Mergea Nuțu aproape în fiecare zi cu mocănița, dar se mai folosea și de trabant. Reușise să cumpere acea mașină destul de ieftin, ziceau unii, dar lui i se părea că a făcut o investiție destul de serioasă, cu bani mulți. După apartamentul cumpărat de la stat ,trabantul a fost a doua mare cheltuială. Au strâns destul de greu, din cele două salarii, câteva mii de lei pentru avansul dat la OJCVLPP. Dar nu strângerea banilor le-a dat celor doi soți mari bătăi de cap cât ajungerea pe lista de la Inspectoratul școlar, căruia i se atribuia un anumit număr de apartamente, care apoi erau împărțite petenților după anumite criterii. Unul din inspectorii de la personal, care se ocupa de problema locuințelor, i-a spus, de la început, că cererea lui nu va fi pusă prea curând în discuția Comitetului oamenilor muncii deoarece are unde locui împreună cu soția și nu are copii de întreținut.
- Dar în curând vom avea și noi un copil și deocamdată locuim împreună cu mama în două camere
- Înțelege, tovarășe, noi nu putem lua în considerare vorbe. Nouă ne trebuie acte. La cerere trebuie atașate și certificatele de naștere ale copiilor.
A trecut un an și li s-a născut și prima fetiță. Iarăși s-a prezentat Nuțu la inspectorat. A aflat, de la același inspector, că mai sunt alții, înaintea sa, care au prioritate pentru a primii o locuință pentru că au mai mulți copii și și locuiesc în condiții improprii. Ori, spunea tot el, statul nostru duce o politică de ajutorare a celor ce au mulți copii, o politică ce trebuie să ducă la creșterea natalității, așa cum este prevăzut în Programul partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism. Apoi, parcă ar fi vrut să scape de el, a adus vorba de un alt document de partid care îi obliga pe specialiștii în agricultură și cadrele didactice navetiste să-și schimbe domiciliul în satele și comunele în care activează.
A rămas descumpănit Nuțu, adică el într-un sat și soția într-altul. Dar fetița cu cine va rămâne?
N-a mai continuat discuția cu inspectorul. Și-a dat seama că n-ar avea niciun rost.
Un prieten, căruia i s-a destăinuit, l-a întrebat
- L-ai uns cu ceva pe inspectorul tău ?
- Cum adică ?
- Te faci că nu știi, ori chiar ești prost ?
Nu, nu era el Nuțu chiar așa de prost, și-a dat seama ce vrea să spună prietenul. Ar fi dat, poate, împrumutându-se, o mie-două de lei. Dar nu știa cum să procedeze. Inspectorul dacă l-a luat pe nu în brațe o putea ține tot așa, ba ar putea chiar să-l amenințe sau, de ce nu, să-l pârască la organele de urmărire penală că a încercat să-l mituiască. Dar, se gândea el, n-o va face pentru că în felul acesta va atrage atenția acelorași organe asupra lui. Multă lume începuse deja să se întrebe de unde avea inspectorul atâția bani, că doar leafa nu-i putea fi atât de mare, încât să poată să-și schimbe atât de des mașinile. Într-adevăr, avusese la început ca tot omul, zicea el, o Dacie 1100 ca, apoi, după ce apăruse Dacia 1300, să-și cumpere una de lux, model Break. Vorba vine că a cumpărat-o că doar el o câștigase cinstit la tragerea la sorți a Carnetelor CEC cu dobândă și câștiguri (în autoturisme). Nu trecuse anul de la acest noroc venit, așa, pe neprevăzute, că putea fi văzut conducând o Lada-Niva. De unde o fi avut atâția bani să o cumpere? Și hai să zicem că tot așa a dat un noroc peste el, dar lista de așteptare pentru orice tip de mașină era lungă și până să-ți vină rândul trebuia să te înarmezi cu o răbdare de câțiva ani. Cam astea erau întrebările pe care și le puneau cei ce erau oarecum invidioși pe succesul inspectorului de la personal. Dar Nuțu află de la acel prieten, care le știa pe toate, că banii pentru plata Ladei-Niva erau dintr-un împrumut făcut la o cooperativă de credit. Mai știa prietenul, care și el era client al aceleiași cooperative, că ratele inspectorului erau destul de mari, cam cât un salariu de învățător, dar erau plătite la timp și de multe ori în avans.
O rudă apropiată a lui Nuțu, care era în conducerea acelei cooperative de credit, a aflat de necazul lor cu înscrierea pentru apartament și le-a rezolvat urgent problema. La numai câteva zile a primit de la acesta un telefon:
- Du-te, Nuțule, la Inspectoratul vostru să-ți dea o adeverință cu care să te prezinți la Oficiul județean pentru construirea și valorificarea locuințelor proprietate personală, ca să închei formele pentru înscrierea la apartament. Vezi ce repede s-a rezolvat problema?
