Adoris și Kromia (9)


La ceasul când glasul pițigăiat și afurisit al cocoșilor strică liniștea dimineții și dulceața viselor, Adoris ar fi vrut să mai doarmă încă, fără griji, în tinda răcoroasă a foișorului de lângă palat, de n-ar fi fost trezit de zăngănitul armelor, de nechezatul cailor și de vocile tunătoare ale sutașilor care zguduiră pavilioanele înțesate de oșteni.

Asemenea zarvă tulbura liniștea cetății lui Glaucon din ce în ce mai des. Cu precădere, în ultimul timp, mai precis de când Craton fusese cuprins de o râvnă nemaiîntâlnită la alții de a-și instrui oștenii în chip desăvârșit și de a-i deprinde să poarte cu vrednicie armele. Zarva ținu numai o jumătate de ceas, până când pavilioanele se goliră de oșteni, care porniră cu toții în cete spre plaja mării.

Încă amețit de somn, Adoris se îmbrăcă cu silă în dimineața aceea. Își căută armura și spada, apoi porni și el fără prea mult ghes în urma celorlalți.

Dinspre mare adia o briză înviorătoare, tocmai potrivită ca să-i mai revigoreze pe cei somnoroși. Soarele încă nu răsărise iar valurile prelungi, rare la acea oră, călătoreau încet pe marea verzuie și lucitoare.

Adoris păși până aproape de apă, își aruncă pe nisip armura și hainele și se afundă în mare, scufundându-se în imensitatea apei răcoritoare care-l cuprinse repede într-o voluptate rar întâlnită. Înotă vânjos departe în larg, atât cât de pe țărm de-abia de i se mai vedea capul deasupra crestelor de valuri.

Ceilalți oșteni, încă mai erau pe plajă, acolo unde zelosul Craton îi urmărea cum se antrenează și cum mânuiesc armele. Curând răsări soarele, pâlpâind ca un foc auriu la orizont, deasupra mării. Puterea razelor sale începu să se simtă din primele clipe.

Craton porunci ca toată oștirea să-și așeze în ordinea cea mai desăvîrșită armele pe plajă înainte de a intra în apă. Nici nu se putea o bucurie mai mare pentru oștenii care așteptau cu nerăbdare, în fiecare zi, o astfel de poruncă! Se repeziră cu toții în apă, înotând care mai de care spre larg.

În cetate sclavii și slujitorii nu au avut nici ei parte de prea multă tihnă. Au fost treziți dis de dimineață ca să hrănească, să adape și să țesale caii de prin grajduri, care nechezau furioși și se mușcau de urechi. Sclavele, trezite de strigătele stăpânilor, s-au apucat degrabă de treabă, să ațâțe focurile din vetre și să gătească hrană pentru veșnic flămânzii oșteni care urmau să năvălească din clipă în clipă în bucătăriile palatului.

Altarele templelor din preajma cetății fumegau de ofrandele pe care preoții le închinau zeilor. Animalele sacrificate erau fripte pe focuri mari și aduse spre a fi puse pe masă.

Sclavii bătrâni scoteau din beciurile mărinimosului rege amfore pântecoase de vin pentru a le așeza la îndemână.

Când oștenii au năvălit dinspre plajă, masa era gata pregătită. Fiecare din ei era în stare să mănânce cât zece, așa încât sclavele au trebuit să zorească treburile în a le aduce destule bucate pe masă. Băieții își astâmpărau setea dând peste cap câte un ulcior de vin răcoritor. Craton însă avu grijă să poruncească să nu se bea peste măsură.

Multe din privilegii nu mai erau ca înainte! Altădată se dormea până târziu, iar gustarea de dimineață era un ospăț în toată regula, care începea spre prânz și se încheia după-amiază. Apoi, cu câteva intermitențe, uneori continua până seara tîrziu, numai cu cei care reușeau să rămână treji.

