Adoris și Kromia (31)


Nu se poate spune că Piratos nu era mulțumit de mersul lucrurilor din ultima vreme. Răscoala sclavilor și a sărăcimii, chiar dacă fusese înfrântă, avusese darul să zădărnicească lucrările de înălțare a noului templu. Iar pentru ca lucrurile să meargă în această direcție, îi părea că și el contribuise îndeajuns. Prin urmare, până una alta, se simțea răzbunat pe îngâmfatul rege la Atalyei, cel care îl umilise în ultima vreme nesocotindu-i meritele.

În sinea sa simțea și o strângere de inimă, cu gândul la soarta multor robi și nevoiași care își pierduseră viața, ori luară calea pustiurilor în urma represaliilor care au urmat. Totuși, nu se lăsă descumpănit într-atât încât să facă o tragedie din asta. E bună la ceva și sărăcimea de vreme ce el își atinsese prin intermediul ei măcar o parte din scop.

Simțea cum, pe zi ce trecea, își recăpăta cumpătul și buna dispoziție, iar vocea îi răsuna parcă mai înălțător sub bolțile aurite ale templului lui Zeus. Știa bine cum să-și manevreze vocea ca să-i sporească sonoritatea și cum să taie elanul vocilor celorlalți preoți invidioși, care încercau să-l ajungă din urmă în privilegii. Nu-i mai era frică deloc de concurența lor. Iar mintea lui ageră, capabilă de ample judecăți, lucra din plin, socotind și plănuind mersul evenimentelor. Astfel că, toate păreau că-i merg nespus de bine.

Pe Kromia, știa că o pierduse definitiv. Regele Agatos, mândru și nestatornic, de bună seamă se jucase cu inima lui un timp, sădindu-i o iluzie deșartă pe care tot el o trădase. Mai apoi, amintindu-și că el, Piratos, nu e decât un fost copil sărac, adunat de pe drumuri și că nici acum nu este cu mult mai bogat decât înainte, regele probabil se răzgândise în privința viitorului ficei sale. Deh! Fiecare rege își face socotelile lui și nu îi poți impune dorințele tale cu de-a sila!

Piratos încerca să se consoleze cu gândul că va trebui să uite toate astea, ca să vegheze în a-și păstra măcar rangul de mare preot, rang pe care talentele sale îl meritau pe deplin.

Și totuși, când o revăzu într-o zi pe Kromia la o serbare, mai frumoasă ca întotdeauna, surâzând fericită în compania unui tânăr comandant de oști împopoțonat în ținuta-i semeață și purtând un coif aurit cu pene arătoase și o tunică numai fireturi de aur bogat meșteșugite, inima suferindă a lui Piratos răbufni din nou într-o gelozie adâncă, ce îi tulbură mintea pe de-a întregul. De unde mai răsărise și filfizonul acela? Cine o fi și de ce-și dă atâtea aere? Cum de câștigase încrederea în ochii regelui?

Piratos se consideră din nou aspru umilit, cel mai vitregit de soartă de pe fața pământului. Privirile i se întunecară la loc și simți cum totul devine confuz și trist, cum pământul pornește să se învârtă amețitor odată cu el și să i se scufunde de sub picioare. Încleștându-și pumnii, ieși furios din sala spectacolului, retrăgându-se ca o nălucă să-și caute adăpost printre altarele templului în care slujea. La ceasul acela templul era pustiu, întunecat și sinistru. Se prăbuși pe o piatră rece, într-un colț ascuns. Lacrimile îi șiroiau iar pieptul îi era sfâșiat de durere.

Într-un târziu, lacrimile din ochi i-au secat. Își roti privirea tristă în jur și simți o ură înverșunată asupra stâlpilor de marmură și a statuilor din jur care parcă râdeau de el. Vedea umbre batjocoritoare în toate colțurile întunecate ale încăperilor, care parcă îl îngânau și îl întărâtau. Ce mult și-ar fi dorit să fi pierit în clipele acelea!

