Călătoria de clasa a treia, care nicidecum nu se putea numi autostop, dură mult timp. Simțeau că, părăsind rândurile în care fuseseră încolonați cu de-a sila, în sfârșit li se vor deschide noi perspective și vor putea sta pe propriile picioare în această țară frumoasă. Însă la identitatea lor nu vor renunța niciodată, iar descendenții lor, chiar și după cincisprezece generații, vor avea drept limbă maternă româna. În noua patrie aleasă își vor însuși limba necesară comunicării, dar numai atât cât va fi nevoie.
Își făceau mari iluzii. Ambarcațiunea de doi bani traversa canalul clătinându-se și producându-le revoltă în stomac, nici măcar n-avuseseră răgazul să se uite ca lumea la barca scorojită și total neadecvată pentru o astfel de călătorie pe mare. Ce țară mare, ce patrie! Ãștia știu ceva ce ei vor trebui să învețe, ba chiar e posibil ca după un timp, să și aducă acasă noile cunoștințe dobândite.
Gândurile lor sunt încă împrăștiate, talerele balanței se clatină, dezechilibrându-se și dezechilibrându-i și pe ei, la fel cum făcea Columbo cu făptașii pe care pusese ochii. Sperau că odată și odată tot se vor întoarce acasă... Pe de altă parte, trebuie să rămână cu orice preț! Haosul interior pusese stăpânire pe ei.
Prietenul unchiului lui Sandu îi îndrumă către o mătușă de-a lui de lângă tabla cu semnul „accesul interzis” de pe strada Dumb, care urma să-i integreze, temporar sau definitiv, în societatea britanică. Engleza n-o vorbeau, însă auziseră că asta-i doar o chestiune de zile. Acolo, la doc, le-au mai rămas câteva minute pentru acest optimism iluzoriu până ce un bobby, în mână cu un baston de cauciuc, se întoarse către ei cu o expresie prietenoasă dar hotărâtă, începând să turuie într-o engleză ce ignora lipsa cunoștințelor lingvistice ale celorlalți. Pe față i se putea citi o nervozitate crescândă, la care Sandu, apucând-o de încheietura mâinii pe Luiza lui, dădu din cap cu convingere, zâmbi și, după cum auzise de multe ori în filme, tare și răspicat, într-o engleză stâlcită, zise:
– Ies, sior.
Nu găsiră nicicum strada Dumb. Toți pe care i-au întrebat de street Dumb, au dat bir cu fugiții. Să fi înțeles bomb în loc de Dumb, adică bombă? Iar în ceea ce privește tabla cu „accesul interzis”, au încurcat-o definitiv, cunoștința-rudă a uitat să le transcrie fonetic expresia.
Dar Sandu al nostru e zidar, Luiza croitoreasă, mare bai nu poate fi! În Vest, unde în condiții normale gardurile sunt făcute din cârnați, omul nu-i lăsat să doarmă pe stradă sau să moară de foame și sete. Ciudat era doar că, temporar, toate gardurile făcute din nobilele afumături stăteau ascunse, dar o să apară ele cândva.
Ceața londoneză umedă, aducând a ploaie ruginoasă, îi învălui.
– Ce ne facem Luiza? Ne-a prins înserarea...
– Uite-aici un hotel, poate ar trebui să intrăm.
– Sunt în stare să ne dea afară! E sigur că asta-i Anglia aia la care am visat atât?
– Hai să încercăm, dacă tot nu ne-a ieșit faza cu strada Dumb!
Timizi, se apropiară de hotel. Înainte ca apariția lor să fi creat disconfort în rândul oaspeților dinăuntru, un bodyguard „i-a neutralizat”. Nimic de speriat, doar că a îndreptat un pistol către Luiza, la care lui Sandu îi trecu pe loc pofta de a schița orice mișcare.
– No spik Ingliș! – bolborosi Sandu, ceea ce enervă și mai mult matahala. O scurtă lecție de limbă ar fi putut să ia și ăștia, măcar pentru a pronunța corect această banală expresie.
Cu tot nenorocul, au avut noroc întâlnind o gorilă carieristă care și-a adus aminte că tocmai în ziua aia fuseseră dați afară un spălător de vase de la bucătărie plus o cameristă. Se gândi că va face figură bună cu acești doi necalificați care, contra unei mici rații de alimente și a unui prici unde să-și pună capul, vor putea fi exploatați poate și douăzeci și două de ore pe zi. Ulterior s-a și dovedit că avusese dreptate, directorul l-a lăudat, mărindu-i leafa cu șaptezeci de pe penny, ceea ce nu-i de colea, cu aceeași sumă pe zi fiind angajați și cei doi români naivi.
Ei nu înțelegeau ce li se întâmplă de fapt, ci doar că le-a surâs norocul. Vor primi cazare și masă gratis, însă despre celelalte detalii habar n-aveau.