Acum însă oștenii trebuiau ca, de îndată ce masa de dimineață era terminată, să iasă iarăși în incintele pavilioanelor, să-și caute armele și să le curețe, să încalece pe cai și să o ia la trap până spre poalele dealurilor, apoi să se întoarcă în cetate în galop. În acest timp trebuiau să tragă cu arcul, să arunce la țintă cu sulițe lungi și să mânuiască săbiile din goana cailor. Această corvoadă ținea până ce soarele se înălța de-a binelea pe cerul dogoritor al insulei. Nici spre prânz nu scăpau de chinuitoarele antrenamente la care îi supunea prințul Craton. Porneau spre mare, de data asta se opreau în port unde trebuiau să facă nenumărate exerciții, să se cațere la bordul navelor, pe funii sau pe odgoane, să împingă bărci și să tragă la vâsle, să mânuiască velele și să se așeze în locurile de luptă pe corăbii. Chiar dacă soarele frigea nemilos, trebuiau să reziste și să-și ducă treaba până la capăt. Rar li se permitea să fie lăsați să se arunce și să se bălăcească prin apă în jurul vaselor.

Dacă pe câmpurile de instrucție se muncea din greu, nici prin pavilioanele regelui nu era timp de răgaz. Regele Glaucon se trezea cam atunci când soarele dogorea deja pe cer, mânca în fugă și, încă purtând pe cap fesul cu care dormise, pornea să cutreiere incintele și grajdurile pavilioanelor sale. Și vai de slujitorul acela care-i ieșea în cale, dacă regele găsea ceva pe undeva în neregulă, sau dacă vedea vreun cal șchiop ori prost îngrijit! Când îl simțeau prin preajmă slujitorii își căutau numaidecât de lucru, cărând vedre cu apă ori mutând bârne, paie și alte obiecte de colo-colo. Sfetnicii care trebuiau să-l însoțească pe rege în preumblările sale zilnice prin cetate descoperiseră o bună metodă de a-l abate de la impetuoasele sale inspecții de dimineață: îi trimiteau în cale câte o fetișcană frumoasă care se prefăcea a căra apă cu vadra și care poposea - ca din întîmplare - pe câte o lespede de piată spre a se odihni. De cum o vedea, regele se înduioșa, se așeza alături de fată, o mângâia părintește și își deplângea bătrânețea. Apoi, obosit, era condus de slujitorii săi în încăperile palatului unde își reîntregea somnul până la amiază.

În ziua aceea însă, somnul de amiază al locuitorilor cetății fusese tulburat de răsunetul trompetelor străjerilor care vegheau în turnuri. În zare, pe întinsul mării fuseseră văzute două vase arătoase care se apropiau de țărm. Străjerii recunoscură de îndată că cele două corăbii erau tocmai cele care fuseseră trimise cu soli ai regelui Glaucon în țara Lidiei. Craton și garda sa - treziți din somnul de prânz - au plecat de îndată în întâmpinarea solilor.

În port, Craton găsi cele două corăbii deja acostate, iar solii tocmai puneau piciorul pe uscat, ajutați fiind de cei aflați acolo la acea oră. La coborârea pe țărm solii îngenunchiară și sărutară pământul scump al țării lor, bucuroși că zeii le oferiră o călătorie liniștită. Craton se îndreptă spre cei sosiți și-i îmbrățișă.

Primul dintre soli, cel mai de vază și cel mai în vârstă, era Amfion, unchiul lui Craton din partea tatălui, un bărbat mătăhălos, volubil, cu barba stufoasă ce se revărsa pe tot pieptul până la burtă. Privirea sa iscoditoare îl făcea și mai impunător, datorită sprâncenelor mari care exprimau, după situație, când nedumerire, când voioșie, când încruntare ori indignare.
Craton le rosti urarea:

- Zeus din Olimp fie preamărit, căci ne-a oferit bucuria să vă revedem întorși sănătoși pe pământul strămoșilor noștri!

Amfion, nu mai puțin emoționat, răspunse în numele celorlalți:

- Bine te-am regăsit, vrednice fiu al lui Glaucon! Într-adevăr, zeii au fost îndurători cu noi și de data aceasta!
- Nici nu știi cât de bine-mi pare că te revăd, unchiule!
- Și tu, Craton, arăți acum ca un adevărat conducător de oști, dârz, hotărât și impunător! zise Amfion, admirând statura falnică a nepotului său.
- Ei! Mai lasă laudele, unchiule. Mai bine spune-ne cum a fost îndelungata voastră călătorie.

