Adoris și Kromia(29)


Nici zorile aurite, nici liniștea calmă a dimineții nu prevesteau înfricoșătoarea furtună ce urma să se abată în ziua aceea asupra cetății lui Agatos.

Ca-n fiecare zi, Adoris, cu totul nepăsător la neajunsurile vieții sale din temniță unde zidurile și zăvoarele îl țineau captiv într-o lume deprimantă și întunecoasă, își dădu din nou frâu liber imaginației care-l purta pe minunatele tărâmuri ale visării. Pentru el nu mai exista decât o lume pasionantă, a gândurilor sublime, a abnegației și a optimismului. Parcă nici nu mai trăia pentru el. Deși neîndreptățit, simțea în el o voință nemărginită de a-și apăra, chiar și cu prețul vieții, acea bucurie zilnică a gândului său, acea rază de lumină și de dragoste care era Kromia.

Transpus fiind în această lume delicată a visurilor, nici nu simți momentul când temnicerul încerca să descuie zăvorul celulei sale ca să-i strecoare prin ușă obișnuita hrană zilnică. De abia apucă să deschidă vreunul din zăvoare că un strigăt puternic se răspândi cu groază prin galeriile temniței:

- Sclavii!... S-au răsculat sclavii!...

Auzind această veste picată ca un trăsnet, temnicerul scăpă din mână vasul de lut în care aducea hrana și alergă pe culoar speriat. Pașii lui răsunători au fost urmați de alți pași ai altor temniceri și de tropotele celor care se adunau îngroziți pe culoarele închisorii. Cu sclavii nu era de glumit, știau bine asta, așa că trebuiau să se grăbească. În curtea temniței erau așteptați de comandantul închisorii care i-a îndemnat să se înarmeze de îndată și să-l urmeze. Au plecat în fugă pe aleile care duceau spre partea de răsărit a orașului.

Adoris nu știa ce să creadă. Sări în picioare și se repezi să se uite prin mica ferestruică a celulei. Privi cu teamă afară unde mai marele temnicerilor tocmai pleca în marș în fruntea oamenilor săi. După aceea nu se mai văzu nici țipenie de om și nici urmă de luptă în toată acea parte a orașului.

Adoris știa prea bine ce însemnau răscoalele sclavilor, care nu erau chiar rare în lumea de atunci. Era momentul când sclavul, ființă puternică, cu palmele goale, care trudea fără încetare sub amenințarea biciului și a foamei, care vedea la tot pasul strălucirea și trufia stăpânilor săi și care, nemaiputând suporta harapnicul supraveghetorului, nu se mai mulțumea să mârâie doar pe furiș ci, cuprins de furie, își desfăcea ghearele și ataca dârz, ca o fiară încolțită, într-o luptă crâncenă pe viață și pe moarte. Orice sclav răsculat știa că pentru el nu există decât calea învingătorului sau, mai degrabă, cea a morții. Căci încă nu se pomenise vreodată ca sclavii răsculați și înfrânți să fie iertați.

Mintea lui Adoris începu să-și dea seama de gravitatea momentului. Nu de soarta lui îi era teamă, ci era cuprins de o cumplită grijă față de soarta Kromiei. Știa că este fiica regelui și, ca atare, se afla în primejdie. De nenumărate ori își spusese în gând că și-ar da bucuros viața pentru a o apăra pe ea din orice mare primejdie. Iată, chiar acum, un astfel de moment!

Ce să facă însă când era înlănțuit între zidurile închisorii? Se gândi întâi că ar putea ieși afară prin fereastră, dacă ar reuși să-i spargă gratiile acelea. Începu să izbească puternic cu pumnii în gratiile metalice, dar acestea nu cedară.

Fu cuprins de furie văzând neputința sa. Disperat, izbi puternic cu umărul în ușa celulei. Iar ușa, minune, nemaifiind complet zăvorâtă, se întredeschise. Dintr-o a doua lovitură, ușa se rupse de tot din lăcașul ei și se prăbuși în mijlocul holului. Trezindu-se pe culoar, Adoris nu stătu prea mult pe gânduri și se năpusti afară. În drumul său desferecă toate ușile pe care le întâlni în cale.

Iată-l, în sfărșit, liber, inspirând în piept aerul curat din afara închisorii. Ar fi putut lesne să fugă și să părăsească în taină cetatea. Însă nu pentru a fugi evadase el din celula sa. Trebuia să se grăbească și să găsească o cale pentru a-i veni Kromiei în ajutor!