Inspectorul de la personal a fost deosebit de amabil de parcă niciodată nu l-ar fi refuzat. La fel de repede s-a rezolvat și problema împrumutului la acel oficiu județean
Tot în toamna aceea, a mai trecut Nuțu printr-o emoție cu ocazia examenului de la Școala de șoferi amatori. Se temea, ca toți candidații, să n-ajungă să dea proba practică cu maiorul Vantale. Acesta era vestit că pica pe capete candidații chiar dacă , ziceau ei, n-au greșit cu nimic sau cu aproape nimic. Cu ocazia aceasta Nuțu și-a dat seama că a început să îmbătrânească, dacă nu în ochii lui, sigur în ai altora. Era noapte de-a binelea când sub un bec, aproape chior, de la iluminatul public, un tânăr milițian a anunțat rezultatele.
- Din grupa tovarășului maior Vantale, de 28 candidați, n-a reușit niciunul să promoveze examenul practic. A ...ba da, a reușit unul. Și silabisi un nume pe care Nuțu fiind mai departe nu l-a auzit. A auzit, însă, pe unul dintre tineri care a zis spre ceilalți:
- E omul acela mai bătrân care mai mult tăcea la cursurile de la sală.
Și, într-adevăr, el era omul tăcut și bătrân, în ochii acelor tineri. A fost, oarecum marcat de spusele acelui tânăr. Când i-a povestit acest episod soției, ea l-a liniștit :
- Nu, dragă, sigur n-ai îmbătrânit dar ai o figură de om complet maturizat.
Era bucuros Nuțu. Nu mai depindea de autobuz sau de tren pentru a ajunge la școală. Putea foarte bine să se urce în frumosul său Trabant-601, de culoare albastră și să străbată în câteva minute cei 13 Km până la Cașolț. Dar nu și-a dat de la început seama de stresul ce-l va avea la umplerea rezervorului cu benzină. Se formau cozi de mulți kilometri, pe câteva străzi, până la Stația Peco la care era arondat. De multe ori mașinile rămâneau și noaptea la coadă pentru a nu pierde rândul. Pentru a proteja bateriile, oamenii nu mai dădeau drumul la motor, ci împingeau, periodic, câțiva zeci de metri mașina, de multe ori întovărășindu-se. Rația de benzină se schimba de la o lună la alta. Dar, când e să ai noroc, ai. Așa și-a zis Nuțu în luna aceea când s-a anunțat rația de 17 litri. În stație, aproape când să ajungă la rând, o Dacie 1300 LS i-a intrat, venind din stradă fără a fi stat la coadă, în față. Șoferul, după ce i-a spus benzinarului fă-mi plinul și vezi că în portbagaj este și o canistră, a dat cu ochii de Nuțu. Simțindu-se privit, acesta se uită, la rândul său la șoferul elegantei Dacii. Fața i se părea foarte cunoscută dar, pe moment, nu putu face nicio legătură între această figură și vreun nume. Ba, da, era Brânciu, băiatul acela vesel care pe vremea studenției putea descreți orice frunte. Doar de câteva ori l-a mai întâlnit în ultimii ani. Apoi a auzit despre el că face parte din cercul celor care se învârt în jurul primului secretar județean Nicu Ceaușescu, că ia parte, alături de alți câțiva, la petrecerile organizate de acesta la vilele de protocol unde, de multe ori, vine și poetul național Adrian Păunescu. N-a crezut aceste zvonuri, dar, acum, și-a dat seama, că ele cuprind un sâmbure destul de mare de adevăr. Că este adevărul, adevărat, s-a convins după ce acesta i s-a adresat, imperativ, omului de la pompă:Fă-i și dumnealui plinul! iar acesta s-a executat fără să crâcnească.

Ei, se gândi Nuțu, acum că am rezervorul plin pot circula cu Trabantul luna aceasta aproape cinci sute de Km. Totuși va trebui să fac economie, cine știe cât se va da luna viitoare, dar vineri seara tot mă voi duce cu mașina să-mi fac serviciul la telefon. Așa se hotărâse în ședința Comitetului executiv al Consiliului Popular ca toți profesorii și învățătorii să facă, cu schimbul, în fiecare noapte, de serviciu la telefonul de acolo ca să asigure permanența. Explicația era simplă, dacă organul județean de partid și de stat va avea de transmis în teritoriu vreun ordin sau vreo înștiințare urgentă, să aibă cine scrie nota telefonică și eventual să anunțe primarul sau organul local de miliție, după caz. Se puteau ivi, în cadrul localității, și situații în care trebuiau anunțate organele județene. Deci, oricum, trebuia ca cineva, în permanență, să supravegheze telefonul primăriei. Acum i-a venit iarăși rândul lui. Va dormi din nou o noapte pe patul acela tare și dacă va fi foarte frig se va înveli cu o pătura murdară, aproape soioasă, pe care ziua au șezut fel de fel de oameni veniți în audiență la primar. Dacă intrau mai mulți deodată, numai unul putea ședea pe fotoliul din fața biroului, ceilalți, pe această canapea acoperită de pătură. Da, dar de data aceasta se va duce cu Trabantul, nu va mai trebui să facă drumul înghesuit printre navetiștii ieșiți din schimbul doi.
N-a fost frig în biroul primarului poate și pentru că, prevăzător, își luase în mașină câteva haine mai groase. N-a avut, ca aproape întotdeauna, ocazia de a primi, sau de a transmite vreo notă telefonică, lucru pe care dimineață l-a consemnat într-un scurt proces-verbal.
Iarăși s-a bucurat, în gând. După o noapte de serviciu la telefon, cadrul didactic nu mai avea obligația să se prezinte la locul de muncă a doua zi. Deci s-ar putea să mai găsească deschis la lapte și, dacă va avea noroc să nu se fi vândut toate sticlele, va lua și el una. Dar n-a fost să fie. Conducând Trabantul la ieșirea din Roșia, localitatea centru de comună, un alt gând îi veni pe care-l puse grabnic în aplicare. Se va duce la școală și va controla dacă femeia de serviciu, Katy, a aprins dis-de-dimineață toate focurile. O știa devotată școlii, că-și face serviciul cu conștiinciozitate, dar unele profesoare se plângeau de frigul din clase și ziceau că, sigur, Kate face focurile doar cu o jumătate de oră înainte de sosirea trenului. Femeia susținea că înainte de ora 5 focurile încep să duduie în sobe. Se va duce și va vedea cine are dreptate. Și-a dat, cu acestă ocazie, seamă că adevărul este de partea femeii de serviciu. Toate sobele de prin clase erau aproape fierbinți iar pe cea din cancelarie nici nu puteai să ții mâna. Și-a mai făcut de lucru controlând, semnând și ștampilând câteva foi matricole care trebuiau să plece cu poșta de astăzi, iar, între timp, a sosit și trenul cu care îi veneau colegii la școală.
Bine e să nu depinzi de mijloacele de transport în comu, își mai zise odată Nuțu, o să mai corecteze niște lucrări de control pe care le va împărți mâine clasei a VII-a. S-a bucurat când a dat o notă mare lui Nicu Man care până atunci, la materia lui, nu depășise nota 6 nici la oral și nici la scris, cu toate că era un băiat foarte inteligent. Nu numai inteligent dar, și săritor la nevoile colegilor și chiar ale școlii. Venea, zicea Katy, de multe ori și-i lua toporul din mână și crăpa lemnele în locul ei. Era învățat de acasă cu munca fiind cel mai mare dintre cei patru frați
Ei, acum, chiar plec, își zise, și își luă pardesiul din cuier. Numai de nu s-ar fi răcit prea tare motorul trabantului și să pornească greu. Dar aici are cine să-l împingă și, după câțiva metri, tot va porni.
Deodată se auzi o bătaie puternică în ușă. Intră, fără a mai aștepta răspuns, Ionul lui Iordan, un holtei cam de treizeci de ani cunoscut prin sat ca un zurbagiu, din te miri ce intra în conflict cu cine nu te așteptai. De data aceasta avea o figură speriată și respira greu, ca după o fugă susținută. Nu salută ci zise doar:
- Domn` director, ai toți copiii în școală?
- Nu știu, măi Ioane, nu i-am numărat, dar de ce întrebi?
- S-o spânzurat unul!
Nuțu nu zise nimic. S-a fi îmbătat iar Ion, dar așa de dimineață?
- Hai iute, domn` director, la sălciile de lângă Hârtibaci. Să nu mă mai mișc io de aci dacă vă mințesc!
A simțit Nuțu că într-adevăr este o problemă serioasă. Să se ducă cu Ion, dar parcă ar mai lua pe cineva cu ei. Pe cine? Doar Nelu, vechiul lui prieten, profesor de matematică, mai era bărbat în școală. Îl știa ca pe un om curajos și oricând gata să ajute. Ieși cu Ion, dar își băgă la repezeală capul pe ușa clasei a VII-a și-i zise doar hai! Acesta se adresă clasei zicând: fiecare să termine pe caiet problema de pe tablă și să facă exercițiile 13 și 14. Mă întorc cât se poate de repede! I-a lăsat pe elevi în liniște.
- Ce-i, Nuțule?
- Hai repede s-ar părea că este o treabă foarte serioasă
Nici în trei minute au ajuns la locul indicat de Ionul lui Iordan. Nu le venea să le creadă ochilor. Cu tălpile la câțiva centimetri de pământ se mișca într-o parte și alta, sub o salcie abia înverzită, parcă bătut de vânt, un băiețaș. Da, era el, Nicu Man dintr-a șaptea. Avea limba scoasă și ochii bulbucați. Toți trei au rămas nemișcați câteva secunde. Apoi Nelu l-a luat în brațe și l-a ridicat câțiva centimetri. Nuțu l-a apucat de o mână să-i caute pulsul. Era rece și nu se simțea nicio pulsație. I-a trecut apoi prin minte că în astfel de cazuri se pune o oglindă la gura muribundului să vadă dacă se aburește, dar niciunul n-avea la el așa ceva.
- Să-l lăsăm așa până vine miliția sau procuratura să cerceteze, zise Nelu.
Și așa l-au lăsat, cu picioarele fără să atingă pământul.
Într-o jumătate de oră un ofițer de miliție și un procuror au fost la fața locului.
Vestea s-a răspândit fulgerător prin sat. În curând s-au auzit și urletele mamei.
Copiii n-au aflat, timp de câteva ore, teribila veste și nici cadrele didactice. Nuțu a insistat și a controlat ca în pauze niciun elev să nu iasă pe poarta școlii, ca învățătorii și profesorii să nu întârzie niciun minut în cancelarie, în pauze, după ce s-a sunat de intrare. Doar lui, directorului, și profesorului de matematică, dacă cineva i-ar fi privit cu atenție le-ar fi putut citi pe față îngrijorarea și poate chiar spaima. Au discutat cei doi, după ce le-a mai trecut emoția, în ora când Nelu nu trebuia să intre la clasă, despre cele întâmplate. Nu puteau, deocamdată, ști dacă școala a fost implicată direct în acestă tragedie. Au rememorat ultimele zile petrecute la școală de Nicu Man. Pe la începutul săptămânii mama lui a intrat într-o pauză în cancelarie solicitând să i se permită fiului său să nu vină a doua zi la școală pentru că vrea să meargă cu el la Sibiu ca să-i ia ceva în picioare ( adică să-i cumpere încălțăminte) pentru că acuma-i săptămâna mare și să aibă și el ceva nou de îmbrăcat de sfintele Paști. Profesoara de limba franceză, și ea de față, auzind despre cine-i vorba găsi de cuviință să-i aducă la cunoștință că fiul său nu-și face temele și că de câteva ori i-a conturbat lecția făcându-și colegii să râdă.
- Lasă că i-oi arăta eu, de-n veci nu va mai face de astea, măgarul de el ! zise cu obidă femeia.
Oare l-o fi certat atât de rău mama sa ? Oare l-o fi bătut tatăl său? N-a mai putut suporta și a făcut acest gest extrem?
- Trebuie să aflăm, zise Nelu. Mâine seară, mi s-a spus, va avea loc la casa lui Nicu sălăcusta adică slujba religioasă din preziua înmormântării.
- Să mergem și noi. Cine ce să ne facă, doar nu mergem pentru slujbă ci pentru a ne lua rămas bun de la elevul nostru, pe care cei mai mulți l-au îndrăgit pentru felul său de a fi. Mergem cu Trabantul.
-Ba nu, de data asta mergem cu Fordul meu. Am reușit până la urmă să-l reînmatriculez în țară.

Multe a mai văzut acestă mașină și împreună cu ea el, soția și fetița lor. În cei patru ani în care a predat la Oujda, orașul din Maroc, a făcut de câteva ori drumul până acasă și înapoi, totdeauna pe alt traseu, pentru a vizita cât mai multe țări și capitale. Zicea Nelu că asta i-a fost adevărata răsplată. Plata în dolari pentru munca prestată era destul de consistentă, dar impozitul plătit în țară și taxele percepute de ambasadă anihilau o bună parte a câștigului

Și-au dat seama participând la acea sălăcustă și apoi la înmormântare că familia lui Nicu n-a acuzat câtuși de puțin școala pentru tragedia produsă. Prietenii lui au povestit că le-a spus, în câteva rânduri, că ar vrea să afle ce se întâmplă în mintea oamenilor înainte de a muri. Va afla, dar va rămâne în viață pentru că, rapid, o să-și taie funia.
N-a mai reușit să o taie, iar cuțitul a fost găsit la niciun metru de el, în iarba crudă abia înverzită.