- Totul a decurs cum nu se poate mai bine! Îți voi povesti însă pe-ndelete...
- Totuși, știți ce? Hai să mergem chiar acum în palat, pesemne că sunteți istoviți de drum. Vom avea tot timpul să vă ascultăm povestea. Și-o va asculta totodată și regele...
- Ai rostit înțelept! Hai, să ne grăbim să-l vedem pe regele nostru, încheie Amfion.

Craton porunci supușilor să descarce și să aducă în cetate numeroasele daruri pe care le primiseră pentru regele Rodosului. Slujitorii descărcară pe deasupra și o mulțime de lucruri pe care Amfion, ca un bun negustor ce era, le dobândise prin cetățile de pe continent, în călătoria spre Sardes.

În salonul regelui Glaucon, zarva se înteți de îndată ce solii au pășit înăuntru. Se adunară o mulțime de curioși, dornici să afle știrile aduse de aceștia. Animația era cu atât mai nefirească, cu cât, în alte zile, la acest ceas de după amiază, nu se vedea nici țipenie de om prin salon.

Trezit din somnul lui cel mai odihnitor de la acele ore, regele rămase surprins de reîntoarcerea solilor. Se ridică din pat, lăsă slujitorul care răspundea de vestimentația sa să-i aranjeze ținuta și se repezi în salonul în care trebuiau să sosească Amfion cu însoțitorii lui. Slujitorii aduseră regelui un jilț îmbrăcat în purpură, pe care acesta se tolăni și, clipind din ochii lui mici și somnoroși, abia se stăpâni de nerăbdarea de a vedea mai degrabă solii intrând.

Când Amfion apăru, regele sări din jilțul său să-l îmbrățișeze. Amfion, la rândul său, l-a cuprins în brațe pe cumnatul său, scundul și dolofanul rege al Rodosului, zicându-i:

- Să ne trăiești o mie de ani, întru veșnică mărire și cinstire, prealuminate și preaputernice rege al insulei Rodos!

Auzind asemenea cuvinte calde, regele nu se putu abține și îi dădu de îndată răspuns inimosului său cumnat:

- Mulțumesc ție, vrednicule Amfion! Fie zeii proslăviți, căci te purtară cu bine peste mări și țări și te-ai întors teafăr la ai tăi!...

Amfion a fost îndemnat să înceapă să povestească peripețiile din călătoria sa. Dar nu apucă să spună încă mare lucru, că în salon apăru și regina, urmată de tot alaiul ei vesel. Vestea reîntoarcerii lui Amfion se răspândise cu repeziciune în tot palatul, și cu toții - sfetnici și slujitori - se grăbiră să-l întâmpine și să-i afle povestea. Nici măcar nu apucase să înceapă, că povestirea a trebuit să fie întreruptă.

Regele ceru, în cele din urmă, să se facă liniște:

- Ajunge-vă! Potoliți-vă! Dară lăsați bieții oameni să-și tragă răsuflarea, să se odihnească și să apuce să ne povestească!

Au fost aduse jilțuri solilor osteniți, iar prin numeroasele uși ce dădeau în salon începură să apară sclavii cu bucate proaspete și cupe de vin rece. Salonul vuia de zarvă și bucurie. Din când în când, regele își îndemna supușii să cinstească în sănătatea celor sosiți de departe:

- În cinstea zeilor din Pantheon și a voastră care v-ați învrednicit să călătoriți pe drumuri îndepărtate!...

Amfion fusese poftit să-și spună, de la capăt, tot firul povestirii sale - ce promitea mult haz și interes - spre a fi auzit de toți cei care-l priveau cu mare admirație. Dădu peste cap cupa de vin pe care o avea în mână și, după ce termină de înfulecat halca de friptură din fața sa, își întinse picioarele dolofane sub masă, se afundă mai adânc în jilț și începu să povestească:

- După cum ți-a fost porunca, mărite rege al insulei Rodos, eu, Amfion, cumnatul și sfătuitorul tău, mare proprietar de pământuri de pe aceste meleaguri ale noastre, mi-am ales tovarășii care să mă însoțească în îndelungata călătorie până la Sardes, unde domnește regele Lidiei, ca să aflăm amănunte cu privire la expediția coaliției împotriva lui Agatos, regele Atalyei. Pornind în larg, cele două corăbii ale noastre au înaintat încet, căci nu am avut vânt bun și vâslașii au trebuit să trudească din greu ca să nu stăm pe loc. După trei zile vântul s-a mai întețit, spre bucuria noastră, și am început să gonim spre ținutul Lidiei. Peste alte trei zile, am zărit țărmurile înalte și șerpuitoare ale Asiei Mici. Am mai mers așa, de-a lungul coastelor, încă vreo cinci zile, până am ajuns în preajma orașului Milet...