Văzându-se la lumina zilei, deși cuprins de elan, Adoris își dădu seama de aspectul său vestimentar. Cum se va prezenta în fața Kromiei fără arme și doar în cămașa acea ruptă de pe el! De aceea, alergă degrabă în foișorul părăsit de temniceri, scotocind după haine și arme. Din fericire găsi o tunică ostășească potrivită și un coif, pe care le îmbrăcă îndată. Luă în fugă o sabie, un scut și un arc cu o tolbă de săgeți. Apoi se năpusti decis pe una din alei, într-acolo unde i-a văzut pe temniceri că se îndreaptară.

Însă nicăieri nu se vedea țipenie de om, și nici urmă de răsculați sau de luptă nu se zărea pe undeva. Mai rătăci puțin încercând să găsească explicații la adânca liniște din preajma sa.

Dintr-odată însă descoperi că dinspre partea de răsărit a orașului se înălțau dâre subțiri de fum, strălucind în clarul cerului. Acolo părea că sclavii și sărăcimea orașului se adunaseră, lângă poarta de răsărit a cetății. Oștenii din cetate, nu prea numeroși, plecară într-acolo să le țină piept. Nici nu era de mirare că orașul părea pustiu, căci aristocrații și negustorii se zăvorâseră bine prin casele lor, de teama răsculaților, sau fugiseră spre ținuturi mai sigure.

Fumul, care la început părea firav și alb, deveni dintr-odată gros și înecăcios, ridicându-se învolburat spre cer și umplând văzduhul de întuneric și groază.

Adoris începu să rătăcească pe aleile din fața sa, neștiind încotro să se repeadă mai întâi și unde anume să o caute pe Kromia, în mijlocul infernului care se stârnise. Se afundă și mai tare în negura din cetate, sărind peste bănci și havuze, pe care le deslușea în calea sa ca pe niște năluciri.

Ajunsese, în sfârșit, într-o piață largă, străjuită de palate înalte. Piața gemea de vacarmul unei mulțimi înfuriate care năvălea spre intrările palatelor, aruncând cu pietre, aducând scări și făclii. Mulțimea lovea, înjura, blestema, spărgea statui, dădea foc.

Adoris se repezi și el în mulțime, urlând fioros și lovind cu sabia în toate părțile. Dar mulțimea nici nu se sinchisea. Cădeau mulți, e drept, însă ceilalți își vedeau îndârjiți de prăpădul pe care îl începuseră.

Tânărul simțea că-și iese din minți. Nu așa o va putea apăra pe Kromia! Trebuia neapărat să-și facă un plan! Unde oare era Kromia, în orașul acesta invadat de fum și arme? În care palat s-a ascuns oare?

Flăcările începură să cuprindă magaziile din preajma unei clădiri arătoase din piață. Alergă într-acolo. Ce putea să facă? Putea stinge el focul pe care miile de răsculați se încăpățânau să-l ațâțe? Se retrase pe o alee mai liniștită, pierzând orice nădejde de-a o găsi pe Kromia. Își pierduse elanul, nici nu mai putea gândi. Dușmanul acesta, fumul, întunericul, îl descumpăneau.

Deodată însă văzu o fată fugind din calea trâmbelor alburii de fum ce se năpusteau asupra aleilor întunecate, stăpânită de o vădită neliniște. Era chiar Kromia, o recunoscu imediat! Iată că norocul îi surâse din nou: a găsit-o! Zeii aceștia ai lui erau tare buni cu el!

Fata fugea speriată și, nu departe în urma ei, năvălea o gloată de răsculați urlând înspăimântător. Dintr-un salt Adoris a ajuns lângă ea, i-a cuprins cu un singur braț umerii ei firavi, pregătit să o apere. Simțind gloata năpustindu-se pe urmele lor, Adoris îi șopti cu înflăcărare, căutând s-o liniștească:

- Nu-ți fie teamă! Sunt eu, Adoris! Te voi apăra!

Adoris o luă de mână și fugiră împreună în spatele unei fântâni. Scosese arcul și săgețile și începu să tragă grăbit în gloata de răzvrătiți. Câțiva din primele rânduri căzură, domolind o clipă avântul celorlalți.

- Hai să fugim, acum, repede, în tempulul zeiței Afrodita, care e pe aproape! îndemnă Kromia. Zeița ne va apăra!