– Bestial, dragul meu Sandu! Abia sosește omul și deja e promovat. Trebuie să dormim bine la noapte, pentru că în Anglia sunt cinci mese pe zi și cu siguranță va fi și o recepție în onoarea noastră, nu se cade să apărem cu ochii încercănați înaintea comitetului de primire.
Au mai stat puțin de vorbă, hotărând că niciodată nu se vor întoarce în patria lor mumă. Aici vor trebui să învețe cât mai repede limba țării și să uite definitiv tot ce-i legase de lumea a treia sau a patra sau a oricâta.
În culcușul amenajat în pivniță printre conducte de apă și țevi de încălzire, morți de oboseală, au și sforăit pașnic timp de un ceas, când brusc ușa fu dată de perete și intră un uriaș. Să tot fi avut vreodoi metri și zece înălțime și cam o sută patruzeci de kilograme.
– Dimineață bune, lucrat!
– Aaa, sunteți român?
– I am David, once I was a voluntair. Vorbit chiteva cuvint! Glumă, glumă, glumă!
– Luiza, tu pricepi ce tot glumește ăsta și unde ar trebui să mergem noi acum?
– Tu cine?
– Sunt Sandu, Sandu Șuncănas. Oare cum s-o zice la șuncă în engleză?
– Nu pricepe, nu știe... Tu?
– Eu pe nume Luiza sunt soția acestui Șuncănas.
– Penumeluiza, hai, hai!
– Numele meu este Luiza. Nu Penumeluiza! Luiza, Luiza, Luiza! Pricepi?
– Furie?
Scoțianul cu alură de aruncător de bușteni, dar cu umor, le arătă drumul.
– Dar cu mine cum rămâne și ce-i aici de fapt?
– Învățat engleză!
– Nu știu engleză și cum să învăț? Ei, n-are importanță, eu aștept, dar pe Luiza mea unde o duceți?
– Muncit.
Sandu rămase nedumirit și, gândindu-se că nevastă-sa tocmai urmează să fie avansată la rang de damă de companie în camerele domnilor, îi trase un cap namilei. Îl nimeri drept în burtă, capul îi ricoșă, celălalt îl apucă de umăr, strângându-l ușor cu mâinile lui ca niște lopeți. Clavicula namilei se transformă în încuietoare, îl așeză pe pat, remarcând cu un zâmbet:
– Tu stă, David vine!
Sandu se și vedea prins în plasa mafiei și a altor organizații criminale mondiale. Se gândi să profite de absența celor doi și să se orienteze cum ar putea s-o șteargă de aici. Dădu o raită, întâlnind printre țevăraie o mulțime de viețuitoare mai mari decât un șoarece și grase cât o pisică. De groază, fugi repede înapoi în adăpostul său din spatele ușii de fier.
„Cum e posibil să existe așa ceva și în marele Vest? Credeam că pe aici nu trăiesc șobolani! Am auzit glume cum că otrava de șobolani îngrașă, bănuiesc că ăștia sunt deja complet imuni la ea. Se îndoapă, prezentând apoi tulburări hormonale.”
Din nou își aduse aminte de Luiza lui, însă nu-i mai rămăsese timp de nostalgii. Venise David, îi zâmbi și-l conduse printr-un adevărat labirint de coridoare bine mascate. În vecii vecilor n-ar fi găsit singur drumul de întoarcere către buncărul lor blindat,dobândit pe neașteptate. Nici nu mai știa unde-i susul și unde-i josul, când deodată se pomeni într-o încăpere imensă. Văzu un șir lung de chiuvete și mese încărcate până la refuz cu farfurii, tacâmuri și altele de acest fel, așteptând să fie spălate.
– Asta apă! Aici cald, aici rece, acolo detergent. Aici curăț, acolo spală, dincolo limpezit.
– Dragul meu domn, până când va trebui să mă ocup de astfel de porcării? Eu la armată – știți, pe vremea mea încă era obligatorie – mi-am făcut porția la spălat vase pentru toată viața.
– Nu-nțelege, eu puțin română. Ãla mănuși, acolo!
Îndică un colț unde erau înșiruite tot felul de articole de îmbrăcăminte ciudate. De fapt trebuia să se costumeze ca un chirurg, cu tichie, mască la gură, mănuși, după care își luă locul în primire înaintea uneia din chiuvete.
Mai lucrau acolo în jur de vreo șaptezeci, dar el abia după opt ore de muncă începuse să țină pasul cu ei. Amețea, vedea în jur numai farfurii, ba chiar și farfurii zburătoare.Nu se gândea decât la cum să reziste acestei zile de penitență, după care să-și dea demisia. Între timp, încercă să închege o conversație, însă nimeni nu știa românește.
Într-un târziu, cândva pe la ceasurile serii, imperiul bucătăriei fu străbătut de un adevărat gentleman brit, cum numai în filme vezi.
– Na, ce-i cu tine tataie? Nu ai ritm!
– Vă rog să mă scuzați, dar cum am ajuns eu aici și până când mai trebuie să lucrez?
