Adoris și Kromia (27)


Piratos, care până nu de mult strălucea în măiestria oficierii ceremoniilor fastuoase și solemne din templul lui Zeus, începuse să întrevadă unele semne neliniștitoare cu privire soarta sa. Dacă până atunci a progresat repede și fără stavile, ca protejat al regelui și al zeilor, acum simțea că pământul nu mai e chiar atât de sigur sub picioarele sale. Chiar și bolțile aurite ale spațiosului templu se goliră parcă de muze și de harul zeiesc. În zadar se străduia să-și amplifice și să-și rotunjească vocea, că încăperile templului nu-i mai răspundeau cu același timbru solemn, cu același aplomb.

I se părea că și regele remarcase strania pierdere de însușiri ale cupolei templului său, atât de prețuit până atunci. Regele trecea pe acolo mai rar, așezându-se sobru în strana sa, ascultând slujba sub un chip grav, aproape încruntat. Alteori venea numai să cerceteze bolțile care-și pierduseră răsunetul, apoi pleca în pripă din templu, îmbufnat.

În orice caz, se vedea lesne că în ochii regelui dispărură, rând pe rând, entuziasmul, bunăvoința și plăcerea cu care urmărea cândva ceremoniile oficiate de Piratos. Acum venea parcă doar să-l urmărească, să-l spioneze, apoi pleca mohorât.

Trecură așadar acele fericite zile pentru Piratos când regele se entuziasma de talentul său, când intra mândru în templu însoțit de fiica sa Kromia și atenționând-o asupra calităților excepționale ale mai marelui preoților săi...

Kromia însăși apărea foarte rar în pragul templului, iar atunci când o făcea, părea că o face cu șovăire. Părea că suportă foarte greu ceremonia, iar ochii ei ocoleau ostentativ privirile Piratos. Era limpede, aștepta cu multă nerăbdare să părăsească acel lăcaș, altădată loc în care petrecea multe ceasuri.

Piratos nu putea lămuri nimic din această bruscă schimbare în atitudinea regelui și a fiicei sale. Avea oare acum mai puține calități ca altădată? Îl supărase cu ceva pe rege? Desigur, cel mai mult îl durea inima văzând-o pe Kromia tăcută, gânditoare, cu privirile îndreptate mai mereu în altă parte decât la el. Pe măsură ce privirile regelui și ale fiicei sale îl ocoleau, Piratos simți că vocea îi devine din ce în ce mai palidă și mai puțin stăpână pe ea. Iar regele se posomora și mai mult, nemulțumit de serviciul celui pe care îl protejase până atunci.

Era de vină cumva templul cel nou, mult mai maiestuos, pe care îl zidea acum regele Agatos? Cândva, regele îl chema pentru a se sfătui asupra lucrărilor ce le făcea. Acum însă nicio vorbă, niciun prilej măcar de a-și spune părerea cu privire la noul templu.

Hotărât lucru, nu mai avea nicio influență asupra regelui! Redeveni în ochii lui un sărac, un prăpădit, așa cum știa că a fost în copilărie. Desigur, i-a trecut prin gând că nu avea să fie promovat să oficieze în templul cel mare care se înălța sub ochii tuturor din acel colț de lume!... Dar gândul că vor veni vremuri când templul cel nou va fi inaugurat iar el, Piratos, nu va fi ales printre preoții care să oficieze în acel lăcaș îl umplu de mâhnire și de gelozie. Se dezvățase de mult să vadă vreun alt preot mai presus decât el.

Și totuși pe care alt preot se va putea baza regele Agatos de aici înainte? Care oare va fi apreciat mai destoinic decât el? Unul care nu-și mai știa de grija numeroaselor moșii și turme? Sau unul, tânăr și deșirat, care nu știe a scoate un sunet mai ca lumea din gâtlejul lui uscat? Sau poate un flecar de preot încărunțit, care pândește din umbră și, dându-i binețe, de fapt în sinea lui l-ar mânca de viu pe Piratos că nu-i lasă vreo șansă să devină cel mai talentat dintre preoți? Punându-și atătea întrebări și spunându-și atâtea vorbe Piratos simți crescând în el amărăciunea, înțelegând că este nedreptățit de către rege. Asemenea gânduri, trezite în mintea sa, se înmulțeau zilnic, îl învrăjbeau și sfârșiră prin a-l umple cu totul de amărăciune și furie.