Folosindu-se de clipa de acalmie, Adoris mai slobozi câteva săgeți apoi, protejând-o cu scutul lui, la adăpostul perdelelor de fum, ajunseră în câteva clipe la ușa templului. Gloata furioasă îi urmărea însă îndeaproape.

- Kromia, intră degrabă în templu și închide bine ușa în urma ta! îi zise Adoris îngrijorat, dar ferm.

De cum fusese deschisă ușa templului mai multe voci ascuțite de femei și copii se auziră dinăuntru îngrozite, părându-li-se că sclavii au fost aceia care au deschis-o. Mai presus de toate însă, răsună fericită vocea unei mame:

- Kromia!! Biata de tine! Eram înnebunită de grija ta!...

Era mama ei. Adoris, înțelegând bine situația și văzând felul în care se așteptau să fie izbăviți cei refugiați în templul Afroditei din fața mulțimii răsculate, hotărî să rămână în fața ușii și s-o apere atât cât îi va sta în putere.

Din spatele ușii Kromia bătea disperată cu pumnii ei mici, strigând:

- Adoris, te implor, adăposteștete în templu!

El îi răspunse:

- Vin îndată! Doar să-i înfrunt un pic pe acești nemernici!

Cu sabia în brațul lui vânjos, se năpusti ca un leu în mulțime. Loviturile sale cădeau năpraznice și sigure asupra dușmanilor. Mulțimea se împrăștia ca pleava în fața sa. Scutul și coiful îl apărau de pietrele azvârlite din mulțime. Lovea mai ales pe cei care încercau să atârne scări de zidurile templului, străduindu-se să dea foc. Spatele îi era apărat de zid. Se năpustea spre cei înrăiți din mulțime. Cei lași se risipeau în fugă. Dar erau încă mulți învrăjbiți, care atacau cu furie.

Þipetele disperate ale femeilor și copiilor din templu nu încetau. Printre ele se auzea și un glas duios care striga necontenit: Adoris! Adoris!

El auzea acea voce care îi dădea și mai mare curaj, îl îmbărbăta și mai mult și-i dădea avânt. Lupta disperată mai ținu o vreme până când fumul întunecat începu să se risipească, devenind mai străveziu. Dintr-o parte a pieței începură să se audă tropote de pași și zăngănit de arme. Soseau oștenii regelui în ajutor. Luată prin surprindere, mulțimea răsculată începu să dea înapoi și să se împrăștie. Oștenii, bine înarmați, se aruncară deciși pe urmele gloatei. Câteva minute mai târziu fumul și mulțimea aceea amenințătoare fuseseră spulberate.

Epuizat de crâncena încleștare cu dușmanul pe care o dusese de unul singur Adoris, odată ce văzu ajutoarele sosind, căzu aproape epuizat în fața ușii templului pe care îl apărase cu atâta dârzenie, leșinând. Câțiva dintre oșteni se opriră lângă el, îl ridicară în brațe și-l așezară pe cea mai apropiată bancă. Apoi porniră să dea ajutor celor plecați în urmărirea fugarilor.

Simțind liniște în jurul templului, cei refugiați înăuntrul lui deschiseră temători ușa și priviră afară. Erau speriați, dar s-au speriat și mai tare după ce au văzut prăpădul din jur. Femeile și copiii avuseseră dreptate căutând scăpare înăuntrul templului căci, iată, minunea salvării se înfăptuise. Zeița Afrodita le-a venit în ajutor și i-a salvat!

Kromia a fost cea dintâi care a ieșit în fugă din templu, căutându-l pe Adoris. Alergă cu disperare, peste morți și răniți, spre banca unde doi oșteni îi acordau ajutor. Se apropie de el, cu teama în suflet și ar fi vrut să se convingă că mai trăiește.

- Nu, n-a murit! Doar a leșinat, spuse unul dintre oșteni care o recunoscuse pe prințesă.
- Pesemne i-a sângerat mult piciorul rănit, remarcă cel de-al doilea oștean, care mai încerca încă să-i panseze rana lui Adoris.

Kromia veni într-un suflet lângă el, zicându-i:

- Adoris, de ce nu m-ai ascultat?