Se ridică de pe lespede tremurând, pășind anevoie. Ocoli stâlpii și băncile până ajunse într-un colț anume al încăperii. Mai mult ghicea lucrurile decât le vedea. Pipăia totul în jur. Mâinile lui înfiebântate și umezite atinseră un vas rece ca gheața, înfiorându-i trupul. Căută încet, pipăind, spre gura acestuia. Ridică capacul greu ce-l acoperea, cu mâna tremurândă, zăngănindu-l fioros de marginea vasului. Zgomotul metalic al capacului îi readuse luciditatea. Privi în jur, cu luare aminte, temându-se să nu fie văzut de cineva. Nu, în încăpere nu era nimeni. Cu mâna liberă căută în adâncul vasului. Þipă, speriat, ca după o mușcătură de șarpe, scoțând repede mâna din vas. Însă, după câteva clipe, curiozitatea îi reînvie curajul. Duse mâna cu siguranță în vas scoțând la iveală un mic sul. Inima îi bătea puternic, mai să-i spargă pieptul. Îl cuprinsese o nouă neliniște: primise un mesaj de la persanii ce spionau cetatea! Era primul mesaj de acest fel și se simțea sugrumat de emoție. Oare ce-l aștepta?

Ardea de nerăbdare să dezlege cât mai repede conținutul misteriosului mesaj. Nu cuteza să aprindă nicio făclie, de teamă să nu fie surprins de cineva. De aceea, ascunse sulul cu grijă sub mantie și ieși din templu pe o ușă dosnică. Se strecură ca o umbră pe lângă ziduri, până la marginea unei livezi de măslini. Acolo, la lumina razelor lunii, deschise sulul și citi următorul mesaj, scris în limba străinilor:

"Ia aminte, Piratos, că ai încheiat o convenție cu noi, pe care trebuie să o respecți întocmai. Nu încerca să ne tragi pe sfoară sau să ne duci cu vorba. Nu încerca să ne minți, căci vei fi prins și aspru pedepsit!

Vrem să știm, cât mai curând, dacă regele Agatos va putea să înapoieze perșilor cele zece mii de talanți, cu dobânda aferentă, așa cum a fost stabilit la împrumut. Nu-ți fie teamă, te vom proteja! Fă-ne cunoscute din timp toate persoanele care te-ar putea bănui în slujba noastră și ele vor fi reduse la tăcere.

Ai avut dreptate, a ieșit grozav povestea aceea cu răscoala sclavilor! Și totuși, nu pune la încercare răbdarea noastră, ci trimite-ne cât mai repede vești.

Amicii de la Răsărit"

Papirusul tremura încă în mâinile sale înfrigurate și răcoarea îi pătrunsese până în măduva oaselor. Oare ce nefericiri îl mai așteptau? Cine l-a îndemnat să se bage în această afacere primejdioasă cu niște străinii? Ce mai putea face acum? Mai putea, oare, da înapoi? Nu! Înapoi nu mai putea da! Era amenințat și urmărit! Se înțelegea clar că era la cheremul păgânilor!

Mototoli cu multă ciudă papirusul cel aducător de vești rele și de necazuri. Porni, tremurând, spre chilia care-i era adăpost, unde se prăbuși înfrânt pe pat, cu capul cuprins de febră. Mintea îi chinuia mii de gânduri și planuri în privința celor ce urma să facă și să trimită ca răspuns.

Se gîndi să le scrie chiar atunci. Dar ce anume să le scrie? Să încerce să dea un răspuns evaziv, fără să spună ceva concret? Să ticluiască o minciună bine camuflată? Dar dacă spionii se dumiresc și își vor da seama că i-a dus de nas?

A naibii încurcătură în care intrase! Se chinui toată noaptea să găsească un răspuns mulțumitor, dar nu reuși. Până la urmă hotărî să recurgă la un vicleșug. Și anume, să scrie ceva care să le placă, pe moment, perșilor. Vor fi orbiți de plăcere și vor deveni mai puțin suspicioși. Spera ca astfel să-i mai rămână un timp de gândire...

