ioan Florea, ce să mai vorbim de Dialog la distanță care încă mai atrăgea o mulțime de spectatori. Știa că erau anunțate și alte spectacole intitulate Dialog față în față.
Era emoționat pentru că a reușit, prin efort propriu, să aducă în satul bunicilor emisiuni televizate. Se gândea că acum, poate și datorită lui, bătrânii nu se vor mai aduna la butucul cel gros unde se discutau știrile din ziare sau cele auzite pe la târguri. Se vor aduna, poate, la televizorul școlii și, de ce nu, la altele ce vor apărea în diferite părți ale satului. Se mai gândea Nuțu că n-ar fi bine ca în fiecare casă să existe televizor, cu cine să mai discute oamenii știrile, ori alte cele, aflate? Vor deveni oamenii niște însingurați în avalanșa de știri, de filme și de spectacole? Vom trăi și vom vedea! Deocamdată, aici, erau puțini telespectatori, cu toate că, în curând, și-a dat seama, cancelaria se umpluse cu vecinii școlii, oameni de diferite vârste.
Și așa a fost în toată toamna și iarna aceea. La cererea unor părinți, copiilor li s-a interzis accesul la televizor seara și noaptea. Când să-și mai facă lecțiile, mai ales că trebuiau adăpate și hrănite animalele. Până la urmă, din cauza mulțimii telespectatorilor, unii veneau și din partea cealaltă a satului, chiar și din Gheurușa, televizorul a fost mutat în cea mai mare sală de clasă. Măria lui Gâdoaie, femeia de serviciu, a început să se plângă că nu mai prididește cu curățenia. Să vină în locul ei cine va vrea și va putea, să spele zilnic coridorul și sala cu televizorul, mai ales în zilele ploioase. S-au găsit, însă, destule femei care veneau dimineața devreme să curețe după cei ce stăteau până noapte târziu la televizor. Și copiii s-au obișnuit până la urmă să vadă doar emisiunile de duminică dimineața. Unii veneau cu aproape două ore înainte de Telejurnalul Pionierilor. Erau mulțumiți și că vedeau Gimnastica de înviorare la domiciliu și ceva mai târziu Rețeta gospodinei. Fetele începeau să devină chiar interesate de unele rețete ca Salata Italiană, Cartofi cu ouă la cuptor ori Perișoare cu sos alb.
La început nu știa Nuțu de ce erau atât de grăbiți colegii lui navetiști spre Sibiu. Abia mai târziu și-a dat seama că cei căsătoriți aveau, unii, copii mici, alții primiseră și supliniri, după masa, câteva ore pe săptămână pe la școli din oraș, fiecare după cum îl cunoștea, prin cineva, pe șeful secției de învățământ de la oraș. De aceea nu s-a mai mirat când la consiliul pedagogic, la care s-au stabilit sarcinile extra didactice, profesoara de limba română a început să plângă atunci când i s-a impus să gestioneze biblioteca școlară de nici o mie cinci sute de volume. I s-a făcut milă de ea și s-a gândit, la repezeală, că n-o fi atât de greu, copiii citesc și apoi aduc volumele înapoi. Cele ce se vor rupe vor fi reparate de elevi, cel ce răspunde de bibliotecă va trebui doar să aibă grijă să fie reparate și, desigur, prin vreun regulament există și posibilitatea ca unele volume să fie scoase din inventar. Așa că de ce n-ar lua el biblioteca, i-ar trece multe cărți prin mână și pe unele le va citi iar pe altele, care i-au plăcut, le va putea reciti. Viorel, directorul, a intuit cam ce ar fi în capul lui Nuțu și i-a făcut un semn imperativ să-și vadă de treabă.
Și-a șters lacrimile, dar a rămas tot încruntată profesoara de limba română. Tot încruntat a primit și Gigi, cel de educație fizică, vestea că va fi responsabil ALA, adică va răspunde de apărarea locală antiaeriană, bineînțeles ,dacă va fi cazul. S-a mai îmbunat, apărându-i chiar un surâs, atunci când Viorel a făcut precizarea că această sarcină trebuie dată, cu precădere, unui tovarăș calificat, de preferință și ofițer în rezervă, ori el îndeplinea toate aceste condiții. Responsabilul cu apărarea împotriva incendiilor și al cercului prietenii pompierilor, cel cu munca patriotică, cel cu orientarea școlară și profesională au fost numiți mai ușor. Știau că trebuie să facă câte un plan de muncă trimestrial sau semestrial și nimeni nu va mai avea treabă cu ei. Doar bibliotecarul și cel ce răspundea de inventarul școlii avea mai multe necazuri, mai ales atunci când sosea de la raion controlul financiar.
Discuții aprinse s-au purtat și în ședința în care s-au stabilit sectorul ce-l va avea fiecare cu ocazia recensământului din primăvara anului următor. Toți ar fi vrut printre sași, adică la casele de pe o parte și alta a șoselei naționale. Știau că sașii sunt toți oameni ordonați și de cuvânt. Se vedeau aceste calități și la copiii lor. Celor de la clasele unu-patru, de la secția germană, li se dădea drumul cu câteva minute mai devreme, sau mai târziu, ca să nu se amestece cu ceilalți. Copiii românilor ieșeau pe poarta școlii fugind și îmbrâncindu-se. Sașii, dimpotrivă, ieșeau doi câte doi, de mână, iar șirul lor se tot subția pe măsură ce înaintau prin sat, după ce tot câte unul sau doi intrau în câte o curte. Erau copia fidelă a părinților, care în fiecare duminecă dimineața înaintau, tot așa, spre biserică îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare, perechi, perechi. Aceeași disciplină era și la alaiul ce se îndrepta spre biserică atunci când avea loc o nuntă de-a lor sau când pornea cortegiul la vreo înmormântare în frunte cu fanfara ce cânta marșuri funebre.
Fiecare se ferea de vreun sector printre ulițele românilor, mai ales prin Gheurușa unde, atunci când ploua, un noroi mâlos îngreuna peste măsură mersul. De ulița țiganilor toți se fereau ca dracul de tămâie. Niciunul dintre navetiști n-a călcat vreodată pe acolo. Nici Nuțu nu-și amintea să fi trecut de multe ori pe acolo în vacanțele sale petrecute la bunici.