După o lună de vacanță petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzați, în special eu, odihniți, bucuroși că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verișoare, unchi…

Plecam cu un tren de noapte, așa cum și venisem, care nu trebuia schimbat în București, ceea ce o liniștea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinți și de frați.

Călătoria spre Vișeu a început bine, nu era aglomerație, am reușit să dormim puțin.

Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineața devreme în Beclean pe Someș. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, și mergea la Iași.

Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staționat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, și a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vișeu de Jos, chiar dacă nu reușiseră toți călătorii să urce în vagoane.

Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram și noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus și a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ținea în brațe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mișcare și, fluierând, lua viteză.

Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână și m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuța cu mâncare și o bluziță cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunțam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor și asta mă liniștea puțin.

Cred că mecanicul a încetinit și noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalți călători care comentau situația:

- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ținut șeful stației să respecte orarul de plecare a trenului.
- Și mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulți oameni pe peron?
- Se grăbea! Pe linia Salva - Vișeu circula trei trenuri dus și întors pe zi. De ce atâta grabă?
- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă stație. Trenul de Iași a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câți au coborât, nu avea de unde să știe câți vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care sosește ultimul pleacă primul. Dar, așa cum spuneam, cei din stație nu aveau de unde să știe ce e după tren.
- Și nu putea să aștepte? Până la Sighet sunt vreo zece stații. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeți fetița asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?
- Ai dreptate! Și nu e singurul caz.

Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă țineam de o bară și priveam pe geamul ultimei uși a trenului. Priveam mișcarea traverselor. Parcă ieșeau de sub tren și se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mișcare.

Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.

- Fetițo, te numești Mioara?
- Da, am aprobat eu.
- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în față!

Călătorii mi-au făcut loc să trec și am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.

Eram obosită, plictisită… Doru dormea în brațele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulți oameni decât de obicei.

M-am rezemat de tocul unei uși, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Știam că ne așteaptă în Vișeu de Jos.