Pe de altă parte, Piratos începu să cugete altfel despre mersul lucrurilor în privința înălțării noului templu. Înțelept cum era își dădu seama de primejdiile prin care trecea această zidire dacă visteria regelui începea să dea semne de suferință. E drept, situația s-a îndreptat dintr-o dată prin vărsarea acelui belșug de aur împrumutat de la perși. Dar oare acesta va ajunge pentru câtă vreme? Cu toate aceste gânduri în care întrezărea o oarecare speranță, singur a ajuns la concluzia că, adevăratul mod prin care ar putea face ceva concret să-și apere cauza era acela de a împiedica lucrările la noul templu. Ideea i se păru grozavă. Dar cum să o pună în practică? Cum să facă asta? Regele este încă plin de bani, are multă vigoare și veghează personal aproape permanent la treburile acelea de pe șantier.

Regele împrumutase mult aur de la perși, iar acest aur va trebui înapoiat până la urmă. Cum o va putea face? Va pune biruri mai grele pe bietul popor? Va pune poporul să muncească și mai din greu ca să scoată aur, din pământ, din piatră seacă? Va cuceri el noi regate din jur ca să facă rost de aur? Cum își va întreține oștirea? Dacă vreun dușman oarecare s-ar încumeta să-i atace regatul?
Piratos era convins că existau o mulțime de mijloace care-l puteau opri pe rege să-și ducă la îndeplinire planurile. Începu să ticluiască noi idei. Mintea lui ageră și iscoditoare începu să caute asiduu căi pentru a-și atinge scopurile.

Și-ar fi dorit, de pildă, să vadă poporul oprimat răsculându-se furios, alungându-i pe cei bogați de pe moșiile lor, fără număr și fără margini. Piratos vedea în mintea lui moșiile regelui și ale marilor preoți luând foc. Se bucura fie și numai la posibilitatea să-i vadă pe acești hoțomani fugind de pe moșiile lor doar ca să-și scape pielea. El personal, deși se cocoțase destul de sus în ierarhia preoților, era lipsit de averi, niciodată nu-și dorise bogăția și nici măcar un singur sclav nu avea ca să-l slujească. Tot ce avea era chilia în care locuia, cea de lângă templul lui Zeus. Nu visase niciodată să agonisească avere iar veniturile de la templul în care slujea erau mai degrabă destinate pentru folosul obștei, spre marea nemulțumire a celorlalți preoți ai templului.

Cum ar fi putut el să facă așa fel încât regele să-și piardă autoritatea în fața mulțimii? Doară regele era puternic, avea oștiri numeroase în întreaga țară. E drept, avea și câțiva dușmani, iar dintre aceștia unii erau chiar la granițele regatului său. Apoi mai erau acele mulțimi asuprite de sclavi, chiar în sânul regatului, gata oricând să izbucnească dacă li s-ar fi oferit prilejul. Dar cum să profite de toate aceste posibilități? Mintea lui Piratos croia numeroase planuri cu care ar fi putut să-l oprească pe rege din nesăbuita lui îndepărtare de la cele sfinte de altădată în legătură cu persoana sa, dar nu găsea niciunul prea potrivit. După multă frământare și chibzuință, iată că, într-un târziu, reuși să găsească ceva. Seara târziu, după ce lucrul pe șantier încetă și după ce s-au aprins focurile la lumina cărora lucrătorii își pregăteau bucatele, ori se odihneau sfârșiți de oboseala din timpul zilei, Piratos se strecură îmbrăcat în straie de lucrător printre copacii din tabără și, prefăcându-se a fi unul dintre muncitorii de acolo, încercă să intre în tovărășia unora tolăniți prin preajma unui foc.

Se opri aproape de foc și ceru o smochină de la unul care stătea întins. Fără a aștepta vreo invitație se așeză lângă foc alături de ceilalți. Se feri să i se vadă cât mai puțin mâinile, prea albe pentru un lucrător de pe șantier. Nici fața nu-i era arsă de soare și nici părul nu-i era îndeajuns de răvășit. De aceea, avusese grijă să-și mânjească părul, fața și mâinile cu nisip și var, ca să nu dea de bănuit.

Se așeză deci lângă focul în preajma căruia stăteau tolănite mai multe trupuri de bărbați tuciurii, despuiați de cămăși, odihnindu-și oasele trudite în arșița zilei.

- Aici erați? începu intrusul cu o voce nu prea sigură.
- Pe cine cauți, străine? îl întrebă un muncitor mai în vârstă cu bustul slăbănog dezgolit, cu orbitele ochilor adâncite și cu părul vâlvoi, care se ridică de la pământ ca să-l vadă mai bine pe cel abia sosit la focul lor.
- Îl caut pe meșterul Dinaris. Nu-i aici? întrebă cu naivitate intrusul.
- Măi, omule! Cine-i acest Dinaris, că noi nu-l știm? mormăi cel ridicat în picioare, înjurând ceva și culcându-se la loc lângă foc.
- Iertați-mă! Poate am greșit! spuse Piratos, prefăcându-se că pleacă să-l caute în altă parte pe cel pe care spusese că-l căuta.
- Umblă sănătos! îi zise un altul, furios și el că fusese trezit din ațipire.
- A! Stai o clipă! s-a grăbit să-i zică, ridicându-se în coate, un al treilea muncitor cu privirea tulbure și părul încâlcit. Ce s-aude pe la voi, ne dă regele plata, ori ba?