Spre zorii zilei, cu mintea muncită de gânduri negre, cu ochii înroșiți de nesomn și de febră, Piratos se hotărî să scrie, la lumina încă palidă a lunii, pe o măsuță mică de lângă fereastră, răspunsul pe care să-l dea perșilor:

"Dacă vă interesează planurile regelui Agatos trebuie să încep prin a vă spune că nici eu nu le cunosc încă! Dar știu sigur că regele nu mai are niciun ban în visteria sa. Micile sale venituri de-abia vor ajunge să-și plătească oștirea care îi păzește hotarele regatului.

De aceea sunt sigur că regele nu va putea înapoia curând cele zece mii de talanți împrumutați, căci nu ar avea de unde. Chiar se vorbește pe la colțuri despre asta. Aurul împrumutat a fost cheltuit în întregime pentru zidirea templului care încă nu a fost terminat. În ultimul timp nu-și mai poate plăti lucrătorii, și o bună parte dintre ei s-au revoltat sau se pregătesc de revoltă.

Vă voi comunica la timp tot ce voi afla nou și care ar putea să vă intereseze.
Prietenul vostru care vă dorește o grabnică izbândă, Piratos"

Pirotos luă papirusul primit de la perși și îl aruncă în foc peste ultimii tăciuni care mai mocneau în vatră. După ce termină de scris, sigilă răspunsul și, de cum se lumină de ziuă, se opri la templu. Aici, căutându-și ceva de lucru, se apropie de vasul din care luase mesajul de la “amicii de la Răsărit”, îi ridică zăngănitorul capac și strecură înăuntru pergamentul cu mesajul său de răspuns.

Chinurile din sufletul său nu încetară însă. Îi era nespus de teamă să nu-i fie descoperit mesajul, chiar și numai întâmplător, de către cineva care ar căuta prin acel vas. De aceea, în timpul ceremoniei sale de dimineață își aruncă destul de des privirea, cu coada ochiului, spre colțul în care se afla vasul, pentru a vedea dacă nu se atinge altcineva de el. Apoi zile în șir, pe la sfârșitul ceremoniilor, căuta pe ascuns în vas să vadă dacă mesajul fusese ridicat. Dar mesajul se afla tot acolo, așa cum l-a pus.

A patra zi însă, în toiul ceremoniei, aruncând priviri spre pridvorul templului, iată că văzu un măturător al templului, unul pe care îl cunoștea bine de multă vreme, prefăcându-se a schimba apa din niște carafe de pe pervazul ferestrei, ridică capacul vasului acela, scoase mesajul și îl strecură cu abilitate în sân, ieșind grăbit afară. Piratos era cât pe ce să se dea în vileag totul, lăsând baltă ceremonia și repezindu-se în urma omului care plecase cu mesajul. Își învinsese în ultima clipă acest impuls, întorcându-se și reluându-și treaba de acolo de unde o lăsă, dar trudindu-se din greu să pară liniștit. Îl cuprinsese o frică fără margini: dacă mesajul său va fi dus regelui iar el va fi demascat?

Trăi asemenea neliniști câteva zile la rând, până când găsi în vas un nou mesaj:

"Am primit veștile tale. Suntem mulțumiți de ele. Veghează să fii la fel de folositor și pe mai departe.

Amicii de la Răsărit"

Piratos aproape că nu-și mai revenea în urma întâmplărilor din ultima vreme. Va să zică, chiar măturătorul de la templu, cel pe care îl știa de om cumsecade, tocmai el e unealta trădării în slujba perșilor?

Toate gândurile acestea îl făceau să simtă lanțurile din jurul său strângându-se și mai tare, căci nu mai putea face niciun pas fără să se simtă supravegheat. Avea totuși consolarea că, chiar și în această situație, își putea arunca răzbunarea sa într-un fel anume pe nesăbuitul rege Agatos.

(va urma)