– Până te dau eu afară, bătrâne! De o mie de ani am plecat de acolo și voi tot comuniști ați rămas!
– Nu, vă înșelați! Regimul s-a schimbat de-acum douășcinci de ani.
– Da, dar la voi și dreapta și stânga și toate celelalte tot comuniste au rămas! Ai priceput!?
– Am! Cum de n-am observat asta până acum... Aș vrea să învăț engleza. Cred că dumneata ești mahărul aici, putem vorbi așa, ca între noi?
– Nu, și uită de faza cu mahărul!
– Dar și dumneavostră, domnu’ șef, ați venit cândva aici și ați învățat engleza. Sau o știați dinainte?
– Patru ani am frecat la vase până am reușit să strâng atât cât să-mi permit să încep cariera fulminantă de măturător stradal, însă între timp am îndrăgit atât de mult această îndeletnicire, încât n-am mai putut s-o las. Proprietarul mi-a lăsat pe mână toate.
– Atât de grea e limba engleză?
– Deloc, însă ori vei vorbi engleză, ori nu vei vorbi defel. Cine frământă buretele de vase pe-aici, o face pentru că nu vorbește limba. Dacă, după un timp îndelungat, are norocul să ajungă într-un mediu mai comunicativ și, bineînțeles, dacă are și un pic de simț al limbii, în jumătate de an sau, hai, unul întreg, are toate șansele să învețe limba.
– Nu știți unde-i nevastă-mea?
– Cum să nu, e cameristă.
– Ce? O trimiteți la cameră?
– Da, pentru curățenie. E vreo problemă?
– Și cât ține aici ziua de lucru?
– Cât rezistă și câteva ore peste. 16, 18, uneori și 20 de ore pe zi, depinde.
– Și cameristele?
– În general ele lucrează mai mult.
– Biata mea Luiza, biata-biata de ea.

Luiza plânse jumătate de oră, însă David, cu zâmbetul lui amabil, reuși să-i descrețească fruntea. Căci ea trebuia școlită, urmând să tocească unele expresii în engleză, ca de exemplu „da, doamnă, da domnule, mulțumesc, bineînțeles, cu mare plăcere, cu ce vă pot fi de folos”. Partea proastă era că după ce tocea propozițiile alcătuite din cuvinte pe care separat nu le înțelegea, începea să le încurce. Până la urmă învăță măcar să identifice expresiile, iar mai apoi să-și facă treaba cum trebuie. Smiorcăindu-se și înghițindu-și lacrimile, a început să îngâne și poezioarele, yes, sir, yes madam, etc. Își juca bine rolul.
Credea că într-un loc atât de exclusivist nu va avea prea multă curățenie de făcut. Dar se înșelă amarnic. După așternuturile fecalice din primul apartament, nu se mai miră de celelalte lucruri pătate de alcool și alte secreții umane. Într-una din camere era gata-gata să scoată un țipăt, însă David i-a atras atenția că oaspetele are dreptul la orice, în afară de furt. Însă dacă se limitează la mărunțișuri – prosoape, săpunuri și altele – atunci poate și asta. Luiza nu poate să-și permită niciun fel de reclamații.
O matahală se vârî cu pantofii plini de noroi sub plapuma luxoasă de mătase. Învăță repede, reținu că în nici o cameră nu se poate intra fără a bate la ușă, cu toate că ea este forța de muncă. Pentru că matahala sună la recepție, de unde în câteva secunde apărură doi inși cu papion și îmbrăcați ca pinguinii, sfâșiind-o verbal pe Luiza. Marele ei noroc a fost că n-a înțeles ce-i spuseseră.
Negăsind o lopată pentru grajduri, intra în băi cu fărașul, adunând mizeriile într-o găleată. Incredibil, dar administrația hotelului suporta foarte bine lipsa de civilizație. Probabil că în prețul camerei intrau și chefurile, și vandalizarea.
David o puse pe Luiza să semneze în treizeci și două de locuricontractul de angajare, apoi apăru și în sectorul spălătorie-vase unde întâlni un Sandor plin de unsoare până la gât dar, cu toate că neșcolit, deja reșcolit. După o rapidă spălare și strângere de mâini, îl puse și pe el să semneze toate hârtiile.
Cu chiu cu vai reuși să-i explice cum că nu vor avea asigurare medicală, mai exact niciun fel de asigurare, întreaga responsabilitatea în acest caz fiind a lor. Sandor nu pricepu mare lucru din toate astea pentru că, în mare, explicația suna cam așa: „Nu sigur sănătate, păcat de tu. Glumă, glumă, glumă.”
Se pare că ori ăsta era cuvântul preferat al lui David, ori îl folosise foarte des pe vremea voluntariatului său, pentru că-l repeta tot timpul, ca un papagal.


Tradus de Ildikó Gábos Foarță


Apărut în numărul din mai al Revistei Tribuna