- Milet?! exclamă încântat regele Glaucon. Comoara țărmului Asiei Mici, nu-i așa?...

- După cum ai auzit bine, slăvite rege! Da, ajunseserăm în portul orașului Milet… În acest minunat port ne-au luat în primire paznicii și vameșii, care ne-au cerut să le dovedim cine suntem și unde mergem. A trebuit să le arătăm hrisoavele noastre, ca să-i lămurim cine suntem și unde mergem. Până la urmă am căzut la învoială cu vameșii și am aranjat să lăsăm în portul lor cele două corăbii ale noastre, până ne întoarcem de la Sardes. Începurăm deci să tocmim cupeuri și echipaje de cai, dar și călăuze de asemenea, care să ne ducă la destinație. Când totul a fost pregătit, am pornit la drum...

- Stai! interveni regele Glaucon. Parcă v-am poruncit să duceți urările și darurile mele și regelui Miletului...

- Să ne fie cu iertare, mărite rege - continuă Amfion - dar când am cerut să intrăm la regele Miletului, tocmai atunci slujitorii lui ne anunțară că regele este bolnav, la pat. Așa că noi am lăsat darurile să-i fie încredințate acestuia din partea ta, mărite stăpân, apoi am plecat pe drumul spre Sardes...
- Cum e cu tâlharii la drumul mare prin acele locuri? întrebă unul din sfetnici.

- Tâlhari? se miră Amfion. Chiar dacă erau, le-ar fi fost frică de noi, căci eram destui și bine înarmați și mai aveam și călăuzele ca ajutoare...
- Iartă-mă unchiule, îl întrerupse Craton. Cum ți s-au părut oștile pe care le-ai văzut prin cetăți?

- Bineînțeles, m-am interesat și de oști. Însă pe drumul nostru am găsit cetăți slab apărate, doar pe ici, pe colo se vedea câte un oștean pe meterezele zidurilor. Altfel, însă, am găsit treburile după ce am intrat în țara Lidiei. Am fost încântați de ținuturile acelea frumoase, cu multe case și bine zidite, cu mult norod. Iată-ne, așadar, ajunși la porțile cetății Sardes, unde am și fost opriți de gărzi. Nu inspiram prea multă încredere paznicilor cetății. Așa că au trimis după căpetenia lor care, la rândul ei, a înștiințat pe mai marele apărător al cetății. În cele din urmă, au înțeles că trebuia să ne primească. Am intrat în cetatea strâmtă, cu case înalte, foarte aglomerată și am fost conduși într-un pavilion al oștirii...

- Cum se poate așa ceva?! Nu v-au primit cum se cuvine, în palatul solilor? întrebă indignat regele Glaucon.
- După cum vezi, măria ta! Ne-au ținut aproape o săptămînă în acel prăpădit de pavilion, laolaltă cu alte solii care se adunau pe acolo. Odată eu chiar mi-am pierdut cu totul răbdarea și, ieșindu-mi din fire, am cerut răspicat să fiu primit la rege. Mai marele gărzilor însă mi-a cerut să mai aștept doar... trei zile...

- Of! se văită regele Glaucon. Ãștia vor fi aliații noștri? Nici păgânii sirieni nu ne-ar fi primit solii cu mai puțin respect!...

- Ehe! Asta încă nu-i nimic! Să vezi, măria ta, câte ne-au mai văzut ochii pe-acolo. Câtă barbarie, câte obiceiuri... Cei din Sardes se cred mari bogătași căci, într-adevăr, au mulți bani. Dar, de fapt, nu găsești unul mai înstărit, să aibă și el o vită acolo, un animal al lui. La ospăț ar fi în stare să împartă o oaie la o sută de inși...
- Ha! Ha! Ha! Ce sărăntoci! răsunară vocile celor de față, înveselite de hazul cu care povestea Amfion.

Acesta, simțind că e în apele lui, în plină vervă, continuă:

- ... o duc mai mult într-un post și fac prea des foametea. Mănâncă te miri ce, colea niște smochine și curmale, iar de băut, de-abia gustă câte o gură de vin, cu prostul obicei de a bea toți din aceeași carafă...

