Înainte nu putea fi decît un peisaj negînd înscrierea în orizonturi cunoscute, și femeia care se voise bătută de Radu Zăvoianu întrebă:
- Unde mergem? Unde continuăm petrecerea?
Ed o îngropă cu obrazul în blana lui de castor și strigă:
- Fluture nemernic, unde ne duci?
Iar Tudor Fluture, lăsîndu-se pe vine, ca să le arate prin ușa bisericii orașul cutremurat de viscol, îi trecu întrebarea lui Ramințki:
- Unde vă duc, mă?
Ramințki ieși în pronaos, răsuflă adînc și adună în boabele de vin ale ochilor orașul atacat vehement de zăpezi în nemărginirile-i subțiri, ciudate, ireale și prudente. Și, fără nici o ezitare sau sacrificiu, ieși din timpul amputat.
- Mergem la ”Maria Viscolita”. Acolo unde se strîng întristații copii ai drumului spre Nord.
- Evohé ! strigă Radu Zăvoianu.
Apoi, predînd strigătul lui Ed și femeilor – ”ea este, acum , tot mai departe și de mine și de el” -, începu să fredoneze cu jumătate de voce: Ploaia s-a stins. Ridică brațul și lasă curcubeul...
Tudor Fluture strînse hățurile și opri; o patrulă le barase drumul.
- Ce-i aiureala asta? întrebă răgușit, șeful patrulei.
- O biserică de gheață.
- Asta o văd, nu sunt orb. Mă interesează să știu la ce vă folosește?
- Provizie pentru la vară, zise Ramințki. La vară o tocăm mărunt și-o răsturnăm în paharele cu whisky.
- Jos! ordonă șeful patrulei. Caii se rechiziționează pentru deszăpezirea orașului.
Radu Zăvoianu scoase capul între Ramințki și Tudor Fluture.
- Hei, se răsti el, feriți drumul! Ia te uită ce mari comandanți! Hai, luați-vă mutrele le subțioară și călătorie sprîncenată.
- Cine sunteți voi? întrebă ofițerul, scupînd țigara ce-i încălzea gura.
- Noi, strigă Ed de lîngă altar, suntem frumoșii nebuni ai marilor orașe. Și nu vă dăm nici un cal!