Martin, treiarul, e un danez de vreo 24 de ani, subțire ca o spiță. Materialul viking s-o fi terminat, mă gândesc, atunci când a fost el croit. Afară de asta, în rest, e OK. Are creier, are zvâc, nu doarme deloc și mănâncă cu economie. Uită la fel de repede precum pricepe, dar, ce să-i faci? E vârsta...
I-am dat sfertul azi, a apărut în comandă la fără cinci, regulamentar și punctual, ca de fiecare dată, nici mai târziu, nici mai de vreme, de mă scoate din sărite.
"Ti-am făcut un pustiu de bine", zic. "Am ancorat la 7 și-un sfert, așa, ca să nu trebuiască să te deranjezi mata până-n prova, de la 8 încolo. E ancora din babord, aia pe care ați uitat s-o spalați data trecută, dar-ce-mai-contează, nouă chei la apă. Traficul în radio pe 16 si 14, port-controlul și pilotul. Controlul doarme în papuci, pilotul are probleme mari cu engleza. Cu vorbitul, în general. Fixat în gps alarma, de grapează, știi: chemi jupânul, să facă și el ceva, de banii ăia. Marinarii or să fie cu treabă, le-am dat de sudat și alea-alea, cobor acum, să îi scot la soare, de pe unde dorm ascunși.  O să fim în radio, canalul 5, te anunțăm când începem să ne jucăm cu focul. Ai baterie?" "Da!" "A, atunci e bine, că tot apăs pe transmisie la mine și n-aud nimic. O să mă caut, la urechi, ce zici?" "Ai, am uitat să-i dau drumu'!" "Așa... Bravo, dacă zici că ești all-set, mă duc. Miroase a ouă cu șuncă, sau e doar o fantezie, de-a mea?" "Nu, e real. Trebuie că azi e miercuri..." "Sau duminică" "Sau așa..."
Cobor, mi-aduc aminte, între treptele 3 și 4, numărând de sus în jos, alea două, cu margini de altă culoare decât restul: "băăă... azi trebuie să cobor barca rapidă, de salvare, plus rolul lunar, de om-la-baltă". Mă-ntorc.
"Moș Martin?" "Hă!?" "Ai chef de distreală, azi?" "Ca și ieri, ca și mâine, întotdeauna" recită el, dintr-o reclamă TV. "Atunci, pe cai! Scoatem iubita oranj la plimbare în oraș!" "Oai! Pe valul ăsta?... iar curentul are vreo 5 noduri!" "N-am întrebat, am zis" "Ok, chief, merg... Jupi ce-a spus, e de acord?" "E de acord, nu l-am consultat. O să țină el de cart, în locul tău, cât încercăm noi să ne sinucidem".
Bărcile folosite pentru salvarea vreunui nefericit, aflat în mare doar cu chiloții de pe sine și o licărire de speranță drept singură avere, au o particularitate: omoară mai mulți oameni decât salvează. De ce? Fiindcă scrie în regulamente că trebuie exersate o dată pe lună, iar asta presupune să învârți niște manivele, să tragi de niște leviere și să apeși pe niște butoane, precum Buster Keaton, în trenurile lui alb-negru. Cam cu același rezultat. Omul și mașinăria ne provoacă-comedia. Prinsă într-un singur punct, dezechilibrată de motorul din pupa, barca trebuie să culiseze înafara bordajului, ajutată de un soi de macara, jumătate hidraulică, jumătate gravitațională. A, legată și la un vinci micuț, electro-manual, de data asta. Blagoslovită cu atâta complexitate, evident, ca orice femeie, face cam ce vrea. De regulă, de-a-ndoaselea decât te așteptai, și la un moment nepotrivit din viața ta. De unde și morții despre care vorbeam, numai de bine.
Am stabilit cu Martin să ne ținem strașnic de pilonul central, acolo unde se agață cârligul anemic și ruginit, de declanșare. El a spus că mai bine ne ținem în brațe, unul pe altul. Nu mi s-a părut deloc deplasat, m-am gândit că are, cumva, sens.
Am tras, cu mintea goală și la modul decisiv, de mânerul frânei, așa cum am tras, de vreo 300 de ori până acum, comanda parașutei. Cu aceeași credință-îndoială-nebunie-sfidare că secunda asta va face diferența sau nu și, apoi, ce dacă?
Juuuuuup, cablul s-a desfășurat cu viteză, am simțit ceva gust de bacon în gură. În apă, m-am mirat de ochii lui Martin, foarte mari și rotunzi, ocupând, nefiresc, jumătate de față. "Ai meclă de pokemon sau manga, man. Zici că ești Sailor Moon", am  râs. Omul a zis că, la impact, eu am strigat-o pe mama și-am injurat nasol. Exagerări...
Prăpădenia aia de motor n-a avut chef să pornească. Gagiul din macara îmi striga ceva, probabil important, Martin încerca, habar nu am de ce, să deconecteze parâma subțire din prova
care ne ținea legați, cu sens, de nava mamă, soră și azil. Am pus ordine în aiureală, blestemăția de mașină a pornit, ca să ne lase 5 minute mai târziu, în mijlocul unui șuvoi leșios ce fugea afară din Burma cu toata viteza de care era în stare. Și-atunci, când eu deja mă vedeam pescuit 200 de mile mai la vale și două zile prea târziu, Martin s-a supărat la modul danez pe mine și pe viață, m-a dat la o parte cu furie, a deschis capacul motorului, a zis ceva, de genul, "foer satan!" și, cu pumnul gol, a aplicat o lovitură în măruntaiele pline de ulei, cam la nimereală după părerea mea, și total lipsit de sens... A învârtit, după aia, cu blândețe, cheia. Mașinăria a început să zumzăie, docil, și ne-a dus înapoi, acasă, fără să crâcnească.
În rest, a fost mișto, am zburat peste valuri de doi metri, am băut apă cu nemiluita din supa aia primară, cu gust de fistic, pește și pământ și am lăsat, artistic, o dâră de ulei negru pe fața mării, pentru care vom da socoteală, când va să ne vie timpul, Dumnezeului delfinilor.
Iar eu am învățat de la un viking că nu există miorițe laie-bucălaie. E totul în imaginația unui popor cu sufletul un pic prea aproape de cele sfinte.