agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-08-14 | [This text should be read in romana] |
Ca o victorie asupra negurilor, inventăm/ reinventăm jocuri cu blajinii noștri. Reușim uneori să-i păstrăm cu gândul și mai ales cu acea privire interioară de care uităm adesea, la pieptul nostru, cu întreaga lor lumină și căldură pe care sigur o păstrează în pumnul uriaș de iubire care este inima existenței.
Cu viața în pumni îi privesc și îi întreb ce să fac acum cu ea, când singurătatea sparge cadrele fericirii încercând să-mi ridice în privirile uimite bucuria, ca pe o floare de nufăr alb neîmbobocit încă, doar gândit de creierul din inima în care tot mai mult mă regăsesc cu toată emoția, cu toată sensibilitatea pe care o acuz pe nedrept că devine inutilă într-o lume a noroiului ridicat la rang de cer. Deschid filă cu filă cartea în care nu văd nimic. Văd totul dincolo de cuvintele așternute cu migală de alt suflet de alt spirit încins aflat pe drumul colbuit al emoțiilor lui intens rânduite de mâna Domnului. Somnoroasă, scot cleștii din fiecare nod de timp chiar dacă știu că el nu există mi-l las reper între a fi și a pleca veșniciei rug, apoi întorc privirea către mine și-mi ard una câte una aripile false. Am ridicat pontoane de iluzii iar peștii zburători le traversează atent lăsând metafora esenței lor pe fiecare dală din pietrele alcătuite din cuvinte trăite sau nu. Mă redescopăr fir cu fir, algă a unui prezent în care nu dorm, doar mă trezesc continuu privindu-mă cum agit steaguri mici pe care cineva a scris ilizibil toate poemele, toată proza pe care încerc să o aștern poetic sau nu, pe filele mersului înainte. Victor mă așteaptă mereu între nadir și zenit râzând sub coiful lui ascuțit. Pare că tot ceea ce gesticulez cu brațele, cu întregul corp fizic seamănă cu mișcările păpușii din lemn pe care el cu atenție o dezmembrează uneori în fața mea ca să-mi arate mecanismele propriei gândiri. Eronată sau nu se amestecă toate într-un lanț infinit de finit și când reușesc să conștientizez totul mă umflă râsul plânsul și pe mine. Victor acum nu râde. Se gândește cum ar fi fost viața noastră dacă firele fragede de viață ar fi continuat să crească. Îi este dor de ei, de puii lui care au plecat grăbiți înapoi, la locul acela râvnit de mulți, la stânga Tatălui. Victor știe că ei au venit doar să-l trezească, să-l mângâie fără brațe apoi să-i scuture și ultimul fir de romantism absurd, abstract, inventat, reinventat, ca apoi să-l lase singur să cearnă alături de mine totul, să ordoneze toate erorile ca pe o armată nedisciplinată și să continuie o luptă imaginară cu sinele. - Aruncă-mi un cerc, Victor! Îi strig eu înainte să ajung la capătul pontonului de gânduri. El îmi aruncă o sferă de lumină pe care cu greu reușesc să o cuprind acum, când în mine frica de singurătate renaște din adâncuri copleșindu-i bucuria de a fi. - Puteai să mă ierți azi. Tocmai azi ți-ai găsit să fii iar aspru cu mine! - Ce știi tu ce-i aceea iertare, Anna? - Păi nu știu decât că dacă voi ajunge vreodată să iert, voi resimți totul ca pe un duș binefăcător de energie interioară. Exterior nu știu ce va fi. Probabil că totul va veni deodată ca o velință căzută din ceruri risipind în mine liniștea și bucuria eliberării. Cu alte cuvinte, nu mă aștept ca în viață fiind să pot ierta. Este o lecție uriașă și densă. Îi aud pe toți spunând ce este iertarea. Totuși simt că dincolo de limitele cuvântului iertare, a verbului ”a ierta”, stă ceva mult mai puternic decât toate trăirile omenești la un loc. Mă copleșește gândul la iertare. Și când simt asta, prin fața ochilor mei trec toate ființele pe care le-am iubit și cărora le-am greșit într-un fel sau altul, iar ele au tăcut și m-au mângâiat cu privirea, apoi au plecat