Era tocmai ce-și dorea Piratos, să intre în vorbă cu cei din preajma focului. Așa că se grăbi să-i răspundă:

- Hm! Știu eu? S-ar zice că ne plătește. Deși am auzit că visteria regelui e goală cam de multă vreme și tărăgănează plățile ca să-i mai lucrăm de pomană.

Apoi, simțind că indivizii începuseră să muște din momeală, ca să-i stârnească și mai mult dădu iarăși să plece.
- Ia-Ia-Ia!... Mai stai cu noi o clipă! zise muncitorul tuciuriu, mieros de data asta, cu albul ochilor lucindu-i în orbite. Și ce se mai aude?... Mai ia, colea, niște smochine...

De hatârul lor, intrusul se prefăcu în continuare grăbit, dar păru că se dă bătut și se așeză iarăși lângă ei. Avu însă grijă ca fața să-i fie mai tot timpul ascunsă în umbră.

- Spune-ne, ce se aude cu birurile cele noi? întrebă unul care dormise până atunci, dar acum se ridică, parcă trezit de vorbe ciudate, dar interesante pentru urechile lui.
- Știu eu? Se zice că se vor dubla! Mai ales asupra meseriașilor, negustorilor și a plugarilor. Se vor adăuga încă zece drahme în plus, peste birurile de acum. Ar pune ei biruri și peste sărăcime, dar de la ei ce să mai ia?
- Care va să zică, regele, cu o mână se preface că ne dă, iar cu cealaltă vine și ne ia tot! se înfurie de-a binelea primul meșter, cel slăbănog și arțăgos. Bașca ne mai și tărăgănează cu plata!...
- Și se mai zice, continuă și mai apăsat să încingă spiritele meșterul necunoscut, că regele va spori numărul de zile de muncă fără plată la lucrările lui, punând sărăcimea și sclavii la robie și mai grea, că și așa nu poate scoate bani de la ei.
- Să ne pună la muncă fără plată?! săriră revoltați vreo doi vlăjgani despuiați, mai să sară la bătaie de-ar fi apărut pe-acolo vreun supraveghetor. Să vină la noi regele, să vadă cum arătăm, zdrobiți de muncă și de arșiță! Să ne vadă pielea umflată de răni și bătături!

Necunoscutul, simțind că mânia lucrătorilor este încordată îndeajuns, se ridică, își luă rămas bun de la ei și dispăru în noapte.

Bezna învăluia destul de bine întreaga tabără. Travestitul meșter ocolea, pe cât cu putință, focurile de tabără, furișându-se prin dosul tufărișului, cu multă grijă, ca să nu atragă deloc atenția. Și cum mergea el pitulându-se, deodată ciuli urechile, pentru că i se păru că aude printre boscheți vorbindu-se pe șoptite într-o limbă străină.

Fu curios să afle ce se întâmplă acolo, așa că se apropie și rămase cu urechile ciulite să asculte discuția aceea ciudată peste care avusese surpriza să dea întâmplător. Cei ce discutau pe șoptite erau doi lucrători îmbrăcați în haine destul de bune. Pesemne că erau meșteri mai înstăriți. Recunoscu și limba în care discutau cei doi străini: era cea a perșilor, pe care Piratos o înțelegea destul de bine. Auzi pe unul dintre ei spunându-i celuilalt:

- Ai mai aflat ceva nou, Taraxes?
- Ceva nou, m-ai întrebat, Medares? Nu! Toate-s după cum știi. Sclavii suportă cu greu robia de pe șantier, răspunse Taraxes privind scrupulos întunericul din jur.
- Când trimitem curierul?
- Peste două zile, să aibă timp să prindă diligența care vine de la Milet.
- Of! De-ar veni mai repede! Nu mai pot suporta să stau pe șantierul ăsta. Parcă-i iad!...
- Nădăjduiesc că încă nu și-au dat seama că nu mă pricep la sculptură...
- Te pricepi la sculptură, așa cum mă pricep și eu la șlefuit marmura...
- Ce să-i faci? Răbdare, Medares!

Printre boscheți apăru o altă umbră, care se tolăni alături de cei doi.

- Vai ce ne-ai speriat! Tu erai, Solixes? Cum a fost? întrebă cel ce se numea Taraxes.
- Vești bune până acum! Am ascultat la câteva focuri și peste tot lucrătorii fierb de mânie. Cică familiile lor suferă de foame, iar regele îi obligă să muncească fără plată.
- Așa, da! Merge strună! Mă mir cum or mai putea răbda.
- N-ar răbda, săracii de ei! Totuși se tem de oștile regelui.
- Care oști? De-abia sunt de o cohortă în cetate și nici aceia nu și-au luat leafa în ultimul timp.
- Să-ți poleiască gura cu aur bunul nostru zeu! Nu știu ce mai așteaptă perșii noștri de nu atacă încă acest regat!...
- Hai să-i anunțăm pe mai-marii noștri, cât mai repede, căci nu mai e timp de pierdut!

Piratos se minună tare la auzul acestor vorbe. Erau de o nemăsurată gravitate. Altădată l-ar fi înștiințat imediat pe rege că e în pericol regatul, dar acum? Se părea că era exact ceea ce căuta. Făcând un pas nu îndeajuns de atent, călcă un vreasc, care trosni, atrăgând atenția străinilor. Aceștia tresăriră și își ațintiră privirile spre locul de unde auziră zgomotul. O umbră răsări atunci din boscheți și se îndreptă spre ei.

- Aoleu! Ce-i asta? Dacă ne-a auzit, s-a zis cu noi! Ce ne facem? se sperie unul dintre ei.

Piratos, dându-și seama cu cine are de-a face, le dădu binețe, apoi se așeză lângă ei și le zise cu voce înceată, chiar în limba lor:

- De ce v-ați speriat așa? Fiți liniștiți, nu vă vreau niciun rău!...
- Cum să nu ne temem? Ai auzit ce-am vorbit mai înainte?
- Liniștiți-vă! Veți vedea că vă doresc numai binele, zise Piratos, deși am auzit o bucată din discuția voastră!...
- Vai! Vai! Ce ne facem?
- Nu vă văicăriți atâta! Veniți-vă în fire, odată!
- Ne liniștim pe dată, dar, te implorăm, nu ne demasca!...
- Pe cuvântul meu de onoare, nu vă voi face nici cel mai mic rău! Însă și voi trebuie să țineți în taină că eu am trecut pe aici...
- Bine, bine! Dar cine ești?
- Ia stați, oameni buni! Mi se pare că-l cunosc! răspunse Solixes. Nu cumva ești Piratos, preotul cel de seamă de la templul lui Zeus?
- Ba da, chiar eu sunt!
- Și ce cauți aici la noi, în noapte? întrebă Taraxes.

Piratos începu să le povestească totul cu vorbe de înțeles. Le destăinui motivul exact pentru care se afla el acolo:

- E adevărat, sunt marele preot al templului lui Zeus, zidit de regele Agatos. Sunt însă foarte nemulțumit de mersul lucrurilor de acum din cetate! Am fost jignit cum nu se poate de rege, așa că m-am săturat de samavolniciile lui. Îl urăsc din toată inima și vreau să vă ajut să-l puteți ruina!

Străinii începură să se privească cu tâlc. Chibzuiau și ei ce putea ascunde toată treaba asta.

- Și tu ce crezi, mare preot, ne poți ajuta?
- Nu prea mult. Totuși, vă pot trimite din când în când știri despre felul cum merg treburile la curtea regelui...
- Minunat! își ziseră misterioșii perși. Ne-nvoim! Lasă-ne totuși puțin timp să mai cugetăm. Ne este teamă să nu fim trași pe sfoară!
- Se poate să credeți una ca asta? zise Piratos, simulând indignarea sa. Sunt un preot, nu un oarecine. Și încă unul de vază! Ar trebui să aveți mai multă încredere într-un preot cinstit ca mine!

Piratos dădu să plece, dar își aminti că nu stabiliseră felul în care urmau să țină legătura.
- Am uitat să vă întreb, prin ce mijloace ne vom transmite veștile? întrebă el.
- Știm noi un mijloc bun: în templul lui Zeus, la intrare, există, lângă peretele din stânga, trei vase. Vom pune mesajele în vasul cel mic, cel de lângă fereastră.

Totul fusese stabilit. Piratos se ridică mulțumit, schimbă salutul de despărțire cu străinii, le strânse mâinile și plecă.

Mergea cu teamă în suflet, mereu la adăpostul
boscheților, la umbra zidurilor. Când a ajuns departe de taberele lucrătorilor, scoase dintr-o tufă știută o legătură cu hainele sale bune, le îmbrăcă iute, le aruncă pe cele de lucrător și intră grăbit pe aleile întunecate ale orașului, furișându-se spre chilia care-i folosea de adăpost.

(va urma)