Tânărul, auzind vocea ei caldă își reveni din leșin, deschise ochii mari și se bucură nespus când o văzu. Ridică mâna atingându-i fața drăgăstoasă, reușind să întrebe:

- Oare visez? Am învins?
- Da, am învins! Suntem salvați!
Ieșind din templu, mulțimea de refugiați se adună în jurul lui Adoris. Apăru și regina Ariadna să vadă cele întâmplate și cele de care părea atât de preocupată fiica ei.
- Mamă! o întâmpină Kromia. El e tânărul care ne-a salvat!

Regina, încă tulburată de evenimentele prin care trecuse, începu să se liniștească. Era însă foarte mirată când o auzi, pentru prima oară, pe Kromia spunându-i ceva despre un tânăr. La drept vorbind, nici n-o crezu în stare pe fiica sa să depună atât de mult suflet pentru un biet rănit care apărase templul, care, fără îndoială, salvase viața atâtor oameni, inclusiv a familiei regale.

Dar regina își învinsese, pe moment, noua sa emoție. Nu putea fi lipsită de omenie, încât să nu dea dispoziție ca tânărul să fie adus înăuntrul templului pe care-l apărase, unde să fie îngrijit cum se cuvine.

La scurt timp după ce-l adăpostiră pe Adoris în templu, sosi în grabă și regele Agatos, îngrijorat și nerăbdător să afle ce se întâmplase acolo unde își îndrumase familia sa și pe cele ale dregătorilor săi cei mai de încredere să se adăpostească. Regele fusese tare surprins de izbucnirea răscoalei. Se afla în clipa aceea în sala tronului punând la cale să lămurească niște detalii cu privire la ornamentele noului său templu care se construia. De cum a aflat de revoltă începu să dea porunci armatei sale, dar panica era atât de mare, încât evenimentele l-au luat aproape pe nepregătite. În primul moment, nici nu știa ce ar trebui făcut. Nu-și amintea ca vreodată să fi fost la curtea vreo revoltă a sclavilor. A ieșit pe străzi, strângându-și gărzile cu care a pornit apoi să-și apere templele și palatele. Fumul cel mare zăpăci însă totul, încât, de la o vreme, nici nu mai știa ce se întâmplă cu adevărat în orașul său.

Trimise o ceată de oșteni să-i adune familia și s-o protejeze de furia răsculaților. Dar oștenii au căutat în van în palat deoarece regina își luase singură fiicele și s-au refugiat în templul Afroditei pe care îl știau ca fiind un adăpost sigur. Numai pe Kromia nu o găsise, așa că s-au văzut nevoite să se ascundă fără ea.

Regele nu și-a dat seama prin ce primejdie trecuse familia sa în templul în care s-au refugiat. De-abia după ce văzu prăpădul din fața lui a înțeles ce bătălie cruntă s-a dat acolo cu răsculații.

Cum fusese apărat templul și de către cine nu știa nimeni, nici măcar cei dinăuntrul ascunzătorii. Doar Kromia știa totul, ea care trăise grozăvia acelor clipe de crâncenă luptă. Văzându-l pe regele Agatos viu și nevătămat regina și fiicele sale i-au venit degrabă în întâmpinare și l-au îmbrățișat cu lacrimi de bucurie în ochi. Regele, la rândul lui, era nespus de fericit că își vede întreagă familia după primejdiile care se abătuseră asupra lor. Plecă însă grabnic, căci avea de dat o mulțime de porunci. Trebuia să trimită o parte din oastea sa pe urmele răsculaților fugari, să-i captureze pe toți și să-i pedepsească pentru nesăbuința lor. În felul acesta va putea preveni noi răscoale în alte cetăți ale regatului și va putea stăvili lăcomia acelor șacali din afara granițelor țării care abia așteptau un prilej favorabil să atace regatul. De asemenea, porunci să fie pusă o pază strașnică în jurul noului templu care se zidea.

Seara acelei zile găsi orașul lui Agatos la fel de liniștit ca la începutul zilei. Era doar o liniște aparentă, pentru că în interior erau multe frământări. Nici morții nu fuseseră toți îngropați. Prin casele celor bogați, dar mai ales prin cele ale săracilor se auzeau bocetele celor ce-și jeleau morții, copiii ori frații pierduți în vârtejul scurtei dar pârjolitoarei răscoale. Nu se putea spune deloc că cei săraci care participaseră la revoltă s-au ales cu ceva de pe urma răscoalei, decât că cina la care își chemau copiii era și mai sărăcăcioasă, pedepsele urmau să fie mari, iar munca trebuia să le devină și mai istovitoare.

(va urma)