- Bravo, Amfion! Frumos le mai zici! îl susțineau frenetic vocile celor ce-l ascultau.
- Și sunt răspândite pe acolo tot felul de erezii, care mai de care mai năzdrăvane. De pildă, unele propovăduiesc cumpătare și stoicism. Oamenii aceia știu să zvârle bani mulți pe tejghele, fără să știe prea bine pe ce îi aruncă. Se vede că au mult aur. Însă prin hambarele lor cam bate vântul...

- Uraaa! Grozav! aclamau plini de entuziasm cei de față.

Numai regele Glaucon asculta cu sufletul la gură povestea cumnatului său și aștepta cu nerăbdare să afle ceva care îl interesa foarte mult. De aceea, la un moment dat, ceru să se facă liniște și spuse, cu glas tare:

- Ai mult haz când povestești cele văzute, Amfion! Dar spune-ne mai repede cum a fost până la urmă întrevederea cu regele Lidiei...

- Îmi cer iertare, bunule rege! Să vedeți câte au mai fost: după ce pierduserăm orice speranță tot așteptând, am fost vestiți prin slujitori că suntem chemați în pavilionul solilor. Ne ducem acolo încă de dimineață, intrăm în sala soborului - o sală înaltă, maiestuoasă - unde ne punem iarăși pe așteptat. Aflăm însă că avem mult și bine de așteptat, căci regele se dusese mai întâi să-și vadă templele sale și se va întoarce abia pe la prânz. În fine, pe la prânz s-au adunat o mulțime de solii în sala soborului și iată că regele Lidiei a binevoit de data asta să-și facă prezența. Sosit-au toți? a întrebat el. Da! i-au răspuns sfetnicii. Atunci să deschidem soborul… Și regele ne ținu o cuvântare lungă, bine chibzuită de altfel, în care își îndemna aliații să fie uniți și să pornească hotărâți cu oștirile asupra regelui Agatos, cel care întrecuse măsura râvnind la granițele altor regate vecine.
În timp ce Amfion își continua lunga expunere începând să înșire o sumedenie de nume de persoane și de orașe, de amănunte fără prea mare semnificație pentru cei care-l ascultau, pe regele Glaucon îl fură somnul și ațipi în jilț, sforăind încetișor.

- Vedeți, regele a adormit!... șopti cineva ca să-l audă Amfion.
- Vorbește înainte, îl îndemnă Craton pe Amfion, căci mai degrabă liniștea l-ar trezi!...

În răstimpul îndelungatei sale relatări, Amfion mai sorbi o înghițitură din carafa de vin pe care i-o adusese o sclavă. La buna dispoziție care s-a stârnit, regele Glaucon, care probabil că visă ceva vesel, se trezi dintr-odată, privi nedumerit în jur și zise:

- Cum ai zis, Amfion? Că ar fi ăia din Sardes în stare să împartă un berbec la o sută de inși? Ha! Ha! Ha! Grozav ai mai înflorit-o!...

Amfion n-ar fi sfârșit de povestit niciodată, însă în sală se stârnise prea multă rumoare, nimeni nu mai asculta povestea cu atenție, și mulți dintre sfetnicii prezenți puseseră mâna pe carafele pline de vin și discutau între ei mai degrabă decât ascultau povestea sa. Regele însuși îl opri până la urmă din povestit și hotărî să continuie altădată.

Craton, ciocnind cu el o carafă de vin, îl întrebă, foarte interesat să afle un răspuns:

- E adevărat, unchiule, că vom avea război cât de curând cu regele Atalyei?
- Da, tinere Craton, este foarte adevărat, îi răspunse Amfion foarte sigur pe ceea ce spune. Din nefericire! Fii pregătit, deci, să pleci cu oștile de îndată ce vom primi semnalul.

La rândul lui, Amfion, aducându-și aminte de ceva, îl întrebă pe Craton:
- Spune-mi, rogu-te, cine este tânărul acela cu chipul lui Apollo, tare tăcut, care stă îngândurat lângă fereastră?

- Tânărul acela? E Adoris, fiul armatorului Atridas din Atena. Deși a venit cu gânduri dușmănoase la noi, acum mi-a devenit un bun prieten...

(va urma)