lăsându-mă aparent singură. Totuși de câte ori îmi este greu interior/exterior, le simt prezența, le simt brațele blânde în jurul meu, le simt palmele pe umeri și parcă totul devine brusc mai ușor. E ca un flash de bine revărsat mereu asupra mea, pe care înainte îl respingeam, speriată fiind de ceea ce declanșa în mine. Acum și mental las totul să curgă prin mine, pentru că simt cum mintea se limpezește, sufletul își așterne culcuș în inima pământului care sunt și rațiunea prinde coordonatele corecte ale drumului din acel moment. - Lasă teoriile, Anna. Tu spune-mi câteva din poveștile pe care le-ai trăit și chiar dacă le știu, am răbdarea să le revăd, să le analizăm împreună. - Bine Victor. Uite că te ascult și le spun. Îți aduci aminte când am vrut să fixez bradul de Crăciun la mama? Eram prinsă în o mie de treburi și obosisem deja. Mă concentram greu, a sunat acel prieten să ne vedem că avea să-mi dea ceva important. Am dat să plec, pentru că nu îmi ieșea treaba cu fixatul nici după o oră de chin cu suportul acela defect. Am ajuns în holul părinților mei, aproape de ușă și am simțit două brațe puternice, pe umeri așternute. Glasul lui tata s-a auzit foarte puternic și mi-a spus: Ani, nu pleci! Ani, îl faci acum! Acum! Și m-a împins ușor către sufragerie, după ce i-am răspuns cu glas tare: Da, tata, îl fac acum. Era în primul an după plecarea dumnealui la Domnul. M-am întors la suport, l-am luat calmă și tot ceea ce nu reușisem să fac într-o oră, am făcut în zece minute. Din clipa în care am simțit brațele lui tata pe umeri, parcă toată oboseala s-a adunat într-un punct din creier, apoi a dispărut fără urmă, lăsând loc unei clarități ciudat de intense în gândire. Parcă vedeam fiecare mișcare pe care trebuia să o fac, o ordine a fiecărei mișcări. Am urmat totul fără să mă bâlbâi, am făcut ordine cu mișcări aparent calculate și am plecat la întâlnire. Acum aștept să-mi spui și mie ce a fost acea încercare/soluționare... Dar între timp voi mai povesti. Trăia Andrei, Teodor nu se născuse încă și seara, pe la ora opt, puiul meu mi-a spus cam așa: Ade, Mam! U-te a bucă, a faci bibi apte a noce. Ebuie, Mam! Ebuie! Și a început să țocăie și să mestece a sete și foame și a căscat îndelung, apoi a râs. I-am răspuns prompt: Da, Andrei, da, merge mama la bucătărie și îți face biberonul de lapte că ți-e sete și foame și somn cât casa... M-am dus la bucătărie, am rezolvat cu biberonul cu lapte și am pornit către camera mea și a lui Andrușca. Când să trec spre al doilea hol, am simțit că m-am lovit de ceva, de fapt de cineva de statura bunicii mele dinspre tată și i-am spus: Pardon, Omama! Dumneaei m-a mângâiat pe frunte și am mers mai departe spre cameră. După ce i-am dat biberonul lui Andrușca, m-am întins în pat așteptând să termine băiatul de mâncat laptele și am ațipit. În fața mea, deasupra plapumei (era noiembrie spre decembrie), a apărut bunica îmbrăcată în alb complet și a început să-mi vorbească cu glasul dumneaei prea cunoscut și drag mie, cald și blând, tămăduitor și alinător: ”Ani, stai liniștită că va fi bine.Tu vei scrie la un moment dat și scrisul te va salva de la moarte, te va echilibra, te va ajuta să te regăsești.” Îmi spusese ceva similar și când trăia, dar acum... Am întrebat-o pe bunica: Când va fi asta, Omama, că eu acum n-am vreme de scris. ”Vei vedea tu când va fi.” Nu mi-a spus nimic despre ceea ce va urma cu plecarea băieților la Domnul și toate cele necazuri pe care le-am îndurat în timp. M-a cuprins în lumina dumneaei ca într-o îmbrățișare extrem de vie. Am mai stat ațipită o vreme, apoi l-am auzit pe Andrușca și m-am ridicat să-l iau în brațe să eructeze, să-l alint și să-l adorm. Alte întâlniri le-am avut cu Andrei, apoi cu amândoi băieții, după ce au plecat la Domnul. În primele 40 de zile după plecarea lui Andrei la Domnul, am avut câteva vise puternice cu el. Primul se desfășura undeva, la munte, unde era o casă cu un pridvor uriaș. Din pridvor până la un copac uriaș, care mă fascina, era fixată o sfoară groasă lungă, de care erau aninate banane, multe multe banane. Eu cu Andrei în brațe priveam la acel copac și la bananele acelea frumoase și coapte și la un moment dat, Andrei a ridicat capul de pe umărul meu și a vorbit legat, așa cum nu putuse vorbi niciodată: "Mama, să iei trei banane de aici și să le dai la trei copilași: unul va fi așa cum a fost eu în viață, bolnav, altul va fi nenăscut, altul va fi un tânăr sărac, plin de bun simț și de o căldură a inimii uriașă. După ce a vorbit Andrei, de undeva de departe a apărut un domn cam de șaizeci de ani, îmbrăcat în alb, care mi-a spus să i-l așez pe Andrei în brațe, că el va avea grijă de copil. Așa am făcut după ce l-am sărutat pe Andrei în colțul ochilor și în colțul guriței, așa cum făceam când plecam de acasă cu vreo treabă și așa cum îl alintam mereu. Erau acolo toți membrii familiei, dar activi am fost numai eu și Andrei în scena respectivă din vis. Copacul avea trei trunchiuri groase care porneau din aceeași bază. Frunzele lui erau toate noi și ce m-a uimit în acel vis a fost faptul că frunzele erau și de tei dar și de plante medicinale care nu cresc sub formă de copac: mentă, cimbrișor de pădure și altele, toate parfumate, de o prospețime pe care o întâlnești numai în cerurile care se deschid pas cu pas inimii tale... A doua zi am plecat să cumpăr lapte pentru Teodor de la cineva care venea mereu cu lapte proaspăt în colțul magazinului din apropiere. Înainte să ajung la acel domn cu laptele, m-am oprit la un magazin de brânzeturi și lactate, cum mai erau încă la acea vreme și am cumpărat șase banane. Trei urmau să le dau așa cum primisem sfat de la Andrei în vis. Una i-am dăruit-o doamnei care vindea și care mi-a spus că este însărcinată. A doua i-am dăruit-o omului cu laptele care avea un băiețel cu dizabilități și pe a treia i-am dăruit-o unui tânăr așa cum îl descrisese Andrei în vis. Tânărul a trecut pe lângă mine și m-a privit senin în ochi. Avea chip de înger. Am simțit curățenia lui interioară. Am plecat spre casă fericită că am împlinit voia lui Andrei. Al doilea vis cu Andrei se petrecea la spital, într-un salon ATI foarte mare în care vedeam undeva, în colțul din dreapta, pe un pat, pe Teodor. Andrei scăpase de toate tuburile care-l legau la aparate, de masca de oxigen pusă aiurea în ultimele lui clipe de viață și stătea în fund la marginea patului, așa cum nu putuse să stea cât a trăit, ca un copil normal. Avea fața albă rozie și zâmbea. M-am așezat lângă el, l-am cuprins în brațe și el m-a sărutat zdravăn pe gât cu atâta dor încât mi-au dat lacrimile și în vis. Am început să vorbim. Glasul lui era parcă maturizat, deși râsul lui era la fel de copilăresc, sunetul lui semăna cu un clinchet de clopoței. Mi-a arătat spre Teodor schițând o mișcare și cu capul și mi-a spus să am grijă de el până când se vor revedea. Am tresărit când a spus asta, dar n-am comentat. El a simțit întrebarea mea și s-a întristat o clipă. Nu vroiam să stric momentul, așa că l-am întrebat ce face acolo, atât de departe de mine, cum este, cum îi este. Nu a vrut să-mi spună nimic. Știa că știu cum este de când fusesem în comă după nașterea lui Teodor. În schimb mi-a spus că vrea să ne jucăm și să ne legănăm picioarele până când voi simți atingerea unei ape limpezi. Am pornit legănarea și m-am trezit alături de el pe un ponton care parcă nu era din lemn ci din iarbă, mușchi proaspăt. Am privit cu el răsăritul până când am auzit ca prin vis vocea lui Teodor care se trezea. Al treilea vis cu Andrei se petrecea în dormitorul părinților. Am intrat în dormitor și Andrei, îmbrăcat complet în alb întindea brațele către mine să-l iau la piept. L-a ridicat mama de pe pat și m-a întrebat mirată de ce l-am îmbrăcat complet în alb. Știa că eu îl îmbrăcam mereu în albastru de diferite nuanțe, galben, verde pădure sau verde pastelat deschis. I-am spus că nu eu l-am îmbrăcat așa. A dat din cap și a înțeles. A vorbit mult cu amândouă, apoi a dispărut brusc. M-am trezit și am plâns ca un copil. Alt vis a fost chiar în preajma celor patruzeci de zile de la plecarea lui la Domnul. Era pe patul din dormitorul de acasă de la mine. Dormea și deși i se mișca pieptul ușor, totuși paloarea feței îmi spunea că nu este viu. Deodată a întors capul spre mine când am intrat în cameră. Fusesem să-I fac de mâncare, eram cu un castron în mână în vis. A deschis ochii, mi-a zâmbit și o clipă s-a însuflețit, după care a întors capul spre stânga, a mai respirat odată și a plecat iar. Era îmbrăcat tot în alb. Altădată, la un an după plecarea lui Teodor la Domnul, terminasem toate treburile pentru sărbătorile de iarnă și m-am întins o clipă pe pat că eram friptă de oboseală. I-am văzut pe ei venind spre mine pe o alee cu dale din piatră râzând, ținându-se de mână. S-au apropiat și le-am văzut fețele vopsite mai ales în jurul gurii ca la clovni. Nu aveau coifuri pe cap cum ai tu, Victore. Cât au stat cu mine și au glumit, nu și-au desprins mânuțele. De altfel, în toate visele în care mi-au apărut amândoi se țineau de mână. Mai mereu Andrei apărea în stânga imaginii din vis, iar Teodor în dreapta. Le-am spus să-și șteargă chipurile că nu le stă bine așa și că mie îmi este dor de fețele lor curate, luminoase, blânde. Au întors o clipă capul în urmă și a dispărut vopseaua aceea. Teodor era absent mereu din conversație. Vorbea întruna către cer, privea cerul și râdea. Parcă se înstrăinase complet de mine și de fiecare dată când îmi apărea în vis așa îl simțeam și durea foarte tare. Andrei însă îmi vorbea de parcă ne continuam acea comunicare tăcută din timpul vieții. Vorbea și-mi transmitea și ceea ce parcă ar fi vrut să-mi transmită Teodor. I-am întrebat dacă sunt bucuroși acolo, împreună și mai ales ce voi putea face eu mai departe singură, în pustiul pământului fără iubirea lor uriașă. Andrei mi-a arătat cerul din acel vis și parcă a deschis un contur al unei inimi uriașe. Inima era albă. Am întins mâna să o ating și în clipa aceea a dispărut și m-am trezit. Tata mi-a apărut într-un vis în care se afla ca într-o curte interioară deschisă cerului, plină de bănci de piatră ca niște paturi, îmbrăcat în alb. Privea spre mine și ironic, dar mai ales plin de căldură și tandrețe. Mă învăluia cu privirea dumnealui. M-a chemat aproape și a început să-mi vorbească. Unde înainte era ca o rumoare în fundal, când a început tata să vorbească, toți au devenit ca niște statui. Numai noi doi eram activi. Am avut impresia că tata era înțeleptul locului, pentru că toți îl priveau plini de respect și foarte prezenți în statica lor din acea clipă. Tata mi-a vorbit despre multe din cele ale vieții. Nu am reținut prea multe lucruri cu partea rațională a ființei mele, dar am simțit profund încărcătura informațiilor, pentru că după acest vis am început să gândesc altfel. Parcă am început să-mi folosesc altfel creierul, să mă concentrez altfel și îmi reveneau zilnic din memoria îndepărtată, informații peste care trecusem ca gâsca prin apă. Erau fragmente de fraze, de spuse ale tatălui meu în diferite momente ale vieții, în anumite situații în care trebuia să descâlcească probleme de diferite naturi. Bănuiesc că ceea ce mi-a spus atunci s-a adunat frumos în subconștient, pentru a se revărsa atunci când le voi accesa având nevoie de ele anume pentru scânteile de timp ale încercărilor la care voi fi supusă. (...) ****** - După atâtea povești pe care mi le-ai relatat, Anna, îți pot spune că eu îi percep pe cei plecați ca pe niște forme de gând care chiar dacă în planul superior sunt mereu vii, pe pământ rămân vii datorită gândurilor celor care i-au iubit. Cum gândul știi și tu că este o formă de energie cu o forță greu de descris, la fel și ei sunt extrem de puternici și cu atât mai puternici devin fiind alimentați de forța iubirii celor rămași pe pământ. De asta simți atât de puternic prezența tatălui tău. Sigur cât a trăit nu ai reușit niciodată să cuprinzi infinitul iubirii lui pentru tine, sau al iubirii tale pentru el. La fel este și cu iubirea pentru bunica ta, mama tatălui tău sau cu iubirea băieților tăi pentru tine, sau a ta pentru ei. - Victor, tata m-a uimit mereu cu forța dumnealui mentală, cu forța iubirii lui pentru mama, pentru noi puii lui, pentru mama sa, pentru toți cei din familie, cu forța de concentrare, cu forța fizică. Pentru mine a fost mereu un uriaș și nu mi-am închipuit niciodată că voi putea comunica atât de intens cu dumnealui după ce va pleca la Domnul, veșniciei flacără mereu vie. - Înțeleg, Anna, dar vreau să mai adaug la ce am spus faptul că toate percepțiile fizice sau sufletești, sau mentale pe care le ai în prezența tatălui tău, sau a bunicii sau a băieților, sunt de fapt forme de gând din întregul care este ființa tatălui tău, sau a bunicii, sau a fiecăruia dintre băieți. Ai simțit vreodată frică atunci când tatăl tău ți-a așternut mâinile pe umeri sau când ai simțit că îți crește acuitatea vizuală, sau că prinzi o forță inexplicabil mai mare când ai ceva de realizat? - Nu, Victor. Niciodată. M-am obișnuit să comunic firesc cu fiecare dintre cei plecați. De exemplu, Andrei este foarte puternic dar extrem de blând. Bunica este de o gingășie infinită, Teodor îmi pare foarte repezit, puțin mai brutal, dar așa era și când trăia. În schimb, Teodor când îmi apare, aduce cu sine o lumină pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte ca intensitate, forță de cuprindere a fiecărei celule a organismului meu. Este ca un declic puternic al mentalului, inimii și întregului meu corp fizic. Bunica, atunci când îmi apare -spun apare ca percepție aproape palpabilă - îmi stimulează foarte mult inima, mintea, mersul pe apele iubirii, a mângâierii. Andrei este complex. Tata însă le cuprinde pe toate și mă simt absorbită în energia cu care mă și învelește, mă și încarcă. - Anna, regândește totul și păstrează o singură imagine: cea a unei forme de gând din care radiază infinite alte forme mai mici de gând cu intensități diferite, care te învelesc și în același timp te încarcă pentru diferitele direcții în care acționezi în viață. Și nu uita să păstrezi cât mai mult starea de meditație. Nu forța, lasă să curgă firesc totul, așa cum lași să treacă prin tine energia divină într-un tratament sau autotratament, până când simți că rezervorul s-a golit și este necesar să faci o pauză pentru ca el să se reîmprospăteze și să se umple cu izvoarele informaționale ale existenței. Va mai dura mult până când vei reuși să privești infinit mai clar toate acestea, ca să le poți așterne în file. Ai răbdare și trăiește-i intens pe fiecare. Știu că vei reuși. Nu ești singură. Îți sunt aproape, mai ironic, mai blând... îți sunt aproape. - Să-mi spui sincer, Victore, te rog, dacă nu cumva am transformat durerea pierderilor celor dragi într-o formă de putere interioară, sau doar încerc să exteriorizez pentru a mă cunoaște mai bine cu fiecare pas pe care-l fac de când singurătatea sparge geamuri în jurul meu cu bile de foc lăuntric... Anne Marie Bejliu, 13 august 2016 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy