Cum să te comporți cu o femeie care își exteriorizează emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima dată și tot ce face este să te ia, simplu, de braț: Ce faci, ariciule? Iar tu exact asta ești, un arici, dar unul peste care a căzut primul strat de brumă, în Octombrie, unul care se simte în permanență vinovat, un ghem de spini, un arc, un sac de nervi și de emoții, te cabrezi și nimic nu-ți risipește îndoiala, nici aerul dens din jur, nici rumoarea, ești într-o gară de care te leagă o imensă tristețe, e o peșteră plină de resentimente, de venin, de îndoieli și de nedreptate, asta îți spui: oare spre ce mă îndrept? Dar îți pasă cu adevărat?! Te decizi, într-un târziu, că vei căuta un răspuns, dar nu acum, până la urmă nu ți se mai pare un lucru ieșit din comun, dacă te risipești tu, ca fumul țigării din care tragi cu poftă, asta ar fi cu adevărat ceva extraordinar, te agăți de gestul ăsta câtă vreme ești incapabil să faci altul, să te comporți la fel de firesc, să-i schițezi un zâmbet, fie el și tâmp, o privești cu coada ochiului, dacă se risipește ea înainte de a te risipi tu, asta e adevărata provocare, dacă e o nălucire ca multe altele care îți invadează diminețile, când dormi și visezi că nu dormi, când nu dormi și visezi că nu dormi, când te trezești mult mai obosit decât atunci când te-ai hotărât că e timpul să te scufunzi în somnul tău mereu agitat, aproape smasmotic, totdeauna ca un fel de hrană care nu reușește să te sature, să te ghiftuiască, să te întremeze, dracu știe ce fel de arșițe te invadează când tu ai deja figura aia de arbore exotic sădit pe o banchiză, de pui de flamingo eclozat prematur direct într-o colonie de anaconde.

Dar nu ți se poate întâmpla nimic rău. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Și iar te întrebi: nu cum trebuie să te comporți cu ea, cea care își exteriorizează atât de firesc emoțiile, nu asta e întrebarea corectă, ci cum te poți recompensa față de o femeie care a decis să te vindece? E o femeie perfect adaptată la mediul înconjurător. La lumină. La întuneric. La angoasele tale. La sentimentul cumplit al ratării pe care îl porți cu tine, oriunde te-ai duce, pe sub haine, în buzunare, în mirosul tău de om ursuz și care nu poate să zâmbească decât atunci când nu-l vede nimeni, poți supraviețui cu așa ceva, până la urmă, te crezi deosebit tocmai prin această capacitate formidabilă de a avea convingerea că toți ceilalți sunt capabili să-ți citească resemnarea pe chip, o porți numai tu, ca o medalie, ca un trofeu, conștient că ești ultimul supraviețuitor al acestei specii de oameni care se declară inapți din punct de vedere social, din punct de vedere emoțional, schilodiți sufletește, ea a sintetizat acest șir de însușiri negative într-o formulă mult mai simplă și mult mai aproape de adevăr: Ești crud și egoist!

Își petrece o parte din vară în sudul Franței, prin Carnon, aproape de Arles, unde alienarea e singura formă prin care te poți conserva, colindând boutiqurile, în căutare de bijuuri, îi place să le privească, să le atingă, să le mângăie, e extrem de minuțioasă când vine vorba de astfel de podoabe, le răsucește pe toate fețele, caută defecte închipuite, caută proprietăți închipuite, le inventează o poveste, asta e brățara pe care mi-ai luat-o pe când eram gata să scap trenul, să plece fără mine și cu tine-n gând, cu degetele tale cotrobăind prin locuri rușinoase, nu aveam altă soluție decât să ne căutăm un adăpost numai al nostru, să rămânem acolo peste noapte, peste viață, într-o gură de canal, m-ai fi botezat Euridice, ochii tăi ar fi luminat precum cei ai lupilor, când sunt în călduri, ar fi fost camera noastră dintr-un hotel de 4 stele, cu patul imens, acoperit de un macat gros, greu, sufocant, plin de perne, am fi avut o cadă la fel de imensă, ca să putem încăpea amândoi, am fi avut și terasă, cât mai aproape de cer, de-acolo marea să ni se pară pitică, oamenii să se vadă precum niște furnici imediat după ce au fost stropite cu insecticid, amețite, mirosind a moarte, vorbind singure, strigându-ne pe nume, înainte de a-și da sufletul, heei, e vremea să faceți dragoste, fraierilor; când și când se decide să-și cumpere una, o agrafă, o broșă, dacă se poate să conțină o piatră din onix negru, piatra secretelor, ariciule, nu-i așa că eu sunt cel mai mare secret al tău?

Și cum poți iubi o astfel de femeie? Cu câtă luciditate? Cu câtă fervoare? Te gândești că o astfel de femeie trebuie iubită ca și când ți-ar fi cel mai mare dușman, cu aceeași măsură, cu aceeași intensitate cu care se propagă și ura. Căci asta ești: un ghem de ură! Un mănunchi de oase și de nervi! Oasele tale bat în tobe imaginare. Iar tobele imaginare sunt tigve. Pe nervii tăi stau cățărate păsări grele, de pradă, gata să sfâșie orice animal mai mic sau egal cu greutatea lor. Te foiești tot timpul, încerci să înțelegi ce ți se întâmplă, oare spre ce mă îndrept? Și te îndrepți, deși nu ai habar, spre o linie a orizontului la care și ajungi în cele din urmă, faci asta numai dacă urli, la fel cum urlă morții, când încep să rasufle, puțin câte puțin, imediat după ce sunt îngropați. Te îndrepți spre vindecare, deși faci parte din categoria acelora care nu vor și nu cred în așa ceva. Nu există vindecare. Nu există. Vindecarea înseamnă să te abrutizezi, să te transformi într-un membru al turmei, anonim, anodin, lipsit de gust, de culoare, de miros. Și nu-ți dorești asta, în vreme ce ea, care își exteriorizează atât de firesc, de natural, emoțiile, și-a propus să-ți fie panaceu. Ție. Urii tale. Dracilor tăi. Suferințelor tale, cele mai multe închipuite. Ți se citește asta pe chip, toată lehamitea adunată într-o grimasă care spune că nu mai crezi în minuni, că îți e indiferent dacă timpul curge dinspre mâine în ieri, că da, așa e, e posibil să plouă, e posibil să-ți fie somn, culcușește-te lângă mine, veverițo, sub brațul stâng, cât mai aproape de inimă, asta ca să mă pot întreba, iar și iar, cum poți iubi o astfel de femeie, cu câtă luciditate și până unde ai voie să te implici?

Poți vedea marea prin ochii ei, deși marea pe care ea o vede, în fiecare vară, e roșie, invadată de alge din ordinul Rhodymenia, poate fi despărțită la o simplă poruncă, la o simplă lovitură de toiag, la stânga, apă vie, în dreapta, apă moartă, se face, iată, o cărare pe unde poți păși sfios către celălalt mal. Iar pe celălalt mal e o viață anterioară, pe care nu ați reușit să o trăiți până la capăt, în care ați fost doar voi doi, încă de la facerea lumii, îl aveți pe Cain, îl aveți pe Abel, iar Set urmează să se nască ceva mai târziu, imediat cum îți mânjești mâinile de sânge, criminalule! Căci asta ești, crud și egoist, cum spune ea. Crud și egoist! Nesigur. Totdeauna te uiți în urmă. În trecut. Nu te întrebi cum trebuie să te comporți cu o astfel de femeie, stăpână pe ea, care merge și privește în față, drept, cu siguranța aceea pe care ți-o dă convingerea că nu ți se poate întâmpla nimic rău, asta pentru că așa vrei tu, pentru că așa ți-ai propus, pentru că așa trebuie să fie, în cele din urmă, ci care e modalitatea prin care te poți recompensa în fața ei, asta ca să nu te mai simți ca un intrus care-i răscolește mintea, carnea, sentimentele, în cele din urmă viața, care o face de-atâtea ori să se simtă vinovată. Pentru că ai lăsat-o să încerce să te vindece. A încercat asta punându-ți ambele palme pe cap, când Soarele se hotărâse să se sinucidă, aruncându-se-n valuri, ești vindecat, ariciule, ești vindecat! În vreme ce marea văzută de tine este aia pe care o poți traversa pur și simplu, poți călca pe ape fără să te scufunzi, un astfel de sentiment nu ți-l dă credința, ci dragostea, dragostea ta pentru femeia care a decis să îți imprime pielea cu mirosul ei, alb, matur și fraged în același timp. Un miros vindecător de nevroze.

Și-ai ajuns la o concluzie care te satisface: singura formă prin care te poți recompensa în fața unei femei care te cuprinde atât de firesc de braț, întrebându-te simplu, ce faci, ariciule, care se ghemuiește în tine, noaptea, căutându-ți obrazul, căutându-ți căldura, cu care faci dragoste de parcă imediat după asta urmează să vină sfârșitul lumii, care-ți cere bomboane, cele care spun totdeauna îmi e dor de tine, care vrea s-o lași să se plimbe de-a lungul unei plaje nedescoperite, neinvadată de civilizație, care nu vorbește atunci când tu taci, care vorbește atunci când tu taci, care plânge, în cele din urmă, atunci când vede că tot efortul ei a fost în zadar, tu ai deja pe tine o armură plină de indiferență, nu contează dacă timpul curge dinspre azi înspre mâine, dinspre mâine în ieri, dacă se despart apele atunci când bați tu cu toiagul, dacă pe malul celalalt e o viață în care ați trăit amândoi, fericiți, extrem de fericiți, până la capătul veacurilor, e să o ucizi. Să o ucizi puțin câte puțin. Numai un om crud și egoist poate face asta. Să o ucizi și în același timp să nu simtă că tu exact asta faci. Strop cu strop. Atent. Extrem de atent. Sistematic. O astfel de femeie nu are ce căuta în viața ta. Nu are ce să-ți ofere decât vindecarea. Adică exact ceea ce tu refuzi. Refuzi cu obstinație. Refuzi din convingere. Refuzi